Nașul de la botez

Am aflat de botez cu două luni înainte, într-o dimineață în care nu aveam nicio dispoziție pentru vești bune. Roxana mi-a trimis un mesaj lung, cu poza fetiței ei la trei săptămâni, un ghemotoc roșu cu ochii strânși, și cu data scrisă de trei ori, ca și cum s-ar fi temut că o uit. Paisprezece noiembrie. Biserica la unsprezece, restaurantul de la Snagov de la șase. La final adăugase, cu emoticon: „Vino cu cine vrei.”

Cu cine vrei. Am recitit fraza de vreo cinci ori, în timp ce pe blatul din bucătărie mai stătea o cană pe care Sorin o uitase și pe care nu mă înduram să o pun deoparte. Ne despărțiserăm de șapte săptămâni, după patru ani în care ne cumpăraserăm împreună o mașină de spălat vase și nimic altceva. Nu fusese nicio scenă. Fusese doar o duminică în care el a spus, cu o liniște care m-a speriat mai tare decât m-ar fi speriat un strigăt, că i se pare că trăim ca doi colegi de apartament politicoși. Am vrut să îl contrazic și mi-am dat seama, în cele trei secunde de tăcere, că nu aveam cu ce.

I-am răspuns Roxanei că vin. Nu am scris „vin singură”, pentru că ar fi sunat ca o declarație, și în familia mea declarațiile se rețin. Am scris doar că vin, că abia aștept să o văd pe Sofia și că îmi iau ceva frumos de îmbrăcat.

Am amânat până în ultima săptămână gândul la partea grea, care nu era rochia. Partea grea era că la un botez nu ești invitat, ești numărat. Cineva a făcut o listă, cineva a pus lista pe mese, iar la masă locul tău are un nume scris cu litere caligrafiate și, uneori, lângă el, un loc gol. Toată lumea vede locul gol. Nimeni nu spune nimic despre el, ceea ce e mai rău decât dacă ar spune.

În dimineața de paisprezece m-am machiat mai atent decât aveam nevoie și mi-am pus rochia verde-închis, cea cu mâneci lungi și cu spatele decupat până între omoplați, pe care o cumpărasem în primăvară pentru o ocazie care nu venise. Mi-am prins părul într-un coc jos, cu câteva șuvițe lăsate la ceafă, și m-am uitat în oglindă mai mult decât trebuie să se uite o femeie de douăzeci și nouă de ani care merge la biserică. Nu voiam să arăt bine pentru cineva anume. Voiam doar să nu arăt ca cineva căruia i s-a întâmplat ceva.

Am chemat o mașină și am făcut drumul până în Domenii cu fruntea lipită de geam, printr-un București de noiembrie spălat de ploaia din noaptea trecută, cu trotuarele pline de frunze lipite una de alta ca niște timbre. Șoferul asculta o emisiune despre prețul apartamentelor și nu mi-a spus nimic, și i-am fost recunoscătoare pentru asta.

Biserica era mică și albă, cu un pridvor scund în care se strânseseră deja douăzeci de oameni în paltoane. Am recunoscut jumătate. Mătușa mea m-a sărutat pe amândoi obrajii și m-a ținut o clipă de umeri, cu privirea aceea care caută, iar eu i-am zâmbit exact cât să nu întrebe.

Înăuntru mirosea a ceară caldă și a lemn vechi. Sofia a plâns exact atunci când trebuia, adică în clipa în care preotul a scufundat-o prima oară, și tot restul slujbei a fost o discuție lungă între ea și lume despre cine are dreptate.

Nașul o ținea. Nu îl cunoșteam decât din poveștile Roxanei, care îmi spusese cândva că e cel mai vechi prieten al lui Cătălin, de pe vremea liceului, și că „e om serios”, ceea ce în vocabularul verișoarei mele putea să însemne orice de la contabil la sfânt. Îl chema Răzvan. Avea vreo treizeci și trei de ani, un costum bleumarin fără nimic strident și mâinile acelea mari care par întotdeauna nepotrivite lângă un copil și care, când chiar țin copilul, îl țin mai bine decât toți ceilalți.

Ce m-a oprit nu a fost fața lui. A fost felul în care s-a uitat la fetiță în timp ce ea urla. Nu s-a fâstâcit, nu s-a uitat în jur după cineva care să îl salveze, nu a făcut gluma pe care o fac bărbații ca să scape de o emoție. A lăsat capul puțin într-o parte și i-a vorbit atât de încet încât nu s-a auzit niciun cuvânt, doar o mișcare a maxilarului. Iar Sofia s-a oprit din plâns.

Când preotul i-a întors spre invitați, s-a uitat peste capetele oamenilor și privirea lui a trecut peste mine și s-a întors. Nu a zâmbit. A stat acolo o secundă mai mult decât ar fi trebuit, apoi a plecat mai departe, spre ușă, spre lumânări, spre orice altceva. Mi-am dat seama că îmi ținusem respirația și m-am simțit ridicolă.

Restaurantul de la Snagov era genul acela de local mare de la marginea Bucureștiului, cu o sală de evenimente, cu o terasă acoperită care iarna se închide cu folie și cu vreo zece camere la etaj, pentru invitații care nu mai pot conduce. Am ajuns la șase fără zece, în amurgul complet al lui noiembrie, și am găsit deja parcarea plină de mașini cu fundițe.

Roxana m-a găsit prima, m-a strâns în brațe cu forța cuiva care nu doarme de trei luni și mi-a spus, în ureche, că m-a pus la masa nașilor pentru că acolo sunt oamenii de treabă, iar la masa mătușilor aș fi fost întrebată despre copii până la unsprezece noaptea. Am râs, pentru că era adevărat, și m-am dus unde mi-a arătat.

La masa nașilor erau opt oameni: Răzvan, sora lui cu soțul ei, două perechi de prieteni de-ai lui Cătălin și un băiat de vreo douăzeci și trei de ani, un văr al lui Cătălin, care își schimba locul la fiecare zece minute. Răzvan s-a ridicat când m-am apropiat, mi-a tras scaunul și mi-a spus numele înainte să i-l spun eu.

— Delia. Roxana mi-a povestit despre tine mai mult decât știe ea că mi-a povestit.

— Sper că a fost măcar interesant.

— A fost lung, a zis. Sunt doar detalii.

Am râs, iar el s-a așezat la loc, la două scaune distanță, și am observat, cu oarecare mirare, că îmi părea rău. Restul mesei a decurs cum decurg mesele astea, cu ciorbă, cu un fotograf care ne-a rugat de patru ori să ne uităm la el, cu un DJ care a pornit prea tare și a fost rugat să dea mai încet de către trei femei deodată. Am vorbit cu sora lui Răzvan despre apartamente și despre cât de imposibil e să găsești un zugrav bun, iar el a intervenit exact o dată, ca să spună că zugravii buni există, dar sunt ocupați până în primăvară, ca oamenii de treabă în general.

L-am urmărit cum vorbește. Consolida clădiri vechi, structuri de interbelic din centru, blocuri cu bulină, și povestea despre ele fără niciun dram din emfaza pe care o au de obicei bărbații care își descriu meseria la o masă cu necunoscuți. La un moment dat cineva l-a întrebat dacă nu e păcat să strici casele acelea ca să le repari, iar el a spus că cel mai mare risc la o casă veche nu e că se dărâmă, ci că toată lumea se obișnuiește cu fisurile din ea și încetează să le mai vadă. Am ridicat privirea din farfurie și l-am găsit uitându-se la mine, și nu mi-a plăcut deloc cât de exact m-a nimerit fraza aceea.

La toast s-a ridicat în picioare cu paharul în mână și a vorbit trei propoziții. A spus că nu o cunoaște pe Sofia decât de o lună, dar că a cunoscut-o pe mama ei la douăzeci de ani, când Roxana îi făcea lui Cătălin scandal fiindcă întârzia, și că bănuiește că fata are de la cine să învețe punctualitatea. Masa a râs cu adevărat, nu politicos, iar Roxana a aruncat în el cu un șervețel de la trei metri. Ceva în atmosfera mesei s-a schimbat după aia, s-a mai relaxat un rând de umeri, și am observat că el s-a așezat fără să caute din ochi confirmarea nimănui.

Către unsprezece, sala ajunsese la stadiul acela în care nu mai poți urmări o propoziție de la un capăt la altul. Muzica trecuse pe manele pentru unchi, mătușa mea dansa cu un pahar în mână, o femeie pe care nu o cunoșteam mă întrebase deja de două ori dacă am pe cineva și își pusese palma pe brațul meu cu o compasiune pe care nu i-o ceruse nimeni. Am simțit cum îmi urcă în piept senzația aceea de aer puțin, care nu e panică, dar e vecină cu ea. Mi-am luat poșeta și am ieșit pe terasă.

Afară erau vreo patru grade și o liniște ciudată, pentru că muzica venea prin geam ca de sub apă. Terasa era acoperită cu folie transparentă și încălzită prost, cu două ciuperci de gaz care ardeau la celălalt capăt, lângă un grup de fumători. Eu nu fumez. M-am dus în partea cealaltă, la balustrada dinspre lac, și am stat cu mâinile pe lemnul rece și cu spatele gol la aerul de noiembrie și am respirat de trei ori adânc, ca la doctor.

A venit după vreo cinci minute. Am auzit ușa, apoi pașii, apoi nimic un timp, ca și cum s-ar fi oprit ca să decidă dacă e o idee bună.

— Ți-am adus una dintre astea, a zis. Le țin la intrare pentru fumători. Miroase a tot ce vrei, dar e caldă.

Era o jachetă groasă de restaurant, kaki, dintr-alea de terasă. Mi-a pus-o pe umeri fără să mă atingă, ceea ce am observat, și și-a tras și el una identică peste sacou. Doi oameni în ținute de eveniment, în două jachete împrumutate: arătam ca și cum am fi evadat de undeva.

— Mulțumesc.

— Ai ieșit ca cineva care avea nevoie să iasă, nu ca cineva care voia aer.

M-am întors spre el.

— Se vede așa de tare?

— Nu. Am ieșit și eu de vreo trei ori în seara asta. Recunosc mersul.

Am râs, și râsul a ieșit mai adevărat decât toate cele dinainte. Am stat un timp uitându-ne la lacul care nu se vedea, doar se ghicea, o întindere puțin mai neagră decât malul.

— Te-a întrebat și pe tine femeia în verde dacă ai pe cineva? am zis.

— De două ori. A doua oară mi-a explicat că la treizeci și trei de ani încă mai am timp, dar nu foarte mult.

— Mie mi-a pus mâna pe braț.

— Ție ți-a pus mâna pe braț pentru că ești femeie și pentru că ai venit fără nimeni, a zis el simplu. La mine e considerat un stil de viață.

Nu am răspuns imediat. Frigul îmi intra pe sub jachetă, pe spatele gol, și mă ținea trează.

— M-am despărțit acum aproape patru luni, am zis. Nu e o dramă. E doar plictisitor de povestit.

— Nu ți-am cerut să povestești.

— Știu. De-aia ți-am spus.

S-a uitat la mine atunci cu totul, nu în treacăt, cum se uitase în biserică. Avea un fel de a se uita fără să ceară nimic, care e mult mai greu de suportat decât cel care cere. Mi-am dat seama că mă gândeam la mâinile lui de vreo trei ore și că nu mai făcusem asta demult, nu în felul acesta, în care nu e vorba despre cum ar fi, ci despre cum ar fi acum, în seara asta, la o sută de metri de o sală în care mătușa mea dansează cu un pahar în mână.

— E o prostie ce urmează să spun, a zis el.

— Spune-o oricum.

— Am o cameră la etaj. Cătălin a luat cinci camere pentru cine nu mai poate conduce, iar eu am fost trecut automat pe listă, deși nu am băut nimic. Nu îți propun nimic. Îți spun doar unde sunt, în caz că la un moment dat în seara asta te saturi de sala aia.

Am simțit cum mi se strânge ceva jos în burtă, într-un loc pe care îl uitasem.

— De ce mi-ai spune asta dacă nu îmi propui nimic?

— Pentru că, dacă ți-aș propune ceva, ar trebui să te uiți la mine ca la un tip care propune ceva la un botez, a zis. Și nu vreau să mă vezi așa.

Am stat față în față vreun minut întreg, în frigul acela, cu muzica de sub apă și cu foliile umflându-se de vânt. Apoi am zis:

— Camera cu ce număr?

Am mai stat în sală până la unu și un sfert, pentru că așa se face. Am dansat cu Roxana, am ținut-o pe Sofia în brațe zece secunde, cât să constat că miroase a lapte și a scrobeală, am mâncat o felie de tort și am răspuns la trei întrebări despre serviciu. Nu m-am uitat spre masa nașilor. Știam exact unde e, în felul acela în care știi unde e o sursă de căldură într-o cameră rece.

La unu și jumătate m-am dus la etaj. Culoarul era acoperit cu mochetă și mirosea a mâncare de la parter. De jos venea muzica, redusă la bătaie, o vibrație în pardoseală mai mult decât un sunet.

A deschis înainte să bat a doua oară. Își scosese sacoul, avea cămașa albă cu primii doi nasturi desfăcuți și cravata încă la gât, desfăcută pe jumătate, atârnând ca o funie. Camera era banală, cu perdele grele și cu o lampă de noptieră aprinsă.

— Nu credeam că vii.

— Nici eu.

Am intrat, iar el a închis ușa în urma mea și nu s-a mai grăbit cu nimic. A stat cu spatele la ușă și s-a uitat la mine, iar eu am rămas în mijlocul camerei cu poșeta încă în mână, ca o proastă, până când am pus-o pe scaun.

Apoi a venit. Mi-a atins prima dată obrazul, cu dosul degetelor, de la tâmplă până la maxilar, atât de încet încât m-a enervat, și m-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat eu prima. A răspuns imediat, cu o mână la ceafă, în cocul care începuse deja să se desfacă, și cu cealaltă pe spatele meu gol, unde rochia lăsa pielea descoperită. Palma lui era caldă și puțin aspră și mi-am arcuit spatele sub ea fără să mă gândesc.

L-am tras de cravată. Am desfăcut nodul complet și i-am scos-o pe la gât și am aruncat-o pe pat, iar el a râs scurt în gura mea, un râs care mi-a trecut prin tot corpul. I-am descheiat nasturii cămășii, pe rând, prea încet pentru cât de mult voiam, și când i-am dat cămașa jos de pe umeri am rămas cu palmele pe pieptul lui, care era cald și mai lat decât părea îmbrăcat.

Mi-a găsit fermoarul rochiei, care cobora dintre omoplați, și l-a tras până jos, la șale. Rochia mi-a alunecat de pe umeri și a rămas prinsă în șolduri, iar el s-a oprit acolo, cu mâinile pe talia mea, uitându-se la mine.

— Uită-te la mine, i-am zis, pentru că se uita deja și voiam să o spun.

Mi-a scos rochia complet. Am rămas în lenjeria neagră pe care mi-o pusesem în dimineața aceea fără să recunosc nici în sinea mea de ce, și în ciorapii cu bandă de silicon, iar el a îngenuncheat în fața mea, mi-a scos pantofii și mi-a dat ciorapii jos, unul câte unul, cu gura pe interiorul coapsei în timp ce trăgea. Am pus mâna pe umărul lui ca să nu îmi pierd echilibrul și am simțit cum mi se înmoaie genunchii de la prima atingere a buzelor lui pe pielea de acolo.

M-a ridicat și m-a dus până la pat, iar eu m-am așezat pe marginea lui și l-am tras deasupra. Mi-a desfăcut sutienul cu o mână, dintr-o mișcare, și l-a aruncat undeva, apoi și-a coborât gura pe sânul meu și a supt sfârcul până când mi-a scăpat primul geamăt, mai tare decât ar fi trebuit într-o cameră de hotel cu pereți subțiri. Mi-am dus mâna la gură, iar el mi-a luat-o de acolo și mi-a apăsat-o în saltea, lângă cap.

— Nu, a zis. Nu aici. Aici nu e nimeni.

Mi-a coborât gura pe burtă, pe osul șoldului, apoi mi-a dat chiloții jos și mi-a desfăcut genunchii cu palmele, fără grabă, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Când m-a atins prima dată cu limba am tresărit din tot corpul. A făcut-o încet, cu o răbdare care aproape m-a înnebunit, lingând de jos în sus, cu vârful limbii, oprindu-se de fiecare dată exact înainte de locul în care voiam să ajungă. Mi-am înfipt degetele în părul lui și l-am tras spre mine și l-am auzit râzând scurt, apoi nu a mai râs.

A intrat în mine cu două degete în timp ce mă lingea, curbate în sus, și a găsit locul acela dintr-a doua. Am gemut cu gura deschisă în tavan. Muzica de la parter încă se auzea, bătaia aia surdă, și mi-am dat seama la un moment dat că respiram în ritmul ei. Am simțit cum se strânge totul în mine, cum urcă din coapse și mi se adună jos, într-un punct, și când am terminat mi-am arcuit spatele atât de tare că s-a desprins complet de pe saltea și l-am ținut de păr și am scos un sunet pe care nu îl mai scosesem de foarte mult timp.

M-a lăsat câteva secunde, cu obrazul pe interiorul coapsei mele, respirând. Apoi s-a ridicat, și-a desfăcut cureaua și a dat jos restul, iar eu m-am ridicat într-un cot ca să mă uit la el. Era tare și l-am luat în mână și l-am strâns și i-am urmărit maxilarul cum se încleștează.

— Vino, i-am zis.

Și-a pus prezervativul, s-a așezat între picioarele mele și m-a pătruns dintr-o singură mișcare lungă, până la capăt. Am scos amândoi același sunet în același timp, ceea ce m-a făcut să râd, iar râsul s-a rupt la a doua mișcare a lui. M-a ținut de șold cu o mână și de gât cu cealaltă, nu strâns, doar cu palma așezată acolo, cu degetul mare pe maxilarul meu, și m-a privit tot timpul.

A început încet, cu mișcări întregi, ieșind aproape complet și intrând până la capăt, și fiecare dintre ele mă lăsa fără aer o clipă. Îl auzeam respirând deasupra mea, îi simțeam transpirația pe umeri când mi-am dus mâinile acolo, și mirosul lui, un after-shave uscat amestecat cu piele caldă. Salteaua scârțâia și nu îmi păsa. Undeva sub noi, cineva a strigat un „La mulți ani!” și lumea a aplaudat, iar el s-a oprit o secundă, ne-am uitat unul la altul și apoi a intrat în mine mai tare decât până atunci și mi-a smuls un țipăt scurt pe care l-am înghițit la jumătate.

M-am întors cu spatele și m-am ridicat în patru labe și l-am simțit în spatele meu, cu palmele pe fesele mele, apoi cu o mână adunându-mi părul de la ceafă și strângându-l în pumn. M-a pătruns din nou și de data asta nu a mai fost răbdător deloc. Îmi intra adânc, ritmic, și fiecare mișcare mă împingea în față și mă trăgea la loc de păr, și am ajuns să gem la fiecare respirație, cu fața în cearșaf. Mi-a strecurat mâna pe sub mine și m-a atins acolo, cu două degete, în cercuri, în timp ce continua, iar eu am început să tremur din coapse.

— Nu te opri, i-am zis. Te rog.

Nu s-a oprit. Am terminat a doua oară așa, strânsă în jurul lui, cu genunchii care nu mă mai țineau, și l-am simțit imediat după aceea cum se încordează tot, cum se împinge de trei ori scurt și cum se prăbușește peste spatele meu cu fața în părul meu desfăcut, gemând ceva ce nu era un cuvânt.

Am rămas așa un timp lung, cu el peste mine, cu obrazul lui între omoplații mei, până ne-am liniștit amândoi. Apoi ne-am întins pe spate, unul lângă altul, în camera aceea străină de la marginea Bucureștiului, cu tavanul care avea o pată de igrasie în colț și cu muzica de la parter care se subțiase până rămăsese doar o chitară.

— Sunt trei și douăzeci, a zis el la un moment dat, uitându-se la ceas.

— Știu.

— Nu te dau afară.

— Știu.

Am adormit acolo, ceea ce nu plănuisem. M-am trezit pe la șapte și un sfert, cu lumina cenușie de noiembrie intrând pe lângă perdele și cu brațul lui greu peste talia mea. Am stat câteva minute nemișcată, ascultându-l cum respiră, și am făcut inventarul a ceea ce simțeam, așteptând să apară rușinea. Nu a apărut. Era doar o oboseală caldă și o senzație ciudată de a fi întreagă, de a mă simți din nou în pielea mea, pe care nu o mai avusesem de foarte mult timp.

M-am ridicat încet. Mi-am găsit rochia pe scaun, ciorapii pe covor, un pantof sub pat și pe celălalt lângă ușă. Cravata lui era tot pe pat, unde o aruncasem. M-am îmbrăcat în baie, cu ușa închisă, și mi-am spălat fața și mi-am strâns părul cum am putut, iar femeia din oglindă avea machiajul de ieri și o expresie pe care nu i-o mai văzusem de mult.

Când am ieșit, era treaz. Se ridicase în capul oaselor, cu cearșaful peste picioare, și nu s-a prefăcut că doarme, lucru pentru care i-am fost recunoscătoare.

— Cobor eu prima, am zis.

— Bine.

— Nu pentru că ar fi ceva rușinos. Pentru că mătușa mea e la parter și pentru că Roxana nu are nevoie să facă din asta un proiect.

A zâmbit, cu ochii încă umflați de somn.

— Nu îi spun.

— Nici eu.

Nu ne-am cerut numerele. Nu a fost o decizie luată în cuvinte, a fost mai degrabă ceva pe care l-am înțeles amândoi în același timp și pe care niciunul dintre noi nu a vrut să îl strice numerotându-l. El știa unde mă găsește dacă voia, într-o familie de mărimea asta nu se pierde nimeni. Iar dacă nu voia, nu aveam să fiu femeia care așteaptă un mesaj de la nașul copilului verișoarei ei.

M-am oprit în ușă.

— A fost o seară bună, i-am spus.

— A fost, a zis. Ai grijă la scări, sunt alunecoase dimineața.

Am râs și am coborât. La parter, doi ospătari strângeau paharele de pe mese și puneau scaunele cu picioarele în sus, iar sala arăta cum arată toate sălile a doua zi, mai mică și mai tristă decât noaptea. Am ieșit în parcare. Era frig și o ceață joasă peste lac, iar aerul mirosea a apă și a frunze putrede, și mi-a plăcut.

În mașină, pe drumul spre București, m-am uitat la câmpurile cenușii și mi-am dat seama că nu mă gândeam la Sorin. Nu în sensul că îl uitasem, ci în sensul mai simplu că nu îmi mai ocupa tot spațiul. Aproape patru luni în care fiecare gând trecuse pe lângă el ca pe lângă un stâlp în mijlocul camerei, iar acum, dintr-odată, camera avea și alte lucruri în ea.

Roxana m-a sunat marți, ca să îmi mulțumească că am venit, și mi-a spus, printre altele, că nașul a întrebat de mine. Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji, la douăzeci și nouă de ani, singură în bucătărie.

— Și ce i-ai zis? am întrebat, cu vocea cea mai neutră de care am fost în stare.

— Că ești bine, a zis Roxana. Ești bine, nu?

M-am uitat pe geam, la un București de noiembrie care se întuneca la ora cinci, și am spus adevărul.

— Da. Sunt bine.