Fanteziile interzise sunt cele la care te gândești când nimeni nu te vede — și exact de aceea au atâta putere. Această categorie adună fantezii erotice pe care puțini au curajul să le rostească: atracția față de cine nu ar trebui, jocuri care sfidează regulile nescrise, dorințe care cresc tocmai pentru că sunt interzise. Fiecare poveste explorează tensiunea dintre ce e permis și ce e dorit, dintre viața ordonată de zi cu zi și impulsurile care o destabilizează într-o singură seară. Sunt ficțiuni scrise pentru adulți, cu personaje adulte și consimțământ de ambele părți — dar cu acea încărcătură pe care doar fructul oprit o poate avea. Dacă ai simțit vreodată că cele mai intense fantezii sunt cele pe care nu le poți mărturisi nimănui, aici le găsești puse în cuvinte. Citește-le pe toate și descoperă cât de departe poate merge imaginația atunci când nimeni nu îi pune limite.
De doi ani, dimineața mea începe la fel. Cafeaua, balconul, scaunul de răchită pe care l-am cumpărat special pentru ora aceea, între șapte fără un sfert și șapte și jumătate, când lumina cade oblic peste blocurile din față și strada de jos încă miroase a asfalt umed, nu a praf încins cum va mirosi la […]
Ioana s-a mutat la noi într-o joi. Aducea cu ea trei geamantane mari, o cutie de carton cu cărți și o tăcere pe care n-am știut să o citesc la timp. Ana, soția mea, se ocupase de toate. Pregătise camera de oaspeți, schimbase lenjeria, pusese o oglindă nouă pe peretele de lângă ușă. Mi-a spus
Ceasul de pe telefon arăta 2:14 când am ieșit pe ușa barului în noaptea de august. Aerul era umed, greu, mirosind a asfalt cald și a vară care refuza să cedeze nici măcar la ora aia, când orașul ar fi trebuit să se fi răcorit de mult. M-am oprit pe trotuarul aproape pustiu și am
Mă dusesem singură la munte pentru că avusesem nevoie de liniște, nu de un tânăr cu zece ani mai puțin decât mine și cu o teză despre arhitectura interbelică din Sinaia. Dar nu întotdeauna obții exact ce ai cerut.
Îl știam de trei ani, din seara în care Ioana ni-l prezentase la o cină la ea acasă, cu tonul acela ușor prea entuziast al cuiva care vrea ca prietenele ei să îl placă. Îl chema Mihnea. Lucra în finanțe, sau în audit, nu reținusem exact, un tip înalt și liniștit care bea vin alb
Îl știam de un an și jumătate, nu în sensul în care știi pe cineva, ci în sensul în care știi că există, că are un program aproximativ și că bate ușa apartamentului mai tare decât ar trebui la unsprezece noaptea. Stătuserăm vecini pe palier de când mă mutasem în apartamentul trei, el la patru,
Îl observasem prima dată la bufetul de la pauza de prânz a conferinței, nu pentru că ar fi ieșit în evidență în vreun fel particular, ci pentru că stătuse singur lângă fereastra mare din sala de recepție și privise afară, cu farfuria în mână, fără să mănânce din ea. Oamenii care stau singuri la conferințe
Dr. Andrei Constantin îmi deschisese ușa cabinetului pentru prima dată în octombrie, cu opt luni înainte de seara aceea. Venisem la el trimisă de medicul meu de familie, cu o scrisoare de trimitere și cu o listă de simptome pe care le notasem singură în telefon pentru că îmi fusese teamă să uit vreunul: insomnie
Victor lucra în biroul de lângă al meu de un an și jumătate, și în tot acest timp cel mai mult din prezența lui simțisem, paradoxal, absența lui. Nu în sensul că lipsea, ci în felul în care unii oameni ocupă spațiu fără să îl revendice. Trecea pe lângă biroul meu de câteva ori pe
Îl angajasem în februarie pentru rezultate, nu pentru complicații. Mihai era profesionist, precis și distant. Șase luni de antrenamente și o seară de joi cu sala goală au schimbat tot ce credeam că știu despre distanță.
