Am plătit vacanța în februarie, când Bucureștiul era o supă cenușie și mi se părea că singurul lucru care mă putea salva erau șase zile în care nimeni să nu îmi ceară nimic. Oana a zis da în două minute. Ne cunoaștem de la facultate, avem amândouă treizeci de ani și aceeași teorie despre concedii: se pleacă ca să nu se facă nimic.
Am aterizat la Antalya într-o joi, la ora unu după-amiaza, și aerul de pe pistă mi-a intrat în plămâni ca o mână caldă. Autocarul până la Belek a mers patruzeci de minute pe lângă sere, benzinării și pini scurți. La recepție ne-au pus la încheietură câte o brățară de plastic albastră, semnul că totul era plătit dinainte, și fata care ne-a cazat ne-a explicat de două ori unde se ia micul dejun. Camera avea două paturi, un balcon cu vedere spre a treia piscină și un miros de detergent cu lămâie pe care l-am asociat toată săptămâna cu senzația de a fi departe.
În prima seară am băut trei cocteiluri fiecare, dintre acelea dulci și tulburi turnate din dozator, și am râs de un domn din Cluj care dansa singur lângă formație. Ne-am culcat la unu. La patru dimineața m-a trezit Oana, albă ca varul, cu o mână pe burtă și cu cealaltă pe tocul ușii de la baie.
Medicul hotelului a venit la nouă, i-a pus diagnosticul de toxiinfecție, i-a dat pastile și i-a spus să nu se ridice din pat trei zile. Trei zile din șase. Oana a plâns un pic de ciudă, apoi a adormit, iar eu am rămas în mijlocul camerei cu costumul de baie în mână, cu senzația foarte precisă că vacanța mea se rupsese în două înainte să înceapă.
Nu mai fusesem niciodată singură într-un loc ca acela. O femeie singură într-un all-inclusive e o categorie aparte. Familiile se uită la tine cu o milă politicoasă, cuplurile te ocolesc, chelnerii îți aduc automat un singur pahar. Prima zi am făcut ce fac oamenii care nu vor să se gândească: mi-am pus prosopul pe un șezlong din al doilea rând, am luat cu mine revista cumpărată la aeroport, pe care tot nu am deschis-o, și m-am uitat trei ore la apa care se legăna în cada de beton.
Pe la unsprezece, o voce din boxe a chemat lumea la aerobic în piscină. Nu m-am ridicat. La douăsprezece a chemat lumea la volei pe plajă. Nu m-am ridicat nici atunci. La cinci, când umbra hotelului ajungea până la marginea apei, aceeași voce a spus ceva în trei limbi despre exerciții de întindere, iar eu m-am ridicat pentru că mi se făcuse rău de la propria nemișcare.
Așa l-am văzut prima dată pe Emre.
Stătea pe marginea bazinului mic, cu spatele la mine, și număra cu voce tare în engleză, cu un accent care punea un fel de blândețe în cifre. Purta un tricou galben de animator, cu numele hotelului pe spate, și pantaloni scurți albi. Când s-a întors, am văzut că avea vreo treizeci și doi de ani, umeri de om care înoată zilnic, o barbă de trei zile și ochii aceia negri și puțin obosiți ai oamenilor care lucrează în vacanțele altora.
Eram șapte în apă, dintre care cinci nemțoaice trecute de șaizeci de ani. Emre ne-a pus să ridicăm brațele deasupra capului, apoi să le lăsăm în apă cu palmele întoarse, ca să simțim rezistența. Când a ajuns la mine, s-a oprit.
— Nu așa, a spus în engleză. Coatele mai jos.
Mi-a atins ușor cotul, cu două degete, și mi l-a coborât patru centimetri. A fost o atingere absolut profesională, de trei secunde, dintre acelea pe care le face un instructor de patruzeci de ori pe zi. Am simțit-o până în ceafă.
— Așa?
— Așa, a zis. Acum simți apa.
Simțeam apa. Simțeam și că obrajii îmi ardeau, ceea ce era ridicol pentru o femeie de treizeci de ani care fusese măritată doi ani și divorțată la douăzeci și șapte. Am terminat ora uitându-mă la umbra lui pe fundul bazinului.
La sfârșit, când ceilalți plecaseră, m-a întrebat cum mă numesc și de unde sunt.
— Corina. Din România.
— București?
— București.
— Anul trecut am avut o grupă din București, a zis. Nu mi-au ieșit deloc numerele în română.
A încercat să numere până la cinci și a greșit la patru. Am râs pentru prima oară în ziua aceea.
— Și prietena ta? Ați venit două.
Mă văzuse. Asta a fost prima informație reală a vacanței: mă văzuse la recepție, sau la bufet, sau lângă domnul care dansa singur, și ținuse minte că eram două.
— E bolnavă. Stă în cameră trei zile.
— Deci ești singură trei zile.
— Sunt singură trei zile.
A dat din cap, foarte serios, ca un om care primește o informație tehnică.
— Atunci vino mâine la volei. La douăsprezece. Ai nevoie de mișcare.
A doua zi am fost la volei. Se joacă pe un teren de nisip între hotel și pontonul de lemn, cu un fileu prea înalt și o minge mai moale decât ar trebui. Eram patru femei și cinci bărbați, dintre care doi ruși foarte serioși care puneau puncte ca la campionat. Emre arbitra, juca, striga, numărând mereu cu accentul acela care făcea cifrele mai rotunde.
Am pierdut de trei ori. La ultima minge am plonjat în nisip și mi-am zgâriat genunchiul, iar el a venit cu o sticlă de apă rece și mi-a turnat pe rană, ghemuit în fața mea, cu palma sub piciorul meu ca să nu se scurgă apa în nisip. Palma îi era caldă și uscată. A stat acolo cu o secundă mai mult decât era nevoie.
— Mâine nu mai plonja, a zis. Mingea nu merită.
— Am fost la volei în liceu.
— Se vede. De asta plonjezi.
Așa a început rutina, iar rutina, într-un loc unde toate zilele arată la fel, se instalează foarte repede și devine un fel de intimitate. Mic dejun la opt și jumătate, cu omletă făcută la comandă de un bărbat care nu spunea niciun cuvânt. Plajă până la unsprezece. Aerobic în piscină. Volei la douăsprezece. Duș, prânz, o oră de somn în camera în care Oana dormea cu fața la perete. Iar de la cinci încolo, umbra hotelului pe apă și barul de lângă bazinul mare.
Emre termina programul la șapte. La șapte și un sfert venea la bar în civil, își lua o limonadă, fiindcă nu bea în timpul sezonului, și rămânea în picioare lângă tejghea, cu un cot pe lemn. Prima seară am vorbit zece minute. A doua, patruzeci. A treia nu am mai măsurat-o.
Mi-a povestit că e din Konya, că lucrează sezonier de nouă ani, șase luni pe an, și că iarna dă lecții de înot copiilor într-un bazin acoperit. Mi-a povestit că are un frate care vinde covoare la Antalya și că nu s-a căsătorit niciodată pentru că un om care are șase luni pe an nu are cum să promită douăsprezece. Eu i-am povestit despre divorț mai mult decât aveam de gând, despre agenția în care lucrez și despre faptul că nu mai fusesem în concediu de doi ani și jumătate.
— Și cum e? m-a întrebat.
— Cum e ce?
— Vacanța singură.
M-am gândit înainte să răspund, pentru că voiam să răspund exact.
— E ca și cum aș fi invizibilă. Ceea ce nu e neapărat rău. E doar foarte multă liniște.
S-a uitat la mine peste marginea paharului.
— Nu ești invizibilă.
Nu a spus nimic mai mult, nici în seara aceea, nici a doua zi la volei. Dar de atunci am început să mă îmbrac pentru cină. Nu pentru cineva, îmi spuneam în cabina de duș. Pentru mine. Mi-am pus rochia albastră pe care o adusesem degeaba, mi-am dat cu rimel și am stat în fața oglinzii mai mult decât stau acasă într-o săptămână întreagă. Ceea ce fac femeile care își spun că nu se îmbracă pentru cineva.
Oana s-a simțit mai bine în a patra zi. A mâncat orez fiert și a stat două ore pe balcon, palidă și veselă, apoi mi-a spus că se culcă devreme. Eu am coborât la bar.
Era o seară cu vânt cald dinspre mare, cu becuri colorate deasupra barului și cu formația care cânta ceva grecesc. Emre a venit la șapte și un sfert, ca de obicei, și s-a așezat pentru prima dată pe scaunul de lângă mine, nu în picioare la capătul tejghelei.
Am vorbit despre nimic. Despre nemțoaicele de la aerobic, despre domnul din Cluj care dansa singur și care, se pare, dansa singur în fiecare an, în același loc, de patru ani încoace. Râdeam amândoi când mi-am întins mâna după pahar și am dat peste mâna lui.
Nu ne-am retras.
Palma lui era pe lemnul umed al tejghelei, a mea peste degetele lui, și niciunul dintre noi nu a mișcat-o. Formația cânta. O femeie a trecut pe lângă noi cu o tavă de pahare. Am simțit fiecare secundă a acelei atingeri în tot corpul, ca pe un curent slab și continuu, și am înțeles că, dacă îmi trăgeam mâna, seara se termina și vacanța rămânea o vacanță.
Nu mi-am tras mâna. Mi-am întors palma și i-am prins degetele.
Emre s-a uitat în jos, la mâinile noastre, apoi la mine.
— Corina, a zis, iar numele meu în gura lui a sunat altfel decât la aerobic. Aici lucrez.
Am înțeles imediat. Sute de camere, mii de oameni, mii de ochi. Un animator care e văzut cu o clientă la bar are o problemă, iar el avea nouă sezoane în locul acela.
— Știu, am spus, și i-am dat drumul.
— Nu, a zis repede. Nu asta.
S-a uitat spre partea de clădire unde e centrul de întreținere, apoi iar la mine, și a vorbit mai încet, deși nimeni nu ne asculta.
— Mâine seară, la zece, sala de spa e închisă. Fac eu ultima tură acolo, deci am cheia. Poți veni pe scara dinspre parcare.
Mi-a spus de două ori care e ușa, ca să fiu sigură. Apoi și-a luat limonada și s-a dus să vorbească cu barmanul despre altceva, iar eu am rămas cu palma pe lemn, în locul cald pe care îl lăsase mâna lui.
A doua zi a fost cea mai lungă zi din viața mea. Am făcut aerobic fără să îl privesc în ochi. Am pierdut la volei fără să plonjez. Am mâncat de trei ori fără să simt nimic. La opt am făcut duș, m-am ras, mi-am dat cu cremă pe picioare și i-am spus Oanei că mă duc la discotecă, iar ea, care voia să doarmă, mi-a spus să mă distrez.
La zece fără cinci am coborât pe scara dinspre parcare, cu prosopul de hotel pe braț, ca o femeie care merge pur și simplu la înot. Coridorul de la subsol miroase a clor și a lemn încălzit. Ușa era a treia pe stânga. Am bătut o dată, foarte încet, și s-a deschis imediat.
Sala de spa a hotelului e mică: patru dușuri, un bazin cu apă caldă cât un salon, o cameră de aburi și o saună de lemn deschis cu o ferestruică pătrată. Erau stinse toate becurile mari. Rămăsese doar lumina de sub apă, verde-albastră, care se mișca pe tavan ca o rețea.
Emre stătea lângă bazin în pantaloni scurți, desculț, cu prosopul lui întins pe marginea de piatră. A încuiat ușa în urma mea și a pus cheia pe o bancă, unde am văzut-o toată noaptea cu coada ochiului, ca pe o promisiune că nu intră nimeni.
— Ai venit, a zis.
— Am venit.
Nu ne-am atins imediat. E ciudat cât de mult contează secunda aceea. Ne-am uitat unul la altul în lumina de sub apă, iar apoi am făcut cei doi pași care mai erau și mi-am pus palmele pe pieptul lui, pe pielea caldă, netedă și puțin sărată de la o zi întreagă lângă mare, și el m-a luat de ceafă și m-a sărutat.
M-a sărutat ca un om care se abținuse cinci zile. Întâi încet, cu buzele închise, apoi cu limba, cu palma urcând de pe ceafă în păr și strângând. Am gemut în gura lui de la prima strângere. Îmi ținea capul, iar cealaltă mână îmi cobora pe spate până la fund, pe sub rochie, mă lipea de el, și am simțit prin pantalonii lui scurți cât de tare era deja.
Mi-a scos rochia peste cap dintr-o mișcare și a rămas o clipă cu ea în mână, uitându-se la mine. Aveam sub ea costumul de baie negru. Mi-a desfăcut sutienul cu o singură mână, la spate, iar când mi-a căzut, s-a aplecat și mi-a luat un sfârc în gură.
Am pus mâinile pe capul lui. A supt încet, apoi mai tare, apoi a trecut la celălalt, iar între ele a suflat aer cald pe pielea udă și mi s-au înmuiat genunchii. Îmi frământa un sân cu palma în timp ce îl lingea pe celălalt, cu vârful limbii, în cercuri mici, și am auzit ieșind din mine un sunet pe care nu îl mai scosesem de doi ani.
— Mai încet, i-am șoptit. Se aude.
— Nu e nimeni, a zis cu gura pe pielea mea. Toată noaptea nu e nimeni.
M-a împins ușor de umeri până m-am așezat pe marginea de piatră a bazinului, cu picioarele în apa caldă. Mi-a scos slipul de la costum trăgându-l în jos pe amândouă picioarele și l-a pus lângă cheie. Apoi a intrat în apă, s-a pus în genunchi între picioarele mele, cu apa până la piept, și m-a tras de coapse spre el.
Mi-a sărutat interiorul genunchiului. Apoi mai sus. Apoi mai sus, foarte încet, cu barba lui de trei zile zgâriindu-mi pielea subțire de pe partea interioară a coapsei, până când m-am auzit rugându-l, în românește, cu un cuvânt pe care nu îl înțelegea.
Când a ajuns cu gura pe mine, mi-am lăsat capul pe spate și am văzut rețeaua de lumină de pe tavan clătinându-se.
M-a lins de jos în sus, cu limba lată și plată, o dată, de două ori, ca și cum ar fi vrut să simtă tot. Apoi s-a oprit pe clitoris și a început să facă cercuri mici, exact atât de repede cât trebuie, ținându-mi coapsele deschise cu antebrațele. Îmi curgea apă caldă de pe brațele lui, mi se ridicau aburi de pe piele și eu mă auzeam gemând într-o sală de beton cu ecou, mai tare decât mi-aș fi permis oriunde altundeva.
Mi-a băgat două degete și le-a curbat în sus, în timp ce continua cu limba.
Am terminat în mai puțin de un minut. M-a apucat de undeva de jos, din adânc, m-a strâns în tot corpul, mi-am înfipt degetele în părul lui ud și am rămas cu spatele arcuit, tremurând, cu apa lovind marginea de piatră lângă fundul meu. Emre nu s-a oprit până la ultima tresărire. Abia apoi a ridicat capul, cu bărbia și buzele lucind, și a zâmbit fără nicio urmă de politețe.
M-am lăsat în apă, peste el.
Apa era caldă ca o baie făcută prea fierbinte, mi-a intrat în păr, mi-a ajuns până la umeri. L-am sărutat gustându-mă pe gura lui, l-am prins de ceafă și l-am împins până s-a lipit cu omoplații de peretele bazinului. Apoi i-am tras pantalonii scurți în jos, sub apă, împiedicându-mă în ei, și l-am luat în mână.
Era tare, greu și cald, iar când l-am strâns a scos aer printre dinți. L-am frecat încet, cu apa alunecând între palmă și piele, uitându-mă la fața lui în lumina verde. Îi tremura un mușchi în maxilar.
M-am ridicat pe marginea bazinului și l-am tras după mine. Voiam să îl iau în gură și nu puteam face asta cufundată în apă până la piept. S-a urcat pe piatră lângă mine, s-a întins pe spate pe prosopul lui de hotel, iar eu m-am aplecat peste el, cu părul ud care cădea și îmi lipea obrazul.
L-am lins de la bază până sus, cu vârful limbii, apoi l-am luat în gură. Emre a spus ceva în turcește, un singur cuvânt, și mi-a pus palma pe ceafă, fără să apese, doar ca să simtă ritmul. L-am luat mai adânc, cu mâna la bază, cu obrajii supți, ascultând cum îi iese aerul din piept în tresăriri tot mai scurte, iar când i-am simțit șoldurile ridicându-se singure de pe piatră, m-a oprit.
— Nu așa, a zis, cu vocea complet schimbată. Vino.
M-a răsucit și m-a pus pe prosop, pe spate. A luat de pe bancă, de lângă cheie, un prezervativ pe care îl pusese acolo dinainte, ceea ce, în mod absurd, m-a excitat mai mult decât tot ce fusese până atunci: se gândise la mine dinainte, în lumina zilei, printre nemțoaice și mingi de volei.
Mi-a ridicat un genunchi și m-a pătruns dintr-o singură împingere lungă.
Am gemut amândoi, în același timp, cu același sunet. Apoi a stat nemișcat câteva secunde, adânc în mine, cu fruntea lipită de fruntea mea, ca să mă lase să mă obișnuiesc, și mi-a spus în engleză, foarte încet, că se gândise la asta de cinci zile.
A început să se miște și nu mai știu în ce ordine s-au întâmplat lucrurile după aceea.
M-a luat încet la început, cu împingeri lungi, până la capăt și înapoi, cu o mână sub fundul meu ca să mă ridice spre el. Aveam piatra caldă sub omoplați și aburii bazinului pe piele. Apoi mai repede, cu genunchii mei strânși la piept, cu palma lui apăsându-mă pe abdomen, și de la unghiul acela am început să simt fiecare împingere într-un loc care mă făcea să nu mai pot tăcea deloc. Îmi auzeam propria voce pe pereții de faianță și nu mă recunoșteam.
M-a întors cu fața la bazin, în genunchi pe prosop, cu mâinile pe marginea de piatră. Mi-a strâns părul ud în pumn, nu brutal, doar ferm, mi-a tras capul puțin pe spate și a intrat din nou. Din spate mă lovea adânc, cu pielea plesnind pe pielea udă, cu un sunet care umplea toată sala, iar cu mâna liberă a ajuns în față, între picioarele mele, și a găsit exact ce trebuia.
Mi-a lăsat capul să coboare, cu pumnul încă în părul meu, și am terminat a doua oară așa, cu obrazul pe piatră și cu apa la un centimetru de gură, strângându-mă pe el în valuri atât de tari că l-am simțit gemând. A mai împins de câteva ori, tot mai neregulat, apoi s-a înfipt până la capăt, s-a încordat tot și a rămas acolo, cu pumnul în părul meu și cu fruntea între omoplații mei, respirând ca un om care a alergat.
Am stat mult timp în bazin după aceea, față în față, cu apa până la gât. Nu am spus mai nimic. La un moment dat m-a tras de talie spre el, m-a așezat pe genunchii lui sub apă și m-a ținut așa, cu bărbia pe umărul meu, în timp ce lumina verde se legăna pe tavan. Undeva deasupra noastră se auzea foarte slab formația de la piscină, cântând ultima melodie a serii.
La unu fără un sfert am ieșit, ne-am șters, mi-am strâns costumul de baie în prosop și mi-am pus rochia pe pielea încă umedă. A luat cheia de pe bancă, a stins lumina de sub apă și a verificat coridorul înainte să ies, ca un om care are nouă sezoane de pierdut. În ușă m-a sărutat încă o dată, scurt, complet altfel decât prima.
A doua zi la unsprezece era la marginea bazinului mic, cu tricoul galben, numărând în engleză. Oana, refăcută și cu chef de vacanță în ultima zi, a venit cu mine la aerobic. A făcut toate exercițiile conștiincios, s-a plâns de apa prea caldă și mi-a spus, în drum spre șezlonguri, că animatorul e chiar frumos și că e păcat că avem zbor la nouă dimineața.
I-am dat dreptate. Am mai spus și că mi se pare cam plictisitor.
La volei nu m-am dus. Am stat cu Oana pe plajă, i-am povestit despre domnul din Cluj care dansează singur în fiecare an și am ascultat-o făcând planuri pentru vacanța de anul viitor, poate în Grecia, poate cu bărbatul cu care se vedea atunci. Vorbea și eu mă gândeam la o sală de beton cu ecou, la lumina verde de sub apă și la cheia pusă pe bancă.
În afară de ora de aerobic, ne-am mai văzut o singură dată în ziua aceea, la cină, de la vreo cincisprezece metri, între bufetul cu pește și cel cu deserturi. Emre a dat din cap o dată, foarte scurt, ca unei cliente pe care o cunoștea de la aerobic. Am dat și eu din cap. Atât.
Dimineața, la cinci, când am predat cheia și ne-am urcat în autocarul spre aeroport, era la magazia de lângă terenul de volei, singurul om treaz din tot hotelul, punând mingi într-un sac de plasă. Nu s-a uitat spre autocar. Sau s-a uitat exact atunci când eu îmi căutam pașaportul în rucsac, ceea ce cred că e mai probabil.
Mi-a cerut adresa în seara de dinainte, la bar, la câteva minute după ce mi-a spus care e ușa, când nici nu știam încă dacă mă duc. A spus că trimite o carte poștală de la Konya în noiembrie, când se închide sezonul, fiindcă acolo iernează și acolo sunt cutii poștale adevărate. I-am scris strada și numărul pe un șervețel de bar.
Cartea poștală nu a venit niciodată. În noiembrie m-am uitat de câteva ori în cutia poștală mai atent decât era nevoie, apoi am încetat. Nu mă supăr pe el. Cred că un om care are șase luni pe an nu are cum să promită douăsprezece, și mi-a spus asta chiar el, cu limonada în mână, cu trei zile înainte să îmi pună gura între picioare într-o sală de spa închisă.
Ce mi-a rămas nu e cartea poștală. E faptul că am plecat de acolo știind foarte precis ce vreau, cât de tare vreau și cât de puțin am nevoie de permisiunea cuiva ca să întind mâna. Iar când Oana povestește prietenilor, la o bere, despre vacanța în care a zăcut trei zile cu toxiinfecție, ridic din umeri și spun că a fost păcat, că nu s-a întâmplat nimic în zilele acelea.
