Nu mă așteptasem să îl găsesc acolo.
Ajunsesem acasă la opt și jumătate, mai devreme decât obișnuiam marțea, pentru că ședința de planificare trimestrială se terminase brusc când clientul anulase pe ultima sută de metri. Intrasem în apartament, lăsasem geanta pe scaunul de la intrare, și văzusem lumina aprinsă în living. Nu o lăsasem eu aprinsă dimineața. Știusem ce înseamnă asta o secundă mai târziu, când îl văzusem.
Stătuse pe canapea cu un pahar de vin și cu cartea pe care o lăsasem deschisă pe măsuța de cafea vineri seara, de parcă fusese al lui acasă acolo. Ridicase capul când intrasem și nu se surprinsese deloc.
— Ai terminat mai devreme, spusese.
— Ai o cheie la apartamentul meu, spusesem.
— Da.
— Ți-am dat-o eu.
— Da, spusese.
Mă privise cu expresia aceea pe care nu știusem exact cum să o numesc în doi ani și jumătate de când o cunoșteam: nu era vinovăție și nu era sfidare, ci pur și simplu o prezență fără scuze.
I-o dădusem în urmă cu cinci luni, după o seară în care așteptase o oră în frig în fața blocului pentru că ajunsesem mai târziu decât zisesem. Nu fusese o declarație, o dădusem practic, ca să nu mai înghețe. El o luase fără să comenteze și nu mai vorbiserăm despre ce înseamnă. Nu știam ce înseamnă nici eu. Sau știam, dar nu spusesem.
Mă dusesem la bucătărie și îmi turnasem și eu un pahar de vin din sticla pe care o deschisese el și mă întorsesem și mă așezasem în fotoliul din fața lui.
— De când ești? întrebasem.
— De la șapte.
— Și nu m-ai sunat.
— Aveai ședință.
Știa programul meu mai bine decât știam eu programul lui, ceea ce era ciudat dacă mă gândeam că nu eram, oficial, nimic. Nu eram prieteni, nu eram un cuplu, nu eram colegi — fusesem colegi, dar asta se terminase când el plecase la altă firmă acum un an. Eram ceva pe care nu îl numeam niciodată, pe care nu îl explicasem nimănui, pe care îl ținusem separat de tot restul vieții mele și el de tot restul vieții lui.
Cercul de prieteni comuni știuse că ne cunoșteam, că fusesem la aceeași firmă, că ne salutam când ne intersectam la petrecerile comune. Nimeni nu știuse altceva. Și nu știuseseră pentru că noi nu le spusesem, dar și pentru că nu exista nimic ușor de explicat: nu exista un moment în care începusem, nu exista o conversație în care hotărâserăm ceva, nu exista o definiție pe care am fi putut-o oferi dacă ni s-ar fi cerut.
Începuse cu o conversație la o petrecere, cu doi ani și jumătate în urmă, o conversație care nu se terminase la ora la care toată lumea plecase și continuase pe stradă și pe urmă la o terasă și pe urmă la el acasă. Nu fusese un plan și nu fusese o decizie clară. Fusese pur și simplu că nu voisesem să mă opresc din vorbit cu el și el nu voise să mă opresc și dimineața fusese deja altceva.
Nu spusesem nimănui. El nu spusese nimănui. Nu discutasem asta explicit, nu stabilisem o regulă, dar o știusem amândoi, că există lucruri care există mai bine fără audiență.
— Ceva s-a întâmplat? întrebasem.
— Nu. Voiam să te văd.
Simplă și directă, ca de obicei. Costin nu obișnuia să complice lucrurile cu cuvinte în plus.
Stătusem aproape o oră în living, cu vinul și cu conversația aceea ușoară pe care o știam bine, care nu cerea efort și care nu ducea nicăieri anume și care era, în felul ei, unul din lucrurile la care ținusem cel mai mult la el. Vorbiserăm despre filmul pe care îl văzuse sâmbătă, despre un prieten comun care se mutase la Berlin, despre cartea pe care o lăsasem deschisă și pe care o citise el câteva pagini în așteptare.
— E bună, spusese.
— Știu. Sunt la jumătate.
— Nu o strica. Finalul e altceva decât te aștepți.
Zâmbisem. Știuse finalul pentru că citise cartea în vara trecută și mi-o recomandasem atunci și abia acum o apucasem. Asta era și asta: conversații care aveau o memorie lungă, trimiteri la lucruri spuse cu luni în urmă, o acumulare care nu exista în nicio altă relație din viața mea la densitatea asta.
Îmi povestise despre o întâlnire de la serviciu care se terminase prost, despre un client care schimbase specificațiile pentru a treia oară în două săptămâni, și eu ascultasem cu atenția pe care nu o dădeam conversațiilor de zi cu zi și el știuse că ascult, că nu eram cu gândul în altă parte.
Mă întrebase despre proiectul la care lucrasem de două luni și eu îi spusesem mai mult decât spuneam de obicei, mai multe detalii, mai mult din ce mă enerva și din ce funcționa, și el ascultase fără să ofere soluții pe care nu i le cerusem, ceea ce fusese exact ce avusesem nevoie. Asta știuse să facă mereu: să asculte fără să transforme ascultarea în sfat.
Vorbiserăm și despre o carte pe care citise el acum, despre o vacanță pe care o plănuia la munte în noiembrie, despre o cafenea nouă din cartierul lui pe care o descoperise săptămâna trecută. Lucruri obișnuite, lucruri care nu aveau greutate în ele însele, dar care împreună formau ceva, o imagine a vieților noastre separate pe care o schimbam parțial când eram în aceeași cameră.
Lumina de afară se stinsese complet și în apartament fusese numai lampa din colț și aerul de seară de toamnă care intrase pe fereastra pe care o lăsasem întredeschisă. Mă ridicasem să o închid și simțisem că era în spatele meu înainte să îl aud.
Pusese mâinile pe umerii mei, ușor, și mă trăsese spre el și mă îmbrățișase pe la spate, cu bărbia în creștetul capului meu.
Stătusem o secundă nemișcată, pentru că de fiecare dată când făcea asta simțisem același lucru: că era simplu și că nu ar fi trebuit să fie simplu și că nu știam ce să fac cu simplitatea asta.
— Costin, spusesem.
— Ce?
Nu avusesem ce să spun. Întorsesem capul și el mă sărutase, ușor, pe tâmplă, și eu mă întoarsesem complet spre el și fusesem față în față în lumina slabă de lângă fereastră.
Mă privise câteva secunde și știusem că vedea tot ce nu spusesem, că el îl vedea mereu, că asta fusese și problema și tot ce nu fusese nicio problemă în doi ani și jumătate.
Mă sărutase și eu pusesem mâinile pe pieptul lui și nu îl împinsesem și nu fusese nicio ezitare, de fapt, niciodată nu fusese nicio ezitare reală între noi, numai ezitarea față de ce era în afara momentului, față de cercul comun și față de tot ce nu numeam.
Mă sărutase mai adânc și eu simțisem căldura lui și mirosul lui pe care îl știam bine și simțisem că mă relaxez, că lăsam ziua să cadă în spatele unui orizont și că rămânea numai asta, el și lumina slabă și aerul de seară.
— Vino, spusese cu vocea joasă.
Mersesem în dormitor fără să spunem nimic, ceea ce era modul nostru, fără negocieri și fără ritualuri, pur și simplu o direcție acceptată de amândoi fără să fie nevoie de cuvinte.
Mă dezbrăcase lent și eu stătusem cu ochii pe el și el fusese atent, cum fusese mereu, la ce funcționa și la ce nu, cu o memorie a corpului meu pe care nu o avusesem de la nimeni altcineva. Știuse exact unde să pună mâinile, cu ce presiune, cu ce ritm, fiecare gest al lui fusese calibrat în doi ani și jumătate și nu o dată simțisem că mă cunoaște mai bine decât mă cunoșteam eu, că vedea răspunsurile mele înainte să le conștientizez.
Mâinile lui coborâseră pe spatele meu, pe coloana mea, și eu simțisem căldura lui și mirosul lui pe care îl știam deja și nu mă mai gândisem la nimic din ce era în afara camerei.
Mă întinsese pe pat și venise lângă mine și mă privise o secundă, cu acea atenție care nu era posesivă ci pur și simplu prezentă.
— Bine? spusese cu vocea joasă.
— Bine.
Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe umăr, pe linia claviculei, cu o lentoare care nu fusese grăbită niciodată, și eu mă prinsesem de el și simțisem fiecare atingere cu claritatea specifică unui corp pe care îl știai bine, în care surpriza nu mai venea din necunoaștere ci din știință, din faptul că știai exact ce urmează și tocmai din cauza asta îl simțeai mai bine.
Îmi cuprinsese sânii cu palme calde și eu simțisem fiecare deget și simțisem că mă relaxez complet, că lăsam ziua și ședința anulată și tot restul în afara camerei. Buzele lui coborâseră mai jos, lente și precise, și eu gemesem ușor și el continuase exact la fel, fără să grăbească nimic, cu răbdarea aceea specifică lui care nu fusese niciodată indiferență ci alegere.
Degetele lui găsiseră ce căutaseră, cu o precizie pe care nu o uitam ușor, și eu mă prinsesem de umerii lui și îl ghidasem ușor și el înțelesese imediat și luase tot timpul necesar. Simțisem fiecare moment crescând și nu mă mai gândisem la nimic, nicio voce interioară, niciun gând din afara camerei, numai el și mâinile lui și respirația lui aproape de gâtul meu.
Gemesem involuntar și el continuase exact la fel, cu același ritm, fără să grăbească nimic, de parcă știuse că grăbind ar fi stricat ceva care merita mai mult. Simțisem că sunt aproape și el simțise și îl ghidasem ușor cu mâna și el înțelesese și continuase exact cât trebuia, cu o atenție la fiecare răspuns al meu pe care nu o găsisem în altă parte, și venise un prim moment scurt care mă lăsase cu respirația tăiată și cu mâinile înfipte în umerii lui.
Rămăsesem câteva secunde cu respirația neregulată și el așteptase, cu palma caldă pe stomacul meu, fără să grăbească nimic.
Venise deasupra mea și ne privisem câteva secunde în lumina slabă. Chipul lui fusese serios și prezent și eu simțisem că eram acolo și nu altundeva, complet, cu tot ce eram și fără niciun rol care să intervină. Asta fusese și asta unul din lucrurile pe care le știam la el: că în camera aceea nu exista nicio versiune socială a lui sau a mea, niciun context exterior, numai asta.
Ritmul lui fusese adânc și constant și eu mă prinsesem de el cu ambele mâini și mă lăsasem complet și nu mă mai gândisem la cuvintele pe care nu le spuneam niciodată sau la cercul comun care nu știa nimic sau la faptul că nu aveam un nume pentru ce eram, ci numai la mâinile lui pe corpul meu și la respirația lui aproape de urechea mea și la lampa din colț care mai luminase slab prin ușa întredeschisă.
Îmi spusese numele meu o dată, cu vocea joasă, și fusese singurul lucru spus de mult timp și fusese exact ce era nevoie.
Venise un moment lung și profund care mă lăsase imobilă cu ochii închiși și cu mâinile înfipte în umerii lui și cu respirația tăiată.
Rămăsesem nemișcată câteva secunde și el stătuse cu fruntea lipită de a mea și respirasem amândoi greu și în tăcerea aceea fusese ceva bun, fără urgența de a o umple.
Stătusem pe spate cu el lângă mine și lumina de afară fusese complet stinsă acum, numai lumina dinspre stradă care intra pe fereastra prost acoperită de draperie.
— Rămâi? întrebasem.
— Dacă vrei.
— Nu e un răspuns.
— Da, rămân.
Tăcusem.
Știusem că dimineața urma să fie complicată în felul ei mic și obișnuit: el plecase devreme ca să nu îl vadă vecina de la etajul doi care îl cunoștea pe Andrei, fostul meu prieten, care îl cunoștea și pe Costin din cercul ăla de oameni care se cunoșteau toți între ei și în care fiecare știa tot despre toți sau credea că știe. Iar noi doi nu apăream niciunde în acea rețea de informații și era intenționat și fusese înțeles de la bun început fără să fi discutat-o explicit.
— Mă gândesc uneori, spusesem.
— La ce?
— La ce ar fi dacă ar ști cineva.
Tăcuse o secundă.
— Și ce ar fi?
— Ar trebui să fie ceva. Acum nu trebuie să fie nimic și asta e, în același timp, singurul lucru care funcționează și singurul lucru care nu prea funcționează.
Întorsese capul spre mine.
— Nu înțeleg.
— Știu că nu înțelegi. Nici eu nu înțeleg complet.
Tăcuse din nou. Nu forțase niciodată conversațiile astea, nu ceruse definiții sau clarificări pe care nu le aveam. Asta fusese, în felul lui, cel mai bun lucru pe care îl putuse face. Că lăsase lucrurile să existe fără să le ceară să fie altceva.
Se ridicase la un moment dat și adusese paharul din living și mai turnase vin din sticla pe care o luase cu el și se întorsese în pat și stătusem în tăcere, ceea ce fusese și asta un lucru pe care îl știam bine, că puteam să nu vorbim și că tăcerea nu fusese niciodată incomodă între noi.
Mă gândisem în tăcerea aceea că în doi ani și jumătate nu îl adusesem niciodată la o petrecere, că nu mâncase niciodată la aceeași masă cu prietenii mei, că nu existase o fotografie cu noi doi pe niciun telefon, că nu existam nicăieri împreună în afara apartamentului meu și a câtorva restaurante din cartiere în care nu mergea nimeni din cercul comun.
Mă gândisem și că seara aceasta, cu el pe canapea așteptând cu cartea mea deschisă pe masă, fusese una din serile cele mai bune din ultimele luni. Și că asta spunea ceva, chiar dacă nu știam exact ce.
Mă gândisem și că nu știam ce se va întâmpla. Nu în felul anxios al cuiva care simte că ceva se apropie de un capăt, ci pur și simplu că nu știam, că nu avusesem niciodată o hartă pentru asta și că merseserăm fără una și că până atunci funcționase. Că poate nu era nevoie de hartă, că poate existau traiectorii care se desfășoară bine tocmai pentru că nimeni nu le-a trasat în avans.
Sau poate că era nevoie și că nu o aveam și că într-o zi aveam să o simțim. Dar nu fusese marți seara acel moment.
Marți seara fusese el pe canapea și cartea lui deschisă și vinul și lumina slabă și tăcerea aceea bună, și asta fusese suficient.
Mă treziserăm devreme, la șase și jumătate, fără să fi pus alarma, poate pentru că amândoi știusem că nu trebuia să fie șapte și jumătate când ieșise pe ușă.
Stătusem câteva minute treji înainte să se ridice, fiecare cu gândul lui, cu lumina aceea gri de toamnă care începuse să intre prin draperie. El privise în tavan, eu privisem spre fereastra întredeschisă, și nu vorbiserăm și fusese bine că nu vorbiserăm.
La un moment dat întorsese capul spre mine.
— Ai dormit?
— Puțin. Tu?
— Puțin.
Asta fusese tot. Se ridicase și mersese la bucătărie.
Făcuse cafea și mă adusese o cană în dormitor și se îmbrăcase în tăcere și eu stătusem în pat și îl privisem.
— Ai cheie, spusesem.
— Da.
— Poți să vii oricând.
Mă privise câteva secunde, cu o expresie pe care nu o citisem exact.
— Știu.
— Nu e o problemă.
Zâmbise puțin, un zâmbet mic și real.
— Știu și asta.
Se apropiase și mă sărutase pe frunte, simplu, și plecase. Auzisem ușa închizându-se cu un sunet discret și ascensorul și pe urmă liniștea apartamentului care revenise la starea ei normală, fără el.
Băusem cafeaua singură, la bucătărie de data asta, cu lumina de dimineață care intra prin fereastra spre curtea interioară și cu zgomotul orașului care începuse deja. Mirosise încă a cafea și a el și a seara de dinainte și mă gândisem că asta era o formă de prezență, că un om lasă urme în spațiu chiar și după ce a plecat.
Mă gândisem că nu știam cum se numea ce eram și că asta nu mă deranbase niciodată mai mult decât mă deranba acum, puțin, un pic mai mult ca de obicei, și că puțin era tolerabil.
Că cheia lui de la apartamentul meu stătuse pe cuierul lui de cinci luni și că în cinci luni nu o folosise decât de trei ori, inclusiv marți seara, și că fiecare dată fusese exact ce fusese marți: natural și fără explicații și bun. Că nu abuzase de cheie și că asta îl definea: că putea să facă ceva și alegea să nu facă abuz de posibilitate.
Că poate unele lucruri funcționau tocmai pentru că nu aveau un nume și că înainte să le numești existau complet și corect în ele însele, ca un obiect care nu are nevoie de etichetă ca să fie real.
Că poate asta eram noi: ceva complet și corect, fără un nume care să îl limiteze. Un apartament iluminat când nu mă așteptam, un pahar de vin turnat înainte să ajung, o carte citită câteva pagini în așteptare.
O cheie pe un cuier, nicăieri de explicat.
Mă gândisem că poate îl voi suna săptămâna viitoare sau că poate nu îl voi suna și că probabil el va suna sau va apărea pur și simplu, că va fi lumina aprinsă în living sau un mesaj scurt la ora la care știa că am ieșit din ședință. Că asta era și ea o formă de continuitate, o formă care nu cerea promisiuni sau planuri pe termen lung, numai prezența aceea intermitentă și bună.
Că mi se potrivea. Cel puțin acum. Și că acum era singurul lucru pe care îl aveam cu certitudine, că orice altceva era ipoteză și că ipotezele, dimineața devreme cu cafeaua în mână, nu aveau nicio greutate în față cu ceea ce fusese real în noaptea dinaintea lor.
Terminasem cafeaua și pusesem cana în chiuvetă și mă ridicasem să mă pregătesc de zi. Undeva pe cuierul lui era o cheie. Undeva pe cuierul meu era o zi obișnuită care urma să înceapă.
