Știusem de la bun început că o să plece.
Nu fusese un secret, nu fusese ceva aflat târziu, cu durere. Îmi spusese în prima seară, la masa aceea de la restaurantul de lângă birou unde ajunsesem întâmplător la aceeași oră: că lucra la un proiect pentru compania-mamă din München, că mai are doi ani și jumătate la București și pe urmă se întoarce. Familia lui era deja acolo, soția și copilul, veniseră cu un an înainte. El rămăsese să ducă proiectul la capăt.
Înțelesesem atunci că situația era clară: un om cu o viață în altă parte, în tranzit temporar, care mânca singur la un restaurant în București pentru că nu era acasă nicăieri în momentul acela.
Nu prevăzusem că aveam să îl mai văd după seara aceea.
Dar el sunase a doua zi și întrebase dacă vreau să luăm prânzul. Avusesem. Pe urmă cina. Pe urmă alta. Conversațiile fuseseră ușoare de la bun început, cu o fluență rară pe care nu o găsești des, în care nu trebuia să umpli golurile sau să gestionezi tăcerile. El fusese german crescut parțial în România, cu un accent care nu era al niciunui loc anume, și asta îi dăduse o perspectivă de observator extern asupra lucrurilor pe care eu le vedeam ca evidente.
La un moment dat trecuse pragul apartamentului meu și nu mai fusese nicio îndoială despre ce eram, deși nu spusesem niciodată asta cu voce tare. Nu discutasem regulile, nu discutasem granițele. Familia lui era o realitate pe care o cunoșteam și o acceptasem de la bun început. Exista o tăcere convenită în jurul a ceea ce era dincolo de București, și eu o respectasem pentru că servise amândurora și pentru că era, în definitiv, cinstit față de ce era: un om care nu era liber și care nu pretinsese că e, și o femeie care știuse asta și care intrase cu ochii deschiși.
Opt luni. Opt luni în care știusem data plecării lui ca pe o dată a unui examen pe care trebuia să îl iei și să îl promovezi și să treci mai departe. Zece mai. Bilete cumpărate, chirie reziliată, lucruri trimise cu mutarea.
Gândisem uneori că dacă nu știusem data, dacă totul ar fi fost mai difuz și mai nedefinit, ar fi fost mai greu. Că știind data crease o claritate dură dar utilă: nu aveam iluzii despre unde se termina, și tocmai de asta fusesem prezentă în fiecare seară fără să port cu mine greutatea unui viitor pe care nu îl aveam. Opt luni. Nu mai mult, nu mai puțin. Și în interiorul acestor opt luni fusesem complet acolo.
Cel puțin asta îmi spusesem. Cel puțin asta fusese adevărat cea mai mare parte a timpului.
Zece mai era peste trei săptămâni când mi-l spusese.
Seara aceea fusese ultima.
–
Venisem la el, nu el la mine, pentru că mai avusese lucruri de făcut în apartament, cutii de aranjat, câteva obiecte rămase pe care nu le rezolvase. Ajunsesem la opt și văzusem imediat că apartamentul fusese pe jumătate desfăcut: rafturi goale, bucătărie dezgolită, cutii cu carton bej stivuite lângă ușă. Rămăsese în spațiu sunetul acela specific al unui loc care nu mai era locuit, fără amortizorul de sunete pe care îl dau hainele atârnate și cărțile și toate lucrurile cotidiene.
— Arată mai mic, spusesem.
— Arată cât e, spusese el. Erau prea multe lucruri înainte.
Se uitase la mine o secundă cu expresia aceea pe care nu știam exact cum să o citesc și care probabil nu avusese un singur sens, și pe urmă mersese la bucătărie și scosese vinul pe care îl pusese la rece de dimineață.
— Știam că vii azi, spusese.
— Știai că era ultima seară.
— Da.
Pusese vinul pe masa de dining, singura piesă de mobilier mare rămasă, și mă privise.
— Regret că nu e mai confortabil, spusese. Că nu am o canapea pe care să stăm.
— Nu contează.
Nu contase, cu adevărat. Stătusem la masă și băusem vinul și vorbisem, și nu fusese nimic dramatic în conversație, nu fusese recapitulare sau bilanț, ci pur și simplu o conversație ca oricare, despre ce se mai întâmplase în săptămâna aceea, despre un film pe care îl văzuse pe un ecran mic al laptopului pe tren, despre un prieten comun care avusese un interviu. Normale, cotidiene, de parcă seara aceea fusese orice altă seară.
El povestise cu umor despre o eroare apărută în documentația proiectului pe care o descoperise cu o zi înainte de predare și eu ascultasem și râsesem, și în râsul acela fusese ceva dureros, pentru că râsesem și știusem că ultima dată când râsesem la o poveste a lui fusese asta, și că nu mai urma alta după.
Mă întrebase despre o situație de la birou pe care i-o menționasem cu o săptămână înainte și ascultase cum ascultase mereu, cu o atenție reală pe care o cunoșteam deja. Știuse să asculte, știuse să pună întrebări la momentul potrivit și să tacă la momentul potrivit, și asta fusese, în felul lui mic, un dar pe care nu îl avusesem de la mulți oameni.
Mă gândisem că nu știam cine îl asculta pe el. Că soția lui, poate, sau poate nu, că asta nu era treaba mea și nu fusese niciodată. Că existase o linie între ce știam și ce nu voiam să știu și că o ținusem.
Stătusem la masă până la unsprezece, cu vinul pe jumătate băut, și la un moment dat nu mai fusese nicio conversație, numai tăcerea aceea bună în care nu era nevoie de nimic.
Poate că asta fusese mai bine decât lacrimile și discursurile. Nu știam.
— O să îmi lipsești, spusese dintr-odată, simplu, fără inflexiune melodramatică.
— Și mie, spusesem la fel de simplu.
Nu adăugasem nimic după asta și nici el nu adăugase. Fusese suficient.
–
Se ridicase în cele din urmă și luase paharele și le spălase la chiuvetă și stinsese lumina din bucătărie și venise înapoi la masă cu o expresie care nu fusese întrebare.
— Vin, spusesem înainte să spună el ceva.
Mersese în dormitor și eu mersesem după el, în camera aceea cu rafturi goale și covorul pe care îl cunoșteam și patul singurul element intact din tot apartamentul.
Se dezbrăcase cu mișcările acelea rapide pe care le cunoșteam și eu mă dezbrăcasem la fel și nu fusese nicio grabă în asta, dimpotrivă, fusese o lentoare specifică, de parcă amândoi știusem că noaptea aceea meritase mai mult timp decât orice alta și că graba ar fi irosit-o. Nu fusese nevoie de niciun cuvânt în tranziția aceea, pentru că opt luni de miercuri și vineri și câteva sâmbete creasem un limbaj al corpului care nu mai avusese nevoie de traducere.
Mă prinsese de umeri și mă privise câteva secunde în întunericul acela ușor, cu lumina de afară care intra prin fereastra fără draperii, pentru că draperiile fuseseră puse în cutii. Ferestrele goale ale apartamentului aceluia îi dăduseră o altă dimensiune spațiului, mai expus, mai depășit de sine, și în lumina aceea îl văzusem diferit, mai real poate, sau mai fragil, ca pe cineva care exista cu adevărat în momentul acela și care mâine nu mai era.
— Bine? întrebase cu vocea joasă.
— Bine.
Mă sărutase lung, cu amândouă mâinile pe fața mea, un sărut care durase mai mult decât de obicei, și eu simțisem că mă prindeam de el și că nu voiam să dau drumul și că asta era, că asta spusesem fără cuvinte în seara aceea, că îmi pare rău că se termină, că mă bucuram că existase, că nu știam cum să fac diferența între cele două.
Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, lente și deliberate, și eu simțisem fiecare punct de contact cu o claritate specifică ultimelor ori, când știai că urma să pleci și că din cauza asta simțeai mai mult, mai ascuțit, cu o atenție pe care nu o ai în obișnuit. Simțisem mirosul lui familiar, pielea lui caldă sub palmele mele, și mă concentrasem pe asta cu o intenție precisă, că voiam să îmi amintesc.
Mâinile lui coborâseră pe corpul meu cu o atenție care nu se grăbea, de la umeri pe coaste, pe talie, pe șolduri, și eu simțisem fiecare deget și simțisem că respiram mai repede și că mă prindeam de el mai strâns decât de obicei. Buzele lui coborâseră pe sânii mei, lente, și eu simțisem fiecare atingere cu o precizie pe care nu o avusesem la fel în alte nopți.
Degetele lui găsiseră ce căutaseră și eu gemesem ușor și mă prinsesem de umerii lui și îl ghidasem ușor și el înțelesese și continuase cu exact ce avusesem nevoie, cu o atenție la fiecare reacție a mea pe care o avusese de la bun început și care nu se diminuase în opt luni. Nu mă mai gândisem la zece mai sau la München sau la nimic din ce venea după, ci numai la mâinile lui și la respirația lui aproape de gâtul meu.
Simțisem că sunt aproape și el simțise și continuase exact cât trebuia și venise un prim moment profund care mă lăsase cu respirația tăiată și cu ochii închiși și cu mâinile strânse pe umerii lui.
Așteptase câteva secunde, cu palma caldă pe stomacul meu.
Venise deasupra mea și ne privisem în lumina aceea slabă de stradă, și chipul lui fusese serios și prezent și eu ridicasem mâna și îi atinsesem fața cu palma și el se aplecase și mă sărutase din nou, lung, cu o mână pe obrajii mei.
Îl simțisem intrând în mine lent, cu atenție, și eu ridicasem șoldurile spre el și el continuase adânc și constant, cu mâinile pe talia mea. Mă prinsesem de el cu ambele brațe și simțisem că mă pierd complet, că nu mai era nicio distanță între mine și momentul acela. Știusem că e ultima dată și tocmai din cauza asta fusese diferit față de celelalte nopți, mai ascuțit, mai prezent, cu o atenție la fiecare detaliu pe care nu o avusesem la fel înainte, de parcă corpul meu știuse că trebuie să înregistreze și din cauza asta înregistrase cu mai multă precizie.
Simțisem mirosul lui pe gâtul meu, respirația lui aproape de urechea mea, greutatea lui, mâinile lui pe pielea mea, și mă concentrasem pe fiecare în parte cu o intenție clară: că voiam să îmi amintesc. Că din noaptea aceea nu aveam să rămână nimic concret și că tot ce rămânea era memoria și că voiam ca memoria să fie cât mai densă, cât mai detaliată.
Nu fusese mai bun sau mai rău, fusese altceva, ceva care știuse că se termină și care din cauza asta exista mai complet.
Strânsese mâinile pe talia mea cu o fermitate pe care o cunoșteam și eu gemesem și simțisem că mă pierd iar și el continuase și venise un moment lung și complet care mă lăsase imobilă cu ochii închiși și cu respirația tăiată.
Rămăsesem nemișcați câteva secunde, cu fruntea lui lipită de a mea, și respirasem amândoi greu, și în tăcerea aceea fusese ceva bun și trist în același timp, cele două emoții fără nicio contradicție între ele.
Mă sărutase după, lung, cu o mână pe obrajii mei, și eu simțisem că sunt complet acolo, că nu era niciun gând care să intervină, numai el și camera aceea golită și fereastra fără draperii și lumina de afară.
— Nu vreau să fie ultima dată, spusesem.
Nu intenționasem să spun asta. Ieșise singur.
— Știu, spusese el simplu.
Nu adăugase nimic și nu trebuia să adauge.
–
Rămăsesem treji până după miezul nopții, în patul acela, cu lumina de afară care intra prin fereastra goală.
Povestisem lucruri pe care nu le mai povestisem, nu pentru că fusese secret, ci pentru că nu apăruseră în conversațiile obișnuite. Despre cum ajunsesem în București, despre prima slujbă pe care o avusese la douăzeci și doi de ani la o companie care dăduse faliment în șase luni. Despre un câine pe care îl avusese ca adolescent și pe care îl menționa rar, un labrador negru care murise de bătrânețe când el avusese nouăsprezece ani. Mă uitasem la el când povestea asta și îl văzusem pe băiatul acela de nouăsprezece ani în expresia lui și mă gândisem că știusem prea puțin din toate astea în opt luni, că știusem omul de acum și nu știusem aproape nimic din ce îl construise.
Îi povestisem și eu lucruri pe care le ținusem pentru mine de obicei: despre bunica mea care murise când aveam șapte ani și despre care nu vorbisem niciodată cu nimeni în detaliu, despre un an în care avusesem o depresie despre care nu știau decât doi oameni. El ascultase fără să intervină, fără să ofere soluții, cu atenția aceea completă pe care o știam.
Mici biografii paralele pe care le schimbasem în noaptea aceea pentru că știusem că nu mai era altă ocazie.
Vorbisem despre München. Despre cum era orașul în iarnă, cu piețele acelea cu căsuțe de lemn pe care le știam din fotografii dar nu le văzusem niciodată. Îmi povestise despre cartierul în care locuiau, despre un parc de lângă casă pe care îl frecventa cu copilul în weekenduri, despre o cafenea unde mersese des când ajunsese prima dată, înainte să cunoască pe cineva.
— Ai să vii vreodată la München? întrebase deodată.
— Nu știu.
— Dacă vii, să îmi spui.
Nu știusem ce să răspund la asta. Era o invitație și nu era o invitație, era o ușă lăsată deschisă într-un spațiu în care amândoi știam că există un perete. Nu răspunsesem și el nu insistase. Existase o tăcere bună după, în care nu fusese nevoie de nimic.
— Sunt mulțumit că ai existat, spusese pe neașteptate, cu vocea joasă, privindu-mă.
Nu mă așteptasem la formularea asta, atât de directă și de neornamentată, și simțisem ceva strâng în piept.
— Și eu, spusesem.
–
Plecase dimineața devreme, înainte să se lumineze bine, cu o cutie mică de lucruri pe care le uitase să le pună cu mutarea și cu geanta pe care o pusese la intrare cu o seară înainte.
Mă ridicasem să îl petrec până la ușă, deși nu trebuia, deși el nu mă ceruse. Stătusem în picioare la ușă, desculță pe pardoseală rece, și îl privise cum verifică o ultimă dată că nu a uitat nimic, mișcarea aceea reflexă pe care o știam, buzunare, cheile apartamentului pe care le pusese pe noptieră din seara trecută.
Cheile apartamentului le lăsase pe etajera din intrare. Nu mai avusese ce face cu ele.
Mă îmbrățișase lung, fără să spunem nimic, și eu simțisem că nu vreau să dau drumul și că tocmai de asta trebuia să dau drumul. Simțisem sacoul lui sub palme, mirosul lui familiar, greutatea lui și că aveam să nu mai simt asta niciodată în exact felul acela, în dimineața aceea, în apartamentul acela care nu mai era al lui.
— Drum bun, spusesem.
— Mulțumesc.
Nu spusesem pentru ce. Nu trebuia.
Plecase. Auzisem ușa, ascensorul, tăcerea.
Mă întorsesem în dormitor și mă culcasem în patul lui, care mai mirosise puțin a el, și stătusem cu ochii deschiși și privisem tavanul. Nu dormeam. Gândisem la cum arăta un avion pe pistă dimineața devreme, la lumina de aeroport care fusese întotdeauna mai crudă decât oricare altă lumină, la faptul că el aveam să fie acolo în câteva ore și că asta era tot.
Gândisem că în câteva ore urma să vină o agenție să ridice mobilierul și că apartamentul acela aveam să îl văd gol dacă treceam pe stradă și că asta era tot ce rămânea: un apartament gol și memoria unor seri la o masă și opt luni în care știusem că se termina și în care trăisem, totuși.
Nu fusese suficient și fusese exact cât fusese.
Gândisem: nu știam dacă urma să îl mai văd vreodată. Probabil că nu, sau probabil că da, o dată, întâmplător, după câțiva ani, la o conferință sau într-un aeroport, și că aveam să ne salutăm politicos și să ne întrebăm cum ne mai merge și să știm amândoi că existase ceva și că se terminase și că terminarea lui fusese parte din natura lui, că știuserăm asta din prima seară și că nu schimba nimic în cum avusesem loc.
Sau poate că nu ne mai vedeam deloc. Poate că viețile noastre nu mai urmau să se intersecteze și tot ce rămânea era opt luni de conversații și câteva nopți și dimineața aceea cu el la chiuvetă și cheile apartamentului puse pe etajera din intrare.
Gândisem că asta fusese și asta. Că existase o dată de final și că data de final trecuse sau urma să treacă și că nici înainte nici după nu schimba că fusese real. Că realul nu avusese nevoie de durată ca să fie real. Că opt luni avuseseră mai multă densitate decât ani întregi din alte perioade ale vieții mele.
Mă gândisem la opt luni. La câte mese, câte seri, câte sâmbete dimineața în apartamentul meu cu cafeaua pe care o știa să o facă exact bine. La conversațiile acelea. La noaptea aceea de la final.
Gândisem că opt luni fuseseră mai mult decât nimic și mai puțin decât suficient și că exact asta fusese, din prima seară, condiția acceptată. Că dacă ar fi trebuit să aleg din nou, în noaptea aceea de la restaurant când el îmi spusese simplu că mai are doi ani și jumătate, aș fi ales la fel. Că știind cum se termina nu mi-ar fi oprit nimic.
Mă ridicasem și mă îmbrăcasem și mă dusesem la chiuvetă și mă uitasem la mine o secundă în oglinda mică rămasă, singura din apartament, și recunoscusem femeia aceea care stătuse opt luni să știe că se termina și care acum știa că se terminase.
Aerul din dormitorul acela mirosise mai puțin a el deja, pentru că aerul se schimbă repede și memoria olfactivă e prima care se șterge. Știusem asta și nu mă gândisem că e o metaforă sau că trebuia să fie o metaforă, ci pur și simplu că asta e.
Zece mai fusese peste trei săptămâni.
Până atunci, rămăsese de trăit.
