Aveam treizeci și doi de ani când am văzut-o din nou pe Elena Popescu.
Treizeci și doi de ani, un divorț în urmă, un apartament în Floreasca pe care îl numeam al meu de trei ani, și un serviciu la o galerie de artă din Piața Lahovari care mă ținea ocupată destul cât să nu mai am timp de nostalgie. Paisprezece ani trecuseră de la ultimul examen de română, de la ultimul ai făcut bine, Andreea, ai făcut bine pe care îl auzisem din gura ei. Paisprezece ani în care o mutasem discret în categoria oamenilor importanți care există undeva, nu știi exact unde, dar știi că există.
Ea avea patruzeci și șapte de ani. Aveam să aflu asta mai târziu, la prima cafea. În seara vernisajului arăta exact ca o femeie care știe precis cine este și nu mai are nevoie să demonstreze nimic nimănui.
Vernisajul era al lui Mihai Dragoș, un fotograf de cincizeci de ani pe care galeria îl reprezenta de opt ani. Expoziția se numea Urbane și era o serie de portrete de femei în spații publice din patru orașe europene, București printre ele. Joi seara, ora opt, lumânări mici pe tocuri de coloane, muzică lentă din boxe ascunse. Eu eram de serviciu și de plăcere în același timp, cum se întâmpla de obicei. Pregătisem textele de pe pereți, aranjasem paharul cu vin alb pe tavă, spusesem bună seara de vreo patruzeci de ori.
O văzusem în dreptul unui portret mare, în format pătrat. O femeie de vreo cincizeci de ani fotografiată într-o stație de tramvai din Viena, cu o geantă pe umăr și privirea îndreptată ușor lateral, parcă spre ceva ce nu intra în cadru. Portretul se numea Așteptând altceva. Elena Popescu stătea în fața lui cu paharul ridicat la jumătate și un zâmbet aproape imperceptibil.
Recunoașterea a venit brusc, fără pregătire. Nu parcă am mai văzut-o undeva, ci o certitudine directă, fără ezitare, cum recunoști o melodie din primele două note. Același profil, aceeași postură dreaptă pe care o ținea și în clasă când scriam dictare și ne privea de deasupra pupitrului. Părul ei era mai scurt acum, o tunsoare lată care se termina la gât, argintie în tâmple. Purta o rochie neagră cu mâneci trei sferturi și cercei lungi din argint mat.
Am stat câteva secunde fără să mă mișc, paharul în mână, cu acel sentiment ciudat care vine când trecutul irupe în prezent fără să ceară voie.
Apoi am mers spre ea.
— Doamna Popescu?
S-a întors cu o lentoare naturală, fără surprindere. M-a privit o secundă, două.
— Andreea Moga.
Nu o întrebare. O constatare. Și un zâmbet care s-a deschis lent, ca o pagină întoarsă cu atenție.
— Nu m-am așteptat, am spus, și nu știam exact la ce nu mă așteptasem. La ea. La felul în care pronunțase numele meu complet. La faptul că paisprezece ani dispăruseră în cei câțiva pași.
— Lucrez pentru galerie, am adăugat. Expoziția asta e parțial și munca mea.
— O știu, a spus. Am văzut numele tău în program. A ridicat paharul ușor, ca un gest de recunoaștere. E o selecție foarte bună.
Am vorbit vreo douăzeci de minute în fața portretului vienez. Mi-a povestit că nu mai preda la liceu de trei ani, că acum coordona cursuri de scriere creativă la un centru cultural din Calea Victoriei. Că locuia singură, că divorțase, că Bucureștiul i se părea mai frumos acum decât îi păruseră în toți anii de navetă zilnică între liceu și casă. Eu i-am povestit despre galerie, despre divorțul meu din urmă cu doi ani, despre faptul că scrisesem o vreme în publicitate înainte să ajung aici.
La un moment dat, fără să fi planificat, am trecut de la doamna la prenume. Nu știu exact când. Știu că la final, când schimbam numerele de telefon, i-am spus Elena fără niciun fel de ezitare, și ea nu a corectat nimic.
— Să continuăm conversația, a spus. Mi-ar plăcea.
— Mi-ar plăcea și mie.
Prima cafea a fost o săptămână mai târziu, la o cafenea din Centrul Vechi, pe o uliță lată unde mesele erau afară chiar și în octombrie. Elena venise cu un caiet subțire în geantă, pe care l-a pus pe masă fără să-l deschidă. M-a privit cum privești o persoană pe care vrei să o citești înainte să o asculți.
Conversația a început ca un interviu de-al ei. Nu invaziv, nu profesoral, ci cu acea atenție precisă pe care o au oamenii care știu să asculte cu adevărat. Mă întreba despre galerie, despre cum alesesem să lucrez acolo, ce îmi dădea și ce îmi lua. Asculta răspunsurile întregi, nu doar primele fraze. La un moment dat a spus ceva care m-a surprins:
— Scrii în continuare?
Nu mă așteptasem. Nu îi spusesem nimic despre asta.
— Uneori, am recunoscut. Nu în sens serios.
— Scriai serios la șaptesprezece ani. Îți aminteai de fiecare detaliu dintr-o scenă. Era o voce clară chiar atunci.
M-am simțit ciudat expusă și în același timp recunoscută. E o senzație specială aceea când cineva a ținut minte o versiune veche a ta, nu ca pe o reminiscență sentimentală, ci ca pe ceva care a contat cu adevărat.
— Poate tocmai de asta lucrez cu imagini acum, am spus. E mai puțin riscant decât cuvintele.
A zâmbit, scurt. Sau exact pentru că știi că și imaginile au cuvinte în spate.
Am rămas acolo două ore și jumătate. Când am plecat, ea mi-a recomandat un titlu. Un roman al unui autor sirian tradus în română. Citește-l și spune-mi ce ai simțit, nu ce ai gândit.
A doua întâlnire a fost peste zece zile, la prânz, la o librărie cu cafenea din Floreasca, aproape de mine. Ea adusese romanul recomandat, eu adusesem un album de fotografie cu lucrări de Sebastião Salgado pe care voiam să i-l arăt pentru că discutasem despre portret și adevăr. Am schimbat obiectele fizice cu acel amestec de atenție și stânjeneală care însoțește, uneori, un prim gest de intimitate.
— Scriai mereu bine, a spus la un moment dat, fără context imediat. Parcă și-ar fi adus aminte ceva și ar fi decis să spună cu voce tare. Aveai exact ce e cel mai greu de predat: simțul ritmului în propoziție.
Am tăcut. Nu știam cum să primesc un compliment care venea din urmă cu paisprezece ani și care în același timp părea adresat prezentului.
— De ce îmi spui asta acum?, am întrebat.
— Pentru că atunci nu știam dacă te ajută sau dacă te împovărează, a răspuns simplu. Acum ești adultă. Poți decide singură ce faci cu el.
Ceva în fraza aceea a rămas cu mine câteva zile. Acum ești adultă. Da, eram. Și ea nu mai era profesoara mea. Era o femeie de patruzeci și șapte de ani care citea romane siriene și bea cafeaua neagră fără zahăr și care mă privea cu o atenție pe care n-o mai simțisem de mult.
Și eu n-o mai priveam pe ea ca pe cineva din trecut.
A treia întâlnire a fost seara, la un teatru mic din Floreasca. Un spectacol de text, un monolog de o oră pe care Elena îl recomandase cu acea precizie a ei: merită fiecare minut. Aveam locuri alăturate. Sala era mică, vreo optzeci de scaune, și ne-am atins din greșeală cotul de câteva ori în primele zece minute, cum se întâmplă când spațiul e strâmt și nu ești obișnuită cu prezența fizică a cuiva.
Pe scenă, o femeie de patruzeci și ceva de ani citea dintr-o carte pe care o deschidea și o închidea ritmic. Cuvintele ei umpleau sala fără să strige. Eu simțeam lateral prezența Elenei cu o precizie pe care nu o anticipasem. Nu știu exact de când mi-am dat seama că atenția mea se împărțea egal între scenă și profilul ei în întuneric.
După spectacol am mers pe jos spre Calea Floreasca. Era frig, dar nu destul cât să ne grăbim. La un moment dat, traversând o stradă îngustă, mâna ei a atins-o pe a mea, din greșeală sau nu, și niciuna dintre noi nu și-a retras mâna.
Am mers câteva sute de metri fără să vorbim. Nici nu era nevoie.
Apoi ea a spus: Vii la un ceai?
— Da.
Apartamentul ei era în Dorobanți, la etajul trei al unui bloc interbelic cu scări înalte și uși cu pervaz de lemn. Era un apartament cu cărți pe trei pereți, un fotoliu vechi lângă fereastră, o lampă de podea cu abajur de culoare chihlimbar. Mirosea a hârtie veche și a ceva floral, discret, pe care nu l-am identificat.
Am stat la masă cu ceaiul în față. Vorbeam, dar cu o jumătate de atenție, pentru că cealaltă jumătate știa deja ce era în cameră. Când m-am ridicat să plec, ne-am oprit în hol, aproape una de alta, și a existat o secundă în care amândouă știam că urmează ceva și amândouă am decis să nu ne prefacem că nu știm.
M-a sărutat lung, cu mâinile pe obrajii mei, cu acea siguranță calmă a cuiva care știe ce face și a ales să facă. Am răspuns fără să mă gândesc, cu o naturalețe care m-a surprins pe mine mai mult decât pe ea.
— Data viitoare, a spus când ne-am desprins, rămâi.
Nu a fost o întrebare.
Data viitoare a fost o joi, cu o săptămână mai târziu. Ora opt seara, urcând scările ei cu o sticlă de vin alb în mână și acel amestec de nerăbdare și liniște care vine când știi exact unde te duci și de ce.
Apartamentul era la fel. Lampă aprinsă, muzică foarte joasă de undeva din dormitor. Elena mi-a deschis ușa în haine simple, un pulover gri larg și pantaloni negri, fără nimic din formalitatea pe care o asociasem cu ea ani întregi. Arăta ca o femeie la ea acasă, ceea ce era, și ceva în asta m-a atins cu o simplitate directă.
Ne-am așezat pe canapea cu vinul. Am vorbit despre spectacolul de joi trecut, despre o carte pe care ea o citea acum, despre o expoziție pe care o planificam în galerie pentru iarnă. Dar conversația era altfel decât celelalte. Mai scurtă în fraze, mai lungă în pauze. Câteodată tăceam și ne priveam fără să simțim nevoia să umplem liniștea.
La un moment dat a pus paharul pe masă și s-a întors spre mine complet. Nu s-a mișcat altfel. Doar s-a orientat spre mine cu toată atenția, și în privirea ei era o întrebare pe care nu a pus-o în cuvinte.
Am pus și eu paharul jos.
M-a atins prima. O mână pe umărul meu, lentă, coborând pe braț până la mână. Degetele ei printre ale mele, ferm dar fără grabă. Eram amândouă adulte, amândouă trecuseră prin căsătorii și despărțiri și toate felurile în care iubirea se poate organiza și se poate destrăma. Nu era prima dată pentru niciuna. Dar era prima dată cu cealaltă, și asta conta.
M-a sărutat cum mă sărutase în hol, cu mâinile pe fața mea. Lungă, atentă, fără graba de a trece mai departe. I-am răspuns cu aceeași lentoare. Îi simțeam parfumul de aproape acum, ceva lemnos, cald, și respirația ei, egală, fără nerăbdare.
Ne-am ridicat împreună. Dormitorul era în spatele bibliotecii mari, un coridor scurt, o ușă lăsată deschisă. Lumina era blândă, un bec cu filament într-o veioză mică.
Mi-a descheiat bluza cu mâinile precise, fără grabă. Eu am atins-o pe obraji, pe gât, pe claviculă. Pielea ei era caldă și ușor aspră, pielea unei femei mature care știe că nu mai e nevoie de perfecțiune. În asta era ceva care mi se părea mai frumos decât orice.
S-a aplecat ușor să îmi sărute umărul, claviculele, pieptul. Eu am prins-o de umeri și am tras-o înapoi spre mine, spre buzele mele, pentru că nu eram gata să renunț la distanța mică dintre fețele noastre. A râs ușor, în gât, un sunet scurt și cald, și am simțit că e cel mai natural lucru din lume să fiu în brațele ei.
Ne-am întins pe pat. Ea a stat deasupra o vreme, privind-mă cu atenție, ca și cum voia să memoreze ceva. Apoi a coborât și m-a atins cu o precizie care nu era tehnică, ci intelectuală, ca și cum ar fi citit un text și ar fi știut exact unde să apese pentru ca sensul să iasă la suprafață. Eram conștientă de fiecare detaliu: mâinile ei lungi pe coastele mele, respirația ei apropiindu-se și depărtându-se, greutatea corpului ei pe al meu, schimbată treptat.
Deasupra noptieri era un raft cu câteva cărți. Le-am citit spinările de două ori, în momente în care mă trăgeam înapoi în cap, și poate că ăsta e cel mai ciudat lucru pe care îl poți spune despre o seară ca aia: că ai citit spinările cărților și că asta îți părea frumos tocmai pentru că erai acolo, cu ea, și nimic din lume nu era mai mult decât era în camera aceea.
La un moment dat am schimbat locurile. Ea m-a lăsat fără rezistență, cu acel abandon specific celor care știu că a ceda nu înseamnă a pierde. Am explorat-o cu același tip de atenție pe care o văzusem la ea, mergând lent, fără nimic lăsat în urmă. Ea și-a mutat un braț sub cap și s-a uitat spre tavan o secundă, cu ochii închiși, și în expresia ei era ceva care semăna, ciudat de tare, cu expresia pe care o au oamenii când ascultă muzică bună.
Nu a fost o noapte de urgență. A fost o noapte lungă, cu pauze în care vorbeam, în care beam apă, în care ea îmi arăta cu degetul o carte de pe raft și îmi spunea asta citesc acum, ai să vrei să o iei cu tine. Am adormit amândouă spre două noaptea și eu m-am trezit la șase, în lumina de toamnă care intra prin perdelele subțiri, cu brațul ei peste talia mea, și am stat nemișcată câteva minute fără niciun gând coerent. Doar prezentă. Doar acolo.
Dimineața am băut cafeaua la masa mică din bucătărie. Ea la capul mesei, eu în față, și geamul deschis spre curtea interioară a blocului unde un copac își pierdea ultimele frunze.
— Joi viitoare?, a întrebat.
— Joi viitoare, am confirmat.
Și joi viitoare, și joi după aceea, și toate joise care au urmat până în primăvara anului următor. Șase luni de joi seara, fiecare la fel și fiecare diferită.
Nu era o relație secretă în sensul clasic al cuvântului. Amândouă eram libere, amândouă locuiam singure, nu minteam pe nimeni și nu ascundeam nimic de nimeni anume. Dar nu vorbeam despre ce era între noi nici cu altcineva. Nu pentru că ne era rușine, ci pentru că exista un consens tacit că ceea ce se întâmpla între noi era complet în noi două și nu câștiga nimic adăugând cuvinte publice.
Aveam un ritm. Joi la opt, eu urcam cu vinul sau cu ceva de mâncat dintr-o brutărie de pe drum. Ea asculta muzică sau citea când ajungeam. Vorbeam întâi, mereu, o oră sau mai mult, despre cărți și expoziții și cursurile ei de scriere creativă și proiectele galeriei. Ea era prima persoană din viața mea adultă care mă asculta vorbind despre muncă și punea întrebări care nu erau politețe, ci curiozitate reală. Și eu eram curioasă despre tot ce spunea: cum construiești un curs de scriere pentru adulți, cum ajuți pe cineva să-și găsească vocea, ce se întâmplă când un cursant scrie ceva care îl surprinde pe el însuși.
Și după conversație, întotdeauna, ne retrăgeam în dormitor cu acel amestec de familiar și anticipare care face ca o relație să nu devină rutină chiar dacă are ritm. Fiecare joi era o variație pe aceeași temă, dar tema era destul de complexă cât să nu se epuizeze. Eram atente una cu cealaltă cu un tip de atenție pe care îl bănuisem la ea dar pe care acum îl experimentam direct: o prezență totală, un interes real față de reacțiile celeilalte, o lipsă completă de performativitate.
Uneori rămâneam până vineri dimineața. Uneori plecam spre miezul nopții. Nu exista o regulă, exista doar ce simțeam în seara respectivă.
Iarna a trecut în felul iernilor bucureștene: rapid în calendar, lent în corp. Mă trezeam uneori miercurea cu un sentiment de calm care era, de fapt, anticipare. Nu nerăbdare, ci acea stare blândă a cuiva care știe că urmează ceva bun.
Elena citea mult în lunile alea. Aducea mereu câte ceva nou, ceva ce terminase cu câteva zile înainte sau ceva pe care voia să îl înceapă cu mine, în sensul că dorea să vorbim despre același text. Am citit, în acel ritm de joi, un roman japonez despre memorie, o culegere de eseuri despre fotografie și moarte, o carte de poezie a unui autor grec pe care nu îl știam. Nu mi-am citit niciodată mai bine ca atunci, pentru că știam că ce citesc va fi o conversație, nu o impresie singuratică.
Primăvara a adus puțin mai multă lumină și puțin mai puțin din acel sentiment de intimitate a iernii. Nu că s-ar fi schimbat ceva între noi. Dar iarna are o logică proprie, o justificare a înăuntru, pe care primăvara o desface ușor.
Nu am vorbit niciodată despre viitor. Nu că l-am fi evitat, ci pentru că nu era relevant. Ceea ce aveam era întreg exact cum era, fără să aibă nevoie de un orizont.
În mai, Elena mi-a spus că acceptase un post de profesor invitat la o universitate din Berlin, pentru trei luni. Toamnă, septembrie spre noiembrie. Cursuri de literatură română contemporană pentru studenți de slavistică și studii comparative.
— E o oportunitate pe care nu o pot refuza, a spus.
— Știu, am răspuns. Nu ar trebui să o refuzi.
Nu era nicio dramă în asta. Nici în tonul ei, nici în al meu. Poate tocmai pentru că niciuneia dintre noi nu îi trecuse prin cap să construiască ceva care să se poată sparge.
Ultima seară a fost un joi din august, cu geamul deschis spre curtea cu copacul, acum plin de frunze. Vinul era un roze pe care îl adusesem de la o vinărie din Mehedinți pe care o descoperisem cu o lună în urmă. Am stat mai mult la masă decât de obicei, vorbind mai puțin decât de obicei, ascultând muzica de pe boxe cu o atenție pe care de obicei o dădeam conversației.
Ea mi-a povestit despre Berlin. Despre cartierul în care urma să stea, despre universitate, despre o prietenă de acolo pe care nu o mai văzuse de câțiva ani și cu care spera să prindă timp. Vorbea calm, cu aceeași claritate pe care o știam, și eu o ascultam și mă gândeam că exact asta îmi plăcuse cel mai mult la ea: că știa exact unde e și ce face și nu se scuza pentru asta.
Când ne-am ridicat, am stat îmbrățișate în mijlocul salonului câteva minute, în liniște. Ea mi-a pus capul pe umăr, eu am înconjurat-o cu brațele, și nu a mai trebuit să spunem nimic din ce știam amândouă.
— Poate te sun când mă întorc, a spus.
— Poate.
Nici confirmarea, nici refuzul. Exact spațiul de care aveam nevoie amândouă.
Și a plecat. Și nu m-a sunat, sau eu nu am sunat-o pe ea, nu mai știu exact cine a ales tăcerea de după. Uneori îmi imaginez că e acolo undeva, la Berlin sau înapoi în București, cu caietul ei subțire pe o masă, cu muzica joasă, cu cărțile ei, și că joi seara, uneori, se uită un moment spre ușă.
Poate. Poate nu.
Ce știu sigur e că acele șase luni au existat cu o claritate și o completitudine pe care puține lucruri din viața mea adultă le-au avut. Nu au cerut nimic din ce nu aveam, și au dat exact ce aveam nevoie fără să știu că aveam nevoie.
O relație secretă nu înseamnă neapărat una ascunsă. Înseamnă, uneori, una care se desfășoară în spațiul privat al a două persoane care au ales, deliberat, să nu o expună. Cea mai intimă formă de prezență: aceea pe care o alegi cu voie, în fiecare joi, urcând scări vechi cu un vin în mână, știind că ușa se va deschide.
