Relațiile secrete trăiesc din priviri furate, mesaje șterse și întâlniri despre care nimeni nu trebuie să afle. Această categorie adună povești erotice despre amanți, despre iubiri ascunse și despre pasiunea care crește tocmai pentru că e trăită pe furiș: o după-amiază de miercuri care nu apare în niciun calendar, o cheie de rezervă lăsată sub preș, un coleg de birou care rămâne peste program din alte motive decât munca. Sunt povești despre dorința care nu ține cont de verighete, de conveniențe sau de ce ar spune lumea — și despre prețul pe care îl plătește fiecare secret. Fiecare relatare explorează amestecul de vinovăție și euforie pe care doar o relație secretă îl poate produce: adrenalina de a nu fi prinși, intensitatea fiecărei întâlniri care ar putea fi ultima. Dacă te fascinează poveștile despre amanți și iubiri interzise, aici găsești cele mai intense relații secrete, scrise fără cenzură.
Am început yoga din motive complet lipsite de poezie. La doi ani după ce am născut-o pe Lia, mă durea spatele într-un fel care nu mai semăna cu oboseala, ci cu un avertisment. Medicul de recuperare mi-a scris pe o hârtie două cuvinte, yoga terapeutică, și m-a trimis acasă cu recomandarea de a nu mai […]
Cabinetul doctorului Marinescu era la etajul întâi al unei clădiri interbelice de pe o stradă liniștită din spatele Bisericii Armenești, cu scară de marmură tocită la mijloc și un lift vechi în care nu urcam niciodată. Mergeam acolo de patru ani. Prima dată fusese pentru Matei, care făcuse patruzeci de grade într-o noapte de februarie
Aveam treizeci și doi de ani când am văzut-o din nou pe Elena Popescu. Treizeci și doi de ani, un divorț în urmă, un apartament în Floreasca pe care îl numeam al meu de trei ani, și un serviciu la o galerie de artă din Piața Lahovari care mă ținea ocupată destul cât să nu
Aflasem că merge la aceeași conferință cu trei săptămâni înainte, de la un e-mail de organizare trimis pe grupul comun de lucru. Citisem numele lui în lista participanților, al șaptelea dintr-o listă de douăzeci și unu, și mă oprisem o secundă și pe urmă continuasem cu ce aveam de făcut. Fusese un e-mail banal. Numărul
Îmi spusese cu două săptămâni înainte că pe douăzeci și trei e ziua lui. Nu ceruse nimic. Dar eu știusem că aveam să fie mai mult decât o seară obișnuită.
Știusem că o să fie greu. Fusesem la aceeași masă de revelion, el cu ea, eu cu altul, și trecuserăm prin seara aceea ca niște necunoscuți. Joi, cu perdelele trase, nu mai fusese nevoie de cuvinte.
Știusem de la bun început că o să plece. Nu fusese un secret, nu fusese ceva aflat târziu, cu durere. Îmi spusese în prima seară, la masa aceea de la restaurantul de lângă birou unde ajunsesem întâmplător la aceeași oră: că lucra la un proiect pentru compania-mamă din München, că mai are doi ani și
Nu discutasem niciodată regula asta. Nu fusese nevoie. Pur și simplu apăruse de la sine, ca o convenție pe care amândoi o înțelesesem fără să o formulăm: nicio fotografie, niciun mesaj păstrat după ce ne despărțeam, niciun obiect care să treacă dintr-un spațiu în altul. El nu lăsa nimic la hotel când pleca dimineața. Eu
Știusem de la bun început că era căsătorit. Am aflat mai târziu că nici măcar nu eram singura care își împărțea săptămâna în felul ăsta. Nu fusese o revelație ulterioară, nu fusese ceva ascuns care ieșise la iveală după ce mă implicasem prea mult ca să mă mai pot retrage ușor. Fusese clar de la
Nu mă așteptasem să îl găsesc acolo. Lumina aprinsă în living, paharul lui pe masă, cartea mea deschisă la pagina la care o lăsasem vineri. Doi ani și jumătate și o cheie pe care i-o dădusem practic, fără să discutăm ce înseamnă.
