Știusem că o să fie greu. Mă pregătisem.
Îmi spusesem cu o săptămână înainte: la cina aceea de revelion o să fim amândoi, el cu partenera lui și eu cu prietenul cu care mă vedeam de șase luni, și asta o să fie o seară normală în care ne tratăm ca niște cunoștințe obișnuite și nimeni nu observă nimic și dimineața de unu ianuarie ajungem fiecare la casa lui și continuăm.
Fusese simplu în teorie.
Nu fusese simplu în practică.
Grupul fusese de zece oameni, prieteni comuni ai gazdei, și eu îl știusem pe Lucian de doi ani de la nivelul acela superficial al cercurilor sociale suprapuse: față familiară, câteva conversații la petreceri, atât. Restul, tot ce era acum, se adunase în șase luni.
Șase luni în care ne văzuserăm de fiecare dată cu o ocazie aparent aleatoare care nu fusese aleatoare: o expoziție la care știusem că merge, un eveniment de relaționare profesională în care el se asigurase că suntem amândoi invitați, un prânz care plecase de la o întâlnire de muncă și rămăsese după program. Nu existase o declarație, nu existase un moment în care spusesem ce suntem, pentru că nu fusese nevoie. Existasem și asta fusese suficient.
Partenera lui se chema Ioana. O cunoșteam din vedere de la petreceri, de la poze de pe rețele. Fata cu părul blond care îi zâmbea în fotografii, care ținuse discursuri la conferința de HR a anului trecut, despre care el nu vorbise niciodată cu mine în detaliu și eu nu ceruse să știu.
Ajunsese la cina aceea cu ea de mână și eu stătusem la capătul celălalt al mesei și mă uitasem la pahar și gândisem: asta e. Asta e cina pe care o știam că vine și iat-o.
Apartamentul gazdei fusese mare și decorat pentru seară, cu lumânări pe masă și muzică de fundal care nu deranja conversațiile. Intrasem cu Andrei la câteva minute după opt și mă uitasem imediat la cei care erau deja acolo, inventar rapid, și îl văzusem pe Lucian lângă fereastră cu un pahar în mână, vorbind cu un bărbat pe care nu îl cunoșteam.
Nu ne uitasem în acel moment. Eu mă dusesem la gazdă și mulțumisem și pusesem sticla de vin pe masa de la intrare și intrasem în conversație cu o femeie pe care o știam de la niște prieteni comuni. Funcționasem normal.
Fusesem la masă cu Andrei, băiatul care nu știa nimic, care mâncase somon la intrare și glumise cu gazda și care dimineața aveam să îmi trimită un mesaj că i-a plăcut seara și că vrea să mergem la schi în ianuarie. Andrei fusese bun. Nu era nici vina lui, nici a mea că nu existasem decât parțial în relația noastră.
Dificultatea nu fusese că mă simțisem vinovată față de Ioana, ci că o știusem. Că nu fusese o abstracțiune, o prezență vagă din poveștile lui, ci o femeie reală care stătea la aceeași masă cu mine și care nu știa că eu știam cum doarme el, că pornea cafeaua înainte de duș, că lăsa o mână pe spatele meu dimineața de parcă verifica că sunt încă acolo.
Observasem de câteva ori în seara aceea că Lucian se uitase în direcția mea, fără să se uite la mine, o uitătură de control de poziție, ca și cum verificase că sunt acolo și că sunt bine și că nu se întâmplă nimic. Eu îi returnasem uitătura odată și pe urmă mă hotărâsem că nu mai fac asta.
Stătusem la masă și participasem la conversație și râsesem când trebuia și mâncasem și băusem cu moderație pentru că știusem că moderația era importantă în seara aceea, că nu voiam să fiu în niciun fel dezinhibată sau necontrolată.
La un moment dat Ioana fusese lângă mine la bufet și îmi zâmbise și spusese ceva despre vinul roșu care era bun și eu îi zâmbisem înapoi și spusesem că da, e bun, și în conversația aceea de treizeci de secunde fusesem ambele femei: cea care știa și cea care nu știa. O știusem pe ea în detalii pe care nu le avusese de la niciunde: că el se trezia devreme, că prefera silențiul dimineților, că lăsa mereu un pahar de apă pe noptieră înainte să adoarmă. Știusem lucruri ale unui om care locuia cu ea și care acum stătea trei locuri mai departe la aceeași masă.
Nu fusese ceva ce îmi dăduse liniște. Dar fusese un fapt și îl privisem.
Conversaserăm câteva minute la bufet, pentru că nu plecase imediat și nici eu nu găsisem un motiv să plec. Îmi spusese că lucrează în HR și că tocmai terminase un proiect mare de restructurare organizațională, și eu spusesem că sună dificil, și ea spusese că da, mai ales în noiembrie și decembrie, că fusese epuizant. Îi zâmbisem și gândisem: el mi-a spus că ai fost stresată în toamna asta. Nu i-am spus asta. Turnasem vin în pahar și mulțumisem că m-a lăsat să trec.
Mă reîntorsesem la locul meu și Andrei mă întrebase cine e fata cu care vorbeam și eu spusesem o cunoștință a gazdei, o colegă de-a ei, și Andrei spusese ah și continuase conversația cu bărbatul de lângă el. Minciuna aceea fusese mică și automată și asta mă neliniștise mai mult decât orice altceva din seara aceea: că ajunsesem să mint fără să simt efortul minciunii.
Restul serii trecuse cu conversații și cu muzică și cu glumele cuiva despre rezoluții de An Nou pe care nu le ținea nimeni. Lucian vorbise la capătul celălalt al mesei cu omul pe care nu îl cunoșteam și râsese de câteva ori, râsul lui obișnuit, distinct, pe care îl recunoscusem fără să mă întorc. Ioana pusese mâna pe brațul lui la un moment dat în timp ce vorbea cu altcineva, gest automat, de obișnuință, și eu mă uitasem în altă parte.
La miezul nopții ridicasem paharele și spusesem La mulți ani cu oamenii din jurul mesei și Lucian fusese față în față cu mine pentru prima oară în seara aceea, la doi metri distanță, cu Ioana de mâna lui dreapta și cu Andrei lângă mine, și ne uitasem o secundă, exact o secundă, cu uitătura aceea pe care știam să o citim amândoi și care nu fusese sentimentală, ci pur și simplu: sunt bine, ești bine, asta e.
Pe urmă cotisem și băusem și totul continuase.
Andrei mă sărutase de revelion și eu îl sărutasem înapoi și fusese bine și fusese corect față de seara aceea. Mă ținuse de talie și îmi spusese la ureche ceva despre planuri pentru mai târziu și eu râsesem și fusesem prezentă în momentul acela, complet prezentă.
La douăzeci de minute după miezul nopții plecasem, pentru că Andrei avusese un drum lung și pentru că eu voiam să ies din seara aceea.
Stătusem cu Andrei câteva ore și pe urmă el plecase și eu mă dusesem la fereastră și mă uitasem la strada de unu ianuarie dimineața, cu oamenii care mai circulau, cu lumina aceea specifică a primei zile dintr-un an nou.
Telefonul meu arătase un mesaj de la Lucian trimis la două și treizeci.
Scria numai: Bine.
Răspunsesem după câteva minute: Bine.
Nu mai scrisesem altceva și nici el nu mai scrisese. Nu era nevoie. Cuvântul acela, spus de fiecare dintre noi, fusese confirmare: că trecuserăm prin seara aceea, că funcționaserăm, că lumile nu se ciocniseră. Că putea continua.
Mă gândisem atunci la ce înseamnă să conduci un secret bine. Că nu e vorba de minciună activă, de povești elaborate, de identități duble. Că e vorba de compartimentare, de abilitatea de a fi complet prezent în lumea în care ești la momentul dat, fără să aduci cu tine greutatea celeilalte.
Fusesem la cina aceea cu Andrei și fusesem prezentă cu Andrei. Fusesem zâmbitoare cu Ioana pentru că aceea fusese realitatea momentului. Și în același timp știusem exact unde era Lucian în camera aceea în fiecare moment, fără să mă uit, fără să fie nevoie.
Asta fusese concentrare, nu minciună.
Sau poate că fusese și una și alta și nu aveam curajul să le disting.
Lucian mă sunase pe patru ianuarie, prima zi de muncă după vacanță.
— Cum a fost? întrebase, referindu-se la seara aceea cu formularea asta generică.
— A mers.
— Și tu?
— Și eu.
Fusese o conversație scurtă, cu vocea lui ușor mai joasă decât de obicei, de parcă și el cântărise seara aceea în zilele care urmaseră.
— Voiam să te văd, spusese.
— Și eu.
Închisesem și mă uitasem la telefon câteva secunde și gândisem că după cina aceea, după săptămânile acelea de distanță forțată de vacanță, dorința de a-l vedea fusese mai puternică decât de obicei. Că trecuserăm printr-o probă pe care nu o ceruse nimeni și că trecuserăm bine și că asta schimbase ceva, îi adăugase un strat.
Ne văzuserăm joi, la el acasă, pentru că partenera plecase la Iași la familie și el avusese apartamentul liber. Prima dată când fusesem la el acasă, nu la mine, nu la hotel, la el, în spațiul lui, cu lucrurile lui, cu fotografia de pe birou pe care o știusem că există și pe care nu o văzusem niciodată.
Deschisese ușa și mă lăsase să intru și eu mă uitasem în jur fără să par că mă uit: raft de cărți lângă fereastră, birou cu laptop și cu fotografia înrămată, bucătărie deschisă cu un pahar de vin deja pus pe blat, o jachetă a lui agățată pe spătarul unui scaun, o cană pe biroul de la calculator. Recunoscusem apartamentul din descrierile lui fragmentate, din detalii spuse în treacăt pe parcursul lunilor, și fusese straniu să văd că existaseră cu adevărat, că nu fuseseră abstracte.
— E ciudat? întrebase.
— Puțin. Nu rău.
Mă adusese aproape și mă sărutase scurt, de întâmpinare, și eu simțisem tensiunea aceea care se acumulase de la unu ianuarie, tot ce nu putusem spune la masa de revelion.
Nu mă uitasem la fotografie când intrasem. Mă uitasem mai târziu, pe când el era la bucătărie. Fusese o fotografie de la munte, amândoi, cu zăpadă în spate. Pusesem fotografia înapoi exact cum o găsisem.
Știusem că asta era și asta: că existam în apartamentul lui și că nu existam în fotografia de pe birou și că ambele fuseseră adevărate în același timp.
Venise cu vinul și stătusem pe canapea și vorbisem puțin, nu despre revelion, nu despre Ioana sau Andrei, ci despre zilele de vacanță, despre cărțile pe care le cumpărasem și nu le citisem, despre ce urmează în ianuarie la muncă. Conversație obișnuită. Dar corpul meu fusese atent la fiecare apropiere a lui, la felul în care se întorsese spre mine când vorbea, la mâna lui care rămăsese pe cotiera canapelei lângă umărul meu fără să mă atingă.
Îmi spusese că în vacanța aceea se gândise la cina de revelion mai mult decât anticipase. Că se trezise a doua zi de dimineață și primul gând fusese dacă eu trecusem bine prin seara aceea. Nu la el, nu la Ioana, ci la mine. Îi spusesem că și eu, și fusese un moment de onestitate neobișnuită pentru noi doi, care în general nu vorbeam despre ce simțim direct, ci prin felul în care ne comportam.
— Ai vorbit cu Ioana? întrebase el, nu acuzator, ci de parcă verifica o coordonată.
— La bufet. Câteva minute. E drăguță.
Tăcuse o secundă.
— Da, spusese.
Nu continuasem pe subiectul acela. Nu fusese locul și nu fusese necesar. Băusem din vin și schimbasem vorba și el lăsase subiectul să se așeze fără să-l apese.
Pusese paharul jos și se uitase la mine un moment înainte să vorbească, cu felul lui de a evalua distanța dintre ce simte și ce spune.
— Îți era dor?
Nu îl întrebasem niciodată asta și el nu mă întrebase niciodată asta. Fusese o premieră și o știusem amândoi. În șase luni nu spusesem niciodată dor, pentru că dorul era o formă de a cere și noi nu cerusem unul altuia.
— Da, spusesem.
El mă privise câteva secunde în tăcere și pe urmă se apropiase și mă sărutase, altfel decât la ușă, mai lung, cu o atenție care spusese că și lui îi fusese dor, că nu ceruse permisiunea să admită asta și că nu mai era nevoie.
Ne dezbrăcaserăm în dormitorul lui cu perdelele trase și lumina mică de pe noptieră, și eu mă uitasem la fața lui în lumina aceea și recunoscusem omul acela pe care îl cunoșteam de șase luni și pe care nu îl cunoșteam, că știam toate obiceiurile lui și nu știam viața lui reală.
Mă sărutase lung, cu mâinile pe fața mea, și eu mă prinsesem de el și simțisem că intram complet în momentul acela, că tot ce fusese în zilele dinainte se retrăgea.
Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, lente și deliberate, oprindu-se la baza gâtului, la claviculă, și eu ridicasem umărul ușor spre el, cerând mai mult fără să spun. Trecuse cu gura pe linia umărului, jos pe braț, și eu gândisem că el știa exact ce face cu mine, că nu exista grabă și că lipsa grabei fusese lucrul care mă desfăcea cel mai bine.
Mâinile lui coborâseră pe corpul meu cu o atenție deliberată, de la umeri pe coaste, pe talie, pe șolduri, și eu gemesem ușor și simțisem că respiram mai repede.
Mă întinsesem pe spate și el se aplecase deasupra mea, cu mâna lui pe interiorul coapsei mele, și eu deschisesem ochii și mă uitasem la el și el se uitase la mine cu concentrarea aceea pe care i-o știam și care fusese de fiecare dată mai bună decât orice așteptare. Degetele lui găsiseră ce căutaseră și eu mă prinsesem de el și îl ghidasem ușor și el înțelesese și continuase cu exactitate, cu o atenție la fiecare reacție a mea care nu fusese niciodată demonstrativă, ci reală.
Îmi spusese la ureche ce voia să facă și eu răspunsesem că da și el coborâse și eu mă prinsesem de cearșaf cu ambele mâini. Fusese minuțios și atent și nu se grăbise și simțisem că se adunase ceva în mine care nu mai putea fi controlat. Venise un prim moment profund care mă lăsase cu respirația tăiată și cu spatele ridicat de pe pat.
Venise deasupra mea și ne privisem câteva secunde în lumina slabă. Chipul lui fusese serios și prezent.
Îl simțisem intrând în mine lent și eu ridicasem șoldurile spre el și el continuase adânc și constant, cu mâinile pe talia mea, și eu mă prinsesem de el cu ambele brațe și simțisem că mă pierdeam complet. Nu mă mai gândisem la Ioana sau la fotografia de pe birou sau la revelionul acela, ci numai la el și la momentul acela, la greutatea lui, la vocea lui joasă care spusese ceva ce nu auzisem complet dar care mă atinsese.
Schimbasem poziția, eu cu fața spre peretele cu perdelele, el în spatele meu, mâna lui pe șoldul meu, și în lumina aceea slabă simțisem că nu mai existase nimic în afara camerei aceleia. Că revelionul acela, și Andrei, și Ioana, și toate calculele pe care le făcusem în decembrie fuseseră dintr-o altă existență.
Venise un moment lung și complet care mă lăsase imobilă cu ochii închiși și cu respirația tăiată.
Rămăsesem nemișcați câteva secunde după, cu fruntea lui lipită de a mea, și în tăcerea aceea fusese ceva bun și necomplicat.
Stătusem după în patul lui, cu lumina mică și cu mirosul acelui apartament pe care îl cunoșteam de acum, cu cearșaful lui și cu pernele lui și cu tăcerea specifică a unui bloc în care vecinii sunt liniștiți, și mă gândisem la cina de revelion.
La Ioana care îmi zâmbise la bufet și îmi spusese că noiembrie fusese epuizant.
La uitătura aceea de la miezul nopții, o secundă exactă.
La cuvântul Bine trimis la două și jumătate, care fusese un bilanț și o promisiune și o ușurare în același timp.
El stătuse și el, cu mâna pe abdomenul meu, și nu vorbise, și eu nu simțisem nevoia să vorbesc, și fusese primul moment din ziua aceea în care nu gândisem nimic construit.
Gândisem că șase luni de compartimentare funcționaseră pentru că niciuna dintre noi nu știuse că compartimentăm același bărbat. Că dacă ar fi știut, ar fi fost altceva, altă conversație, altă seară de revelion.
Nu știam dacă Ioana știa sau nu știa. Nu ceruse să știu. Și probabil că asta fusese și ea o formă de a proteja ceva, că dacă nu știam exact, nu trebuia să port exact.
Gândisem că asta nu rezolva nimic. Că știusem și că continuasem. Că alegerea aceea fusese a mea.
Dar gândisem și altceva: că în momentele acelea, în dormitorul acela, cu perdelele trase și cu lumina mică, fusesem mai prezentă decât fusesem în orice conversație din ultimele luni. Că concentrarea aceea pe care o adusesem la masa de revelion, abilitatea de a fi exact acolo unde eram, venise și cu ea. Că poate compartimentarea aceea nu fusese numai despre a ascunde, ci și despre a vedea.
Nu știam dacă era o justificare sau o observație. Nu îmi dăduse liniște. Dar fusese adevărată.
Mă gândisem și la Andrei. Nu cu vinovăție, pentru că vinovăția presupune că ai ales greșit și nu eram sigură că alegerea mea fusese greșită, ci numai că fusese incompatibilă cu ce credea el că trăim. Îi dădusem prezența mea ori de câte ori fusesem cu el. Nu îi dădusem exclusivitate și nu îi promisesem, nici el nu ceruse, și poate că asta fusese propria lui formă de a nu ști ce nu voia să știe.
Gândisem că poate toată lumea din seara aceea funcționase la fel: știind suficient cât să continue și neîntrebând ce ar fi costat prea mult să audă. Că nu eu fusesem singura care compartimentase și că probabil nici nu conta. Că fiecare ținuse seara aceea la locul ei și dimineața venise și toată lumea fusese bine.
Bine. Cuvântul acela simplu care spusese totul și nimic.
Lucian intrase în dormitor cu două pahare de apă și mi-l pusese pe al meu pe noptieră, cum punea mereu, și se culcase lângă mine și în tăcerea aceea nu mai fusese nevoie de nimic.
Existasem acolo. El existase acolo.
Restul fusese dincolo de perdelele trase.
