Îmi spusese cu două săptămâni înainte, la sfârșitul unei conversații banale despre altceva, ca o paranteză: pe douăzeci și trei e ziua mea.
Nu spusese mai mult. Nu ceruse nimic. Dar eu știusem că îmi spune pentru că era ceva ce voia să știu, nu o informație neutră. Îl știam destul de bine după doi ani pentru a ști că nu arunca informații la întâmplare, că tot ce spunea fusese cântărit, chiar și detalii aparent mici.
Mă gândisem câteva zile la ce să fac cu informația aceea. Nu cumpărasem cadouri între noi, nu existase o tradiție a gesturilor marcate, fusese una dintre regulile nespuse ale relației noastre: nu intrăm pe teritoriul acela. Dar spusese pe douăzeci și trei e ziua mea și nu putusem să ignor complet.
Îi spusesem că bine. Pe urmă, câteva zile mai târziu, îl întrebasem ce are de gând. Îmi spusese că ea organizase o cină în familie și că el ceruse să iasă seara devreme cu câțiva prieteni vechi care vin în București pentru câteva zile. Că avusese cina de prânz cu familia, că seara era liberă de la opt, că se întoarce acasă la unu.
— Și mie? întrebasem.
Tăcuse o secundă.
— Pe tine voiam să te văd de ziua mea, spusese.
Fusese o premieră. În doi ani de la noi nu existase o ocazie, un moment marcat, ceva cu greutate de sărbătoare. Existasem în cotidian, în miercuri și joi, în mesajele de după-amiază și în diminețile rare când ne treziserăm în același pat. Nu existaserăm în zile cu dată.
Îmi spusesem că nu trebuia să facă din asta ceva. Dar simțisem că pentru el contase.
Îl cunoșteam în detalii private, știam ce îi plăcea să mănânce și cum dormea și ce cărți lăsa neterminate, dar nu știam nimic din ce ziua lui de naștere presupunea pentru el: ce i se dăruia de obicei, ce voia de obicei, ce primise care îl bucurase cu adevărat. Nu știam pentru că nu existase niciodată contextul să știu.
Hotărâsem să gătesc. Nu știusem dacă o să aibă timp sau chef să mănânce seara, nu știusem dacă fusese la cina în familie la prânz și mâncase bine sau prost, dar gătind mi se părusem că fac ceva concret în loc să stau pasivă. Cumpărasem ingrediente dimineața și gătisem după-amiaza și pusesem masa cu mai multă atenție decât de obicei și aprinsei lumânarea la opt fără un sfert când mă pregătisem să îl aștept.
Îmi spusesem că nu trebuia să fie o seară specială, că era o seară ca oricare alta, că ziua lui de naștere fusese cu familia la prânz și cu prietenii pe hârtie și că eu eram pur și simplu la rând.
Pe urmă el bătuse la ușă și eu deschisesem și văzusem sticla de vin din mâna lui și știusem că nu eram pur și simplu la rând.
Pe douăzeci și trei de septembrie venise la mine la opt și zece, cu o sticlă de vin pe care o alesese singur, nu o luase de la prima intrare, o alesese, și eu știusem asta pentru că o văzusem mai târziu că era un vin de la un producător mic din Moldova, nu un vin de supermarket.
Îl lăsasem să intre și mă uitasem la el și arătase ca în orice altă zi, cu hainele obișnuite și fața lui obișnuită, doar că în ochii lui fusese ceva ușor diferit, o relaxare, de parcă seara aceea nu avusese nimic de demonstrat și el știuse asta și lăsase lucrul acela să fie vizibil.
— Arăți bine, îi spusesem.
— Mulțumesc.
Nu mă felicitase, nu mă complimentase înapoi, nu intrase în schimbul acela automatic. Pusese vinul pe masa din bucătărie și mă adusese aproape și mă îmbrățișase, nu ca să mă sărute, ci pur și simplu, cu brațele în jurul meu, cu capul ușor aplecat spre umărul meu, și eu simțisem că respirase o dată adânc și că se liniștise.
Rămăsesem așa un minut fără să vorbim.
— Zi bună? întrebasem în cele din urmă.
— Zi lungă. Dar da, în jur de bună.
Pregătisem cina eu. Nu fusese un efort demonstrativ, nu comandasem de la un restaurant să par că gătisem, gătisem efectiv: pastă cu sos de roșii și busuioc, simplu, ceva care îi plăcea și pe care îl știam că îl mâncase bine fără să fie nevoie de context. Pusesem farfuriile pe masa mică din living și aprinsei o lumânare, nu pentru că trebuia să fie romantic, ci pentru că îmi plăcea lumina aceea.
El se uitase la masă și la lumânare și la mine și zâmbise.
— Nu trebuia.
— Știu. Mi-a plăcut să o fac.
Mâncaserăm și vorbiserăm, nu despre lucruri grele, ci despre un film pe care el îl văzuse săptămâna trecută și care îl deranjase fără să știe exact de ce, despre o carte pe care eu o terminasem și care îmi rămăsese, despre un prieten al lui care plecase definitiv în Olanda și despre felul în care oamenii dispar din viața ta fără un moment de rupere clar. Conversație obișnuită. Dar în seara aceea fusese altfel, mai fără grab, de parcă amândoi știuserăm că avem timp.
El mă întrebase ce mai lucram și eu îi spusesem de un proiect care mă entuziasma și care fusese mai complicat decât anticipasem, și el ascultase cu atenția aceea a lui care fusese reală, nu politicoasă, punând întrebări la momentele potrivite. Îmi plăcuse asta la el de la început: că asculta cu intenție, că nu aștepta pur și simplu rândul lui să vorbească.
— Ai luat de ziua ta ceva ce ai vrut? întrebasem la un moment dat.
— De la cine?
— De la ea.
Tăcuse un moment.
— O carte. Nu știa exact ce să aleagă, a întrebat librarul. E o carte bună.
— Dar nu era ce voiai.
Nu pusesem întrebarea asta cu ranchiună. Fusese o curiozitate sinceră.
— Nu știu ce voiam. Poate nici eu nu știam bine. E greu să știi ce vrei de ziua ta când toată lumea te întreabă înainte.
Înțelesesem ce spusese. Că dorința se contracta sub presiunea de a o exprima înainte de a o simți. Că ziua de naștere devenea un exercițiu de performare a fericirii în fața altora, nu un spațiu de a fi exact ce ești.
— Eu nu ți-am luat nimic, spusesem.
— Știu.
— Nu știam dacă vrei ceva de la mine în genul acela.
Se uitase la mine o secundă.
— Am ce voiam, spusese simplu, fără să mă privească în mod special, fără accent pe cuvinte, ca pe o constatare.
Și eu știusem că era adevărat și că nici el nu cerea să fie mai mult decât ce era.
Nu continuasem subiectul. Băusem din vin și schimbasem vorba și el fusese ușurat, mi se părusem, că lăsasem subiectul acela să treacă fără să îl apăsăm mai tare.
Băuserăm vinul lui, care fusese bun, și pe urmă eu deschisesem o sticlă de vin alb pe care o aveam și continuaserăm, și conversația se prelungise fără să simțim că se prelungea, ceea ce pentru noi doi fusese mereu un semn că seara era bună.
— Cumnata ta știe că ești cu prietenii? întrebasem la un moment dat.
— Partenera, se corectase ușor. Știe că sunt cu Mihai și cu Radu. Există un Mihai și un Radu, sunt în București pentru două zile, am ieșit cu ei la prânz.
— Deci nu minți complet.
— Minț selectiv.
Râsesem amândoi. Era singura dată în doi ani când vorbiserăm direct despre structura minciunilor. De obicei ocoliserăm subiectul, nu pentru că ne deranjase, ci pentru că nu avusese nevoie de cuvinte. Dar în seara aceea, cu vinul și lumânarea și conversația fără grab, intrase firesc.
— Îți e greu? întrebasem.
— Cu ea sau cu tine?
— Cu ambele.
Gândise câteva secunde.
— Cu ea e greu câteodată. Cu tine nu e greu niciodată.
Nu știusem ce să fac cu răspunsul acela. Nu fusese o declarație, nu fusese o promisiune. Fusese pur și simplu adevărat și îl spusese fără să vrea ceva de la mine în schimb.
Pusesem paharul jos și mă dusesem lângă el pe canapea și el mă adusese aproape cu un braț în jurul umerilor mei și ne uitaserăm la lumânare în tăcere.
Strânseserăm de pe masă împreună, fără să ne organizăm, pur și simplu amândoi ridicaserăm farfuriile și mersesem la bucătărie și el spălase și eu ștersesem și nu vorbiserăm mult, dar fusese un gest domestic pe care nu îl mai avuseserăm niciodată în doi ani. De obicei venea și pleca și spațiul meu rămăsese al meu. De data asta fusese altfel, mai integrat în seara aceea.
Mă sărutase mai târziu, când ne ridicaserăm să strângem de pe masă, în bucătărie, cu el lângă chiuvetă și eu în spatele lui cu mâinile pe talia lui. Se întorsese spre mine și mă sărutase lung, cu o atenție care fusese diferită față de alte seri, mai puțin urgentă, mai prezentă.
Ne dezbrăcaserăm în dormitorul meu cu lumina de pe hol care intra ușor pe ușa întredeschisă și eu mă uitasem la el în lumina aceea semideschisă și gândisem că îl cunoșteam bine, că în doi ani acumulasem un inventar al lui pe care nu îl avuse nimeni complet: cum se mișcase, ce îi plăcea, unde anume reacționa. Cunoșteam corpul lui poate mai bine decât el însuși, pentru că fusesem mereu atentă la reacții și el nu fusese mereu atent la ale lui.
Mă întinsese pe spate și coborâse cu buzele pe gâtul meu, lent, fără grabă, oprindu-se la locurile pe care le știa bine: baza gâtului, linia claviculei, interiorul cotului. Eu ridicasem umărul spre el și simțisem fiecare punct de contact cu claritatea specifică unui corp pe care îl anticipam. Mâinile lui coborâseră pe corpul meu cu o precizie pe care i-o știam, găsind exact unde trebuia să găsească, și eu gemesem ușor și mă prinsesem de el cu mâinile în părul lui și simțisem că intram în ritmul acela specific care mă desfăcea complet.
Îmi spusese ceva la ureche și eu simțisem că respiram mai repede și îl ghidasem cu o mână și el înțelesese și continuase cu exactitate, fără să se grăbească, cu atenția aceea a lui care nu fusese niciodată performativă ci reală. Venise un prim val care mă lăsase cu spatele ridicat și cu degetele strânse în cearșaf.
Îmi spusese la ureche că e ziua lui și că asta era ce voia și eu îi răspunsesem cu un râs scurt și cu mâinile pe fața lui și îl sărutasem.
Venise deasupra mea și ne privisem câteva secunde și în ochii lui fusese ceva deschis, neprotejat, pe care nu îl văzusem des și care mă atinsese diferit. Îl simțisem intrând în mine lent și eu ridicasem șoldurile spre el și mă prinsesem de umerii lui și el continuase adânc și constant, cu mâinile lui pe talia mea și cu greutatea lui care mă ținuse în pat.
Fusese lung și complet și cu atenția aceea precisă pe care i-o știam, și în seara aceea fusese și mai prezentă, ca și cum avusese tot timpul din lume. Se oprise la un moment dat și mă privise și eu mă uitasem la el și în tăcerea aceea se schimbase poziția și el luase o mână a mea și o ținuse în mâna lui în timp ce continuasem, gest simplu și neașteptat care mă atinsese mai mult decât orice altceva din seara aceea.
Venise un val de plăcere care mă lăsase cu spatele ridicat și cu ochii închiși și cu vocea pe care nu o mai controlasem, și el continuase exact cât trebuia până când venise un al doilea moment și mai lung care mă lăsase complet desfăcută, cu respirația tăiată și cu mâna lui încă în a mea.
Rămăsese deasupra mea după, cu fruntea pe a mea, cu respirația lui care se liniștea lângă a mea, și în tăcerea aceea fusese ceva bun și adânc și fără complicații.
Stătuse cu mine până la unsprezece și jumătate. Trebuise să plece la unu, cum spusese, dar plecase mai devreme, poate ca să aibă timp să se recompună, să revină în celălalt registru înainte de a intra pe ușa de acasă.
Stătuse un timp în patul meu cu mine, cu mâna pe abdomenul meu, și nu vorbiserăm mult. Eu mă uitasem la tavan și el se uitase și el, și fusese liniștea aceea rară pe care nu o avuseserăm des, de obicei plecând imediat sau eu adormind sau el având ceva de făcut. De data aceasta stătuse pur și simplu.
Mă gândisem în tăcerea aceea că în doi ani strânseserăm un întreg vocabular nerostit: știam exact cum să stăm, care fusese temperatura preferată a lui, că el nu vorbea imediat după, că eu îmi trăgeam mereu cearșaful până la bărbie indiferent de temperatură. Mici certitudini acumulate fără să le noteze nimeni.
Îmi spusese în cele din urmă că fusese o zi bună și eu nu știusem dacă se referise la cina cu familia sau la seara cu mine sau la zi în general. Probabil că se referise la tot, că în mintea lui toate existaseră simultan.
— E ciudat să ai ziua în două locuri? întrebasem.
Gândise o clipă.
— Nu mai ciudat decât orice altceva, spusese.
Acceptasem răspunsul. Nu cerusem mai mult. Și poate că în asta fusese și ceva din ceea ce îl aducea la mine în locul altundeva: că eu nu cerusem mai mult decât ce dădea, că spațiul dintre noi fusese mereu exact cât alegeam să fie, fără presiuni și fără interpretări.
Pe când se îmbrăca, stătusem în pat cu cearșaful tras și mă uitasem la el și gândisem că peste câteva minute o să sune la ușa unui apartament unde îl aștepta cineva, unde exista un pat comun și rutina lor și probabil că ea adormise sau nu, probabil că îl așteptase sau nu, poate cu o felicitare de ziua lui pusă pe masa din bucătărie sau cu nimic, nu știusem și nu cerusem să știu.
Nu gândisem asta cu durere. O gândisem ca pe un fapt al vieții pe care o trăiam.
Se apropiase de pat și se aplecase și mă sărutase pe frunte, gest rar, și eu închisesem ochii o secundă.
— Mulțumesc, spusese.
— La mulți ani, îi spusesem.
Zâmbise și plecase.
Stătusem singură cu lumânarea stinsă și cu mirosul acelei seri în cameră și mă gândisem la seara aceea.
La vinul pe care îl alesese. La îmbrățișarea de la intrare, fără grabă. La faptul că mâncaserăm la masă cu o lumânare și vorbiserăm despre cărți și filme și oameni care pleacă. La ce spusese despre ea și despre mine: cu ea e greu câteodată, cu tine nu e greu niciodată.
Mă gândisem că nu știam ce înseamnă asta pentru el pe termen lung și că nu cerusem să știu. Că putuse fi o observație sinceră despre cum simțea în momentul acela, fără să fie o promisiune sau o alegere. Că oamenii pot simți adevăruri multiple și incompatibile simultan și că poate tocmai asta fusese natura a ceea ce trăiam.
Mă gândisem că de ziua lui de naștere, el fusese cu mine. Că avusese cina în familie de prânz și prietenii invocați pentru acoperire și că seara reală o trăise la mine. Nu știam dacă asta fusese ceva sau nu fusese nimic. Probabil fusese ceva pentru el. Altfel nu mi-ar fi spus cu două săptămâni înainte pe douăzeci și trei e ziua mea, ca un anunț, ca o cerere implicită.
Mă gândisem că nici eu nu cerusem mai mult decât atât. Că avusesem seara aceea completă și că în ea fusese tot ce putea fi în relația noastră: vin ales cu atenție, mâncare gătită, conversație fără grabă, el relaxat și deschis și prezent, și pe urmă noaptea aceea care fusese altfel.
Fusese de ziua lui. Nu de ziua lui pe care o știa lumea din jurul lui, cu mesajele de pe telefon și cina în familie și tortul eventual. De ziua lui pe care o ținuse pentru el.
Mă gândisem că poate asta spusese ceva despre ce eram eu pentru el: nu o alternativă, nu o evadare din ceva greu, ci ceva ales în mod deliberat pentru o seară pe care o voise fără performanță. Nu știusem dacă era adevărat sau dacă îmi construisem o poveste convenabilă. Probabil că fusese puțin din ambele.
Nu știam dacă era suficient. Dar fusese real.
Mă gândisem că poate lucrul cel mai onest pe care îl puteam spune despre relația noastră era că fusese aleasă în mod repetat. Nu o dată, nu printr-o decizie mare, ci în fiecare săptămână când el găsise un pretext și eu răspunsesem că da și amândoi continuaserăm să alegem ceea ce nu trebuia ales. Că nu fusese un accident sau o alunecure sau o slăbiciune, ci o alegere conștientă pe care o reînnoiserăm fără s-o numim niciodată.
Și de ziua lui, el alesese asta. Nu prietenii vechi. Nu un bar. Asta.
Nu știam nici unde mă situam în viața lui în afara acestor ore. Nu cerusem să știu. Existasem acolo unde existasem și asta fusese o formă de a fi. Nu cea mai completă, nu cea mai simplă, dar a mea.
Mă dusesem la culcare fără să trimit niciun mesaj și nici el nu trimisese. Dimineața apăruse un mesaj de la el: mulțumesc pentru aseară.
Răspunsesem: cu plăcere.
Atât.
Dar știusem că mă gândisem la mâna lui în a mea în noaptea aceea și că nu uitasem detaliul acela mic mai mult timp decât ar fi trebuit.
Și că data viitoare când îl văzusem, câteva zile mai târziu, nu spusesem nimic despre asta. Nici el. Dar fusese acolo, în felul în care se uitase la mine când intrase, în pauza aceea de o secundă înainte să spunem ceva banal despre altceva.
Asta era uneori suficient. Nu totul, nu mai mult decât era, dar suficient pentru a continua și pentru a alege din nou data viitoare când venea momentul.
