Cu antrenoarea de yoga

Am început yoga din motive complet lipsite de poezie. La doi ani după ce am născut-o pe Lia, mă durea spatele într-un fel care nu mai semăna cu oboseala, ci cu un avertisment. Medicul de recuperare mi-a scris pe o hârtie două cuvinte, yoga terapeutică, și m-a trimis acasă cu recomandarea de a nu mai ridica fetița de pe podea cu genunchii întinși. Am căutat o sală aproape de casă și am găsit una la Cotroceni, pe o stradă cu tei bătrâni, la etajul unu al unei clădiri interbelice care mirosea a var și a lemn vechi. Șaptezeci de metri pătrați, oglindă pe un perete, un radiator pe care se uscau prosoape, ferestre înalte care dădeau în curtea interioară.

Aveam treizeci și unu de ani atunci. Acum am treizeci și trei, sunt căsătorită de cinci ani cu Emil și merg la aceeași sală de doi ani, miercuri seara la șapte și jumătate și duminică dimineața la nouă. Nu am lipsit aproape niciodată. Emil a înțeles repede că miercurea e a mea, așa cum joia seara e a lui, cu fotbalul lui de sală și cu berea de după. Ne-am împărțit săptămâna ca doi oameni rezonabili, fără să bănuim niciunul că împărțirea aceea avea să devină altceva.

Există ceva care se întâmplă când o zi din săptămână capătă nume. Nu mai e miercuri, e ziua în care merg la yoga. Începi să o aștepți de luni. Îți aranjezi mesele în funcție de ea, îți cumperi un tricou anume pentru ea, îți aduci aminte, la birou, joi, cum ai respirat cu o zi înainte. Am citit odată confesiunea unei femei despre felul în care o singură zi din săptămână poate să ajungă mai importantă decât toate celelalte și am recunoscut mecanismul imediat, chiar dacă al meu, în primul an, nu avea absolut nimic de ascuns.

Maya conduce clasele de miercuri seara și de duminică dimineața. Are treizeci și opt de ani, e divorțată de doi, nu are copii. Nu am aflat lucrurile acestea dintr-o conversație, ci în bucăți, de-a lungul lunilor, din felul în care spunea „când stăteam în Berlin” sau „pe vremea când mai gătea cineva pentru mine”. Nu are nimic din patosul instructoarelor care vorbesc despre energii. Spune lucruri concrete și puține. Coboară umărul drept. Nu mai încleșta maxilarul. Respiră în coaste, nu în burtă. Vocea ei are un registru jos și o răbdare care nu se grăbește niciodată să te consoleze.

Prima dată când m-a atins nu am înregistrat-o ca atingere. Eram în câinele cu fața în jos, cu omoplații urcați spre urechi ca la toți începătorii, iar ea a pus două degete între ei și a apăsat în jos, o dată, scurt. Apoi mi-a luat bazinul cu ambele mâini și l-a rotit un centimetru înainte. Am simțit cum se deschide toată partea din spate a picioarelor și am făcut un sunet involuntar, de ușurare, pe care l-am auzit ca din altă parte a camerei.

Asta a fost în primăvară, în primul an. Mâinile ei au rămas apoi o constantă. În triunghi, palma pe coasta de sus, ca să mă rotească spre tavan. În porumbel, o presiune caldă la baza coloanei, chiar acolo unde se strângea totul. În plug, degetele pe glezne, coborându-mi picioarele încet peste cap, cu o voce care spunea, în același timp, expiră lung, nu împinge, lasă greutatea să facă treaba. Erau atingeri de lucru. Mi le făcea și mie, și Otiliei, care venea de la contabilitate direct la sală, și femeii de șaizeci de ani care se pregătea de o operație de genunchi.

Nu știu să spun exact în ce lună atingerile au început să însemne altceva. Cred că nu există o lună. Cred că a fost mai degrabă felul în care, într-o duminică de octombrie, m-am trezit că îmi aranjez salteaua în al doilea rând și nu în al patrulea, ca să fie mai probabil să treacă pe lângă mine. Sau felul în care, în savasana, cu ochii închiși și cu camera tăcută, ascultam pașii ei desculți pe parchet și îmi dădeam seama, după sunet, la câți metri de mine se afla. Corpul meu începuse să facă o socoteală pe care mintea mea nu o comandase.

Am citit, pe vremea aceea, un text despre mâinile unui profesor de yoga și despre momentul în care o corectare încetează să fie o corectare, iar reacția mea a fost să închid telefonul prea repede, cum închizi un sertar când intră cineva în cameră. Nu era rușine. Era recunoaștere.

Pentru că problema nu era că o antrenoare de yoga mă atingea de două ori pe săptămână. Problema era că, în ultimele luni, ajunsesem să îmi dau seama când nu mă atingea. Când trecea pe lângă salteaua mea fără să se oprească, ceva în mine făcea un mic zgomot de dezamăgire, foarte încet, ca o ușă care se închide la două camere distanță. Iar dezamăgirea, spre deosebire de plăcere, nu poate fi confundată cu nimic altceva. Plăcerea ți-o poți explica drept relaxare musculară. Dezamăgirea nu are altă explicație decât așteptarea.

Nu am spus nimănui. Nici Otiliei, cu care beam uneori o limonadă după clasă. Nici, evident, lui Emil, care în miercurile acelea o culca pe Lia și îmi lăsa mâncare încălzită pe masă. Emil este un om bun. Aș vrea să fie clar de la început: nu există, în tot ce urmează, nicio poveste despre un bărbat rău.

A fost la începutul lui februarie, pe frig, cu geamurile aburite dinspre curte. Clasa fusese mică, șapte femei, și se terminase la nouă fără zece. Otilia a plecat prima, cu geaca pe umeri și cu telefonul la ureche. Celelalte au strâns saltelele rând pe rând. Eu am rămas să întreb despre o postură pe care nu o puteam face de un an și jumătate, fără niciun progres, și pe care o urâsem suficient ca să am o scuză bună.

— Nu îmi iese plugul, i-am spus. Adică îmi iese, dar nu respir. Ridic picioarele și mi se închide totul în gât.

Maya a pus mâinile în buzunarele hanoracului și m-a privit câteva secunde fără să spună nimic. Sala era goală. Rămăsese aprinsă doar lumina de deasupra oglinzii.

— Arată-mi.

M-am întins pe saltea și am dus picioarele peste cap, cu genunchii îndoiți, exact cum le duceam de un an și jumătate. Am simțit imediat presiunea în laringe, senzația de sufocare pe care o cunoșteam pe de rost.

— Aici, a spus ea.

A îngenuncheat lângă mine, a pus o palmă deschisă pe sternul meu, cu toată suprafața ei, și a apăsat foarte puțin.

— Respiră în mâna mea. Nu în burtă. Aici.

Am inspirat. Cutia toracică s-a ridicat sub palma ei și, pentru prima dată în optsprezece luni, gâtul mi-a rămas deschis. Am expirat lung. Ea nu și-a luat mâna. Am mai inspirat. Nici la a treia respirație nu și-a luat-o. Palma îi era caldă și stătea exact pe locul unde tricoul se lipise de piele, între sâni, iar căldura aceea a încetat, la un moment foarte precis, să mai fie o informație tehnică.

Am deschis ochii. Ea se uita la mâna ei, nu la mine. Apoi s-a uitat la mine. Nu a zâmbit. Nu a spus nimic drăguț, nu a făcut nicio glumă care să ne scoată pe amândouă din cameră. A ținut privirea două secunde mai mult decât ar fi trebuit, iar în acele două secunde s-au spus toate lucrurile pentru care urma să am nevoie de șase săptămâni.

Apoi a ridicat mâna, s-a așezat pe călcâie și a spus, cu vocea la fel de joasă și la fel de calmă:

— Mai încearcă acasă. Cu palma ta, dacă nu e nimeni să ți-o pună.

M-am ridicat, mi-am strâns salteaua, mi-am pus geaca. La ușă, cu mănușa pe jumătate trasă, m-am întors.

— Duminică ești tu?

— Duminică sunt eu, a spus ea.

Am coborât scările clădirii interbelice cu senzația că am ieșit dintr-o cameră în care fusese cald prea mult timp. În tramvai mi-am pus mâna pe stern, pe deasupra hainei, și am respirat o dată adânc, ca să verific. Funcționa. Gâtul rămânea deschis. Restul, nu.

Ceea ce a urmat nu a fost nici dramă, nici criză. A fost o negociere lentă, purtată în locuri absurde. În fața mașinii de spălat. La coadă, la casa unu, cu conserve în coș. Noaptea, lângă un om care dormea cu o mână pe șoldul meu și care nu greșise absolut nimic.

Am continuat să merg la yoga. De două ori pe săptămână, cum mersesem doi ani. Duminicile au rămas duminici, cu lumină de dimineață pe parchet și cu femeia de șaizeci de ani care își recuperase genunchiul și se lăuda cu el. Miercurile au devenit o încercare. Stăteam în al doilea rând, respiram în coaste, iar când trecea în spatele meu îmi auzeam inima în urechi, ca o adolescentă.

Am căutat lucruri pe telefon, noaptea, cu luminozitatea dată la minim și cu Emil respirând regulat lângă mine. Am citit despre femei care înțeleseseră asta la treizeci de ani, la patruzeci, la cincizeci. Am dat, într-una din nopțile acelea, peste povestea unei femei care își descrisese prima noapte cu o altă femeie ca pe o traducere, nu ca pe o descoperire, și m-am recunoscut în cuvântul acela mai mult decât în orice altceva. Nu era nimic nou în mine. Era doar ceva care nu avusese niciodată cuvintele potrivite.

Pentru că adevărul, dacă îl scot din ordinea cronologică, e următorul. La șaptesprezece ani m-am uitat prea mult la o colegă care se schimba la vestiar și mi-am spus că o invidiez. La douăzeci și doi am sărutat o prietenă la o petrecere și ne-am spus amândouă, a doua zi, că a fost vodca. La douăzeci și șase m-am îndrăgostit de o femeie de la locul de muncă și am numit asta admirație, un an și mai bine, cu o convingere aproape onorabilă. Nu descopeream nimic în februarie. Terminam de citit o propoziție care fusese scrisă în mine cu mult înainte.

În a cincea săptămână i-am scris. Aveam numărul ei dintr-un grup de WhatsApp al sălii, unde se anunțau anulările. Am șters de patru ori mesajul și l-am trimis pe al cincilea, care era cel mai scurt.

Palma mea nu funcționează la fel.

A răspuns după douăzeci de minute, care mi s-au părut o zi de lucru.

Stau la cinci minute de sală. Miercuri, vino după clasă, dacă vrei.

Locuia la etajul trei, într-un bloc de patru etaje din spatele parcului, cu scară de piatră și cu un lift pe care nu l-am folosit niciodată. Apartamentul avea parchet vechi, lustruit de tălpi, plante pe fiecare pervaz și o saltea de yoga rulată în colț, lângă bibliotecă. Mirosea a ceai și a lemn. Nicio lumânare, nicio muzică, nimic pregătit. Asta m-a liniștit mai mult decât orice ar fi putut spune.

Am băut un ceai la masa din bucătărie, în hainele cu care ieșisem din sală, cu părul încă prins. Am vorbit o vreme despre lucruri complet nesemnificative, despre Berlin, despre divorț, despre o cursantă care venea la clasă doar ca să doarmă în savasana. Apoi s-a lăsat o pauză și ea nu a umplut-o.

— Sabina, a spus. Nu trebuie să se întâmple nimic.

— Știu, am spus. De asta am venit.

S-a ridicat, a venit lângă scaunul meu și mi-a luat fața în mâini. M-a sărutat încet, cu buzele închise întâi, apoi deschise, iar prima informație pe care a înregistrat-o corpul meu nu a fost erotică, a fost tehnică: gura unei femei e mai moale decât gura unui bărbat și nu împinge. Nu conduce. Așteaptă. Am simțit cum îmi cedează ceva în ceafă și cum mă aplec în față, în sărut, cum nu mă mai aplecasem în nimic de foarte mulți ani.

Ne-am mutat pe canapea, apoi pe covor, pentru că amândouă eram femei care își petreceau viața pe podea. Mi-a scos tricoul și sutienul sportiv cu o lentoare care nu avea nimic de-a face cu ezitarea, iar când mi-a văzut pieptul nu a spus nimic, doar a pus gura pe sfârcul drept și a supt, o dată, adânc. Am auzit propriul geamăt izbindu-se de pereții unei camere străine. Sfârcurile mi s-au întărit imediat, dureros, și m-am arcuit spre ea, cu mâna în părul ei, ținându-i capul acolo.

Am dezbrăcat-o și eu. Avea corpul unei femei care predă yoga de zece ani, cu umeri lați, brațe tari și o burtă moale pentru care nu își cerea scuze nimănui. Sâni mai mici decât ai mei, cu sfârcuri închise la culoare. Am pus palma pe ei și am rămas așa o secundă, uluită de cât de simplu era. Luni de zile mă gândisem la mâinile ei pe mine. Nu îmi trecuse prin cap, niciodată, ce ar însemna mâinile mele pe ea.

M-a întins pe covor și mi-a scos colanții trăgându-i de la talie în jos, cu amândouă mâinile, și i-a lăsat să cadă lângă canapea. Eram deja atât de udă încât m-am rușinat pentru o clipă, iar ea a citit asta pe fața mea și a râs scurt, jos, fără nicio cruzime.

— Ce? a spus. Credeai că nu observ de un an?

Apoi m-a atins. Cu două degete, întâi peste chilot, apăsând lent pe clitoris în cercuri mici, așa cum apăsa între omoplați, cu aceeași economie de mișcare. Am gemut și am ridicat bazinul spre mâna ei, și mi-a dat jos chilotul, și mâna a revenit pe piele. Degetele ei s-au plimbat o dată, lung, de jos în sus, adunând totul, și apoi s-au oprit exact unde aveam nevoie.

— Respiră, a spus. Nu ține.

Am râs, cu un sunet spart, pentru că era același lucru pe care mi-l spusese de două ori pe săptămână timp de doi ani, iar acum mi-l spunea cu mâna ei între picioarele mele. A intrat cu două degete, încet, până la capăt, și m-am strâns în jurul lor și le-am simțit cum se curbează în sus, căutând. A găsit. Am auzit un sunet care venea de la mine și pe care nu îl mai scosesem niciodată cu nimeni.

Apoi a coborât. S-a așezat între picioarele mele, mi-a pus palmele pe interiorul genunchilor și i-a depărtat, fără grabă, ca într-o postură. Gura ei pe mine a fost altfel decât tot ce cunoșteam: mai cuprinzătoare, mai răbdătoare, fără nicio urmă de tehnică grăbită. A lins lung, cu limba lată, de la intrare până la clitoris, de mai multe ori, până am început să tremur din coapse. A supt apoi clitorisul între buze și l-a ținut acolo, mișcând limba scurt și repede, în timp ce degetele rămâneau în mine și apăsau ritmic în sus.

Am terminat cu o mână în părul ei și cu cealaltă peste propria gură, pentru că era un bloc de patru etaje și pentru că nu mai știam ce sunete fac. Orgasmul a pornit din adânc, din locul pe care încercam de un an și jumătate să îl deschid în plug, și s-a desfăcut în sus, prin coaste, în gât, în maxilar. Am simțit totul pulsând în jurul degetelor ei și am auzit-o cum geme și ea, cu gura încă pe mine, de plăcerea de a mă simți.

Nu m-a lăsat să îmi revin prea mult. S-a urcat peste mine, umedă pe tot obrazul, și m-a sărutat, și mi-am simțit gustul pe gura ei. Pe urmă s-a întins pe spate, lângă mine, și mi-a luat mâna și și-a pus-o între picioare, fără nicio ceremonie, ca cineva care știe ce vrea și nu consideră că trebuie să se scuze pentru asta.

— Aici, a spus. Mai apăsat decât crezi.

Era fierbinte și alunecoasă și, în primele zece secunde, am fost complet pierdută. Apoi corpul ei a început să îmi spună ce să fac. Am învățat din respirația ei, care se scurta când apăsam mai sus și se lungea când mă îndepărtam. Am intrat în ea cu două degete și am simțit cât de strâns mă primea, cât de puternici erau mușchii aceia antrenați de ani de respirații controlate. Am pus gura pe sfârcul ei și am supt, și ea a înjurat încet în germană, ceva ce nu am înțeles și nu i-am cerut niciodată să îmi traducă.

M-am mutat între picioarele ei și am făcut, pentru prima dată în viața mea, ce mi se făcuse mie de atâtea ori. Nu a fost nicio stângăcie, sau a fost, dar nu a contat, pentru că gustul și mirosul și căldura mi s-au părut absolut firești, ca și cum aș fi întors în sfârșit capul spre ceva ce știam că era acolo. Am lins-o cu toată limba, în sus, iar și iar, și am ascultat cum îi urcă respirația. Când a început să se strângă, mi-a pus mâna pe ceafă și a ținut-o acolo, nu ca să apese, ci ca să știe pe unde sunt.

A terminat cu coapsele strânse în jurul capului meu, tăcută aproape complet, doar cu o expirație foarte lungă la sfârșit, exact expirația pe care o cerea în clasă. Mi s-a părut cel mai intim lucru din toată seara.

După aceea am stat pe covor, pe spate, una lângă alta, cu palmele în sus și cu tălpile depărtate, într-o savasana pe care niciuna dintre noi nu a numit-o așa. Radiatorul pocnea. Cineva a trecut pe scară cu o pungă foșnitoare. Nu am vorbit vreo cinci minute, iar tăcerea aceea nu a fost nici jenantă, nici grea. A fost pur și simplu tăcere între două femei care respirau în același ritm, dintr-un obicei de doi ani.

— Ai mașina? a întrebat ea într-un final.

— Am tramvaiul.

— Te conduc până la stație.

Am ajuns acasă la unsprezece și douăzeci. Emil se uita la ceva pe laptop, în bucătărie, cu sonorul dat încet ca să nu o trezească pe Lia. M-a întrebat cum a fost clasa. I-am spus că a fost bună, că am reușit în sfârșit plugul, ceea ce era, tehnic vorbind, adevărat. S-a bucurat sincer. Mi-a spus că sunt roșie în obraji și că îmi face bine sportul.

Am făcut un duș lung. Iar acum urmează partea pe care nu am știut cum să o explic nici mie: nu am simțit vinovăție. Am așteptat-o. M-am uitat după ea ca după un simptom care întârzie și care avea să lovească, sigur, a doua zi sau a treia. Nu a venit niciodată în forma în care o așteptam.

Ce a venit a fost claritate. M-am trezit și l-am privit pe Emil cum toarnă lapte în cana lui și taie o banană pentru Lia, în felii prea groase, cum face mereu, și l-am văzut pentru prima dată în cinci ani ca pe un om separat de mine. Nu ca pe o jumătate, nu ca pe un cadru. Ca pe un om întreg, cu propria lui viață în cap, pe care eu nu o cunoșteam în întregime și nici nu eram obligată să o cunosc. L-am iubit în dimineața aceea mai atent decât în multe dimineți dinainte. Asta nu se spune, dar așa a fost.

Nu am plecat. Nu m-am gândit nicio secundă să plec. Am citit, la un moment dat, mărturia unei femei care trăise același lucru cu o vecină de la etajul de deasupra și care scria că cel mai greu nu e să minți, ci să accepți că nu te simți sfâșiată. Am recunoscut și asta.

Acum e mai. Rutina s-a așezat, așa cum se așază toate rutinele, fără ceremonie. Duminică dimineața merg la yoga, stau în al doilea rând și Maya îmi corectează bazinul în câinele cu fața în jos, cu exact aceeași mână și cu exact aceeași voce, iar nimeni din sală nu are nici cea mai mică bănuială. Miercuri seara merg la clasă și apoi mai fac cinci minute pe jos, pe lângă parc, până la scara de piatră.

Nu ne-am spus că suntem împreună. Nu ne-am spus că nu suntem. Maya nu a cerut niciodată nimic, în nicio formă, iar asta nu e indiferență, e cel mai generos lucru pe care mi l-a făcut cineva. Știe că am o fetiță de patru ani care își pune singură șosetele și că am un bărbat care taie banana în felii prea groase. Nu m-a întrebat niciodată dacă o să las ceva din toate acestea.

Nu o să las. Și nu o să las nici miercurile.

M-am împăcat, în cele două luni de atunci, cu faptul că aceste două propoziții stau una lângă alta fără să se anuleze. Există în mine o femeie care e mama Liei și soția lui Emil, și există în mine o femeie care învață, la treizeci și trei de ani, ce înseamnă să fie atinsă exact cum are nevoie, de cineva care are aceeași anatomie și nu trebuie să ghicească nimic. Nu sunt două femei diferite. Am crezut o vreme că sunt și că una o să o omoare pe cealaltă. Nu s-a întâmplat.

Duminicile sunt încă familiare. Miercurile sunt altceva acum. Iar eu respir, în sfârșit, în coaste și nu în gât, în toate zilele săptămânii.