Nunta din Iași

Am acceptat invitația într-o seară de septembrie, la telefon, înainte să mă gândesc la vreun detaliu practic. Cristina m-a sunat de la Iași și mi-a spus, cu vocea aceea a ei care nu lasă loc de refuz, că se mărită pe zece octombrie, acasă la ea, și că masa prietenilor de facultate va fi cea mai gălăgioasă din tot restaurantul. Am spus da înainte să îmi dau seama că nu cunoșteam în orașul acela pe nimeni în afară de ea și de fotografiile viitorului ei soț.

Nu mi-am luat însoțitor. Aș fi putut, invitația era pentru două persoane, dar bărbatul cu care ieșeam de trei luni avea felul lui de a spune „vedem” la orice, iar eu am înțeles pe la al treilea „vedem” că nu voiam să traversez țara cu cineva care se uită la ceas. Am cumpărat un singur bilet la trenul de vineri, ora șaptesprezece și douăzeci, loc la fereastră, pe sensul de mers.

Trenul spre Iași are o răbdare pe care nu o găsești în avioane. Șase ore în care câmpul se face deal, iar lumina scade în trepte, ca și cum cineva ar coborî încet un reostat. Mi-am pus muzica în căști, muzica pe care o ascult când nu vreau să vorbesc cu nimeni, și m-am uitat la lanurile de porumb tăiate până s-au făcut negre. Nu era prima mea noapte petrecută între două gări și știam deja ce îmi place la ea: câteva ore în care nimeni nu poate ajunge la tine, nici măcar tu.

Am ajuns la unsprezece și douăzeci. Gara era mai frumoasă decât mă așteptam, o clădire gălbuie și înaltă, de alt secol, iar un taxi m-a dus în șapte minute la hotelul în care avea să fie și nunta. Recepționerul, un băiat foarte tânăr, mi-a spus că sunt a treia invitată sosită în seara aceea, ca și cum ar fi fost o informație de care aveam nevoie. Camera era la etajul patru și avea fereastra spre o grădină interioară, unde se vedeau, sub un bec galben, șirurile de scaune albe pregătite pentru cocktailul de a doua zi.

Am stat mult pe marginea patului, cu rochia scoasă din valiză și atârnată pe ușa băii, ascultând un oraș pe care nu îl știam. E un fel anume de singurătate să fii invitată singură la o nuntă departe de casă. Nu e tristețe. Seamănă mai mult cu senzația că, pentru douăzeci și patru de ore, nu ești responsabilă de nimic și nimeni nu are nicio așteptare de la tine. M-am culcat la unu, cu gândul că nu cunosc niciun om de la masa mea, și am dormit mai bine decât dorm acasă.

Sâmbătă dimineață am coborât la micul dejun cu părul încă ud și am recunoscut, la mese diferite, oameni cu aer de nuntași: femei care mâncau puțin ca să încapă în rochii, bărbați care își verificau telefoanele cu cravata deja pusă la ora nouă. Cristina mi-a trimis un mesaj cu trei inimi și o fotografie a buchetului, făcută de foarte aproape.

Cununia religioasă a fost la douăsprezece, la o biserică de lângă centru, cu pereți văruiți în alb și un cor de patru bărbați care cântau atât de frumos încât m-a apucat plânsul exact la partea cu coroanele. Nu plâng la nunți, de obicei. Cred că a fost combinația dintre corul acela, mirosul de tămâie și faptul că nu aveam pe nimeni lângă mine căruia să îi șoptesc o glumă ca să scap de emoție. La o altă nuntă, cu doi ani în urmă, avusesem lângă mine pe cineva care mă ținea de mână în momentele grele ale ceremoniei, și îmi amintesc că nu mă ajutase deloc.

Cocktailul de bun venit fusese la șase, în grădina interioară, sub becuri și sub un cer care se întuneca repede. Restaurantul era la hotel, la parter, o sală mare cu tavan înalt și cu ferestre până în podea care dădeau spre grădina interioară. Am urcat în cameră să îmi refac rimelul, am coborât la șapte și am căutat cartonașul cu numele meu. Masa doisprezece era a treia de la ringul de dans. Cristina, cu talentul ei de a amesteca oameni, mă pusese la o masă unde nu cunoșteam absolut pe nimeni: două cupluri de la spitalul unde lucrează soțul ei, o mătușă cu bărbatul ei, o fată de vârsta mea venită de la Cluj și un loc gol lângă al meu.

Locul acela a rămas gol vreo douăzeci de minute, cât să vorbesc despre vreme cu mătușa Doina și să aflu de la fata de la Cluj că lucrează în resurse umane și că a divorțat în primăvară. Îmi turnasem deja al doilea pahar de vin alb când s-a tras scaunul de lângă mine.

Avea sacoul pe braț și aerul cuiva care fusese oprit pe drum de trei persoane. Un metru optzeci și ceva, păr închis, tuns scurt, cu fire albe la tâmple mai devreme decât ar fi trebuit. Cămașă albă, mânecile încă încheiate, ceas simplu, mâini mari și curate, cu unghii tăiate foarte scurt.

— Sper că locul acesta e liber, a spus și nu a așteptat răspunsul, ci s-a uitat la cartonașul de lângă farfurie. Tudor. Deci eu sunt aici.

— Ana, am spus. Eu sunt aici de douăzeci de minute și am aflat tot ce se putea afla despre ploaia de săptămâna viitoare.

— Deci ai vorbit cu mătușa Doina, a zis, fără să se întoarcă spre ea. E specialitatea ei. Anul trecut mi-a explicat un front atmosferic întreg, cu hărți.

A râs scurt, din piept, și s-a așezat. Mi-a turnat el vin, deși nu îl rugase nimeni, și a făcut-o corect, fără să umple paharul până sus.

— Tu de unde o știi pe Cristina? am întrebat, fiindcă asta se întreabă la o masă de nuntă și fiindcă voiam să îl aud vorbind.

— Școala generală. Am stat în aceeași bancă doi ani, la Școala 26. Ea copia la matematică, eu copiam la română. Un aranjament cinstit.

— Iar eu am stat cu ea în aceeași cameră de cămin patru ani, la București. Deci știu partea din viața ei în care nu mai copia la matematică, ci la statistică.

Ne-am uitat unul la altul o secundă mai mult decât era necesar. Am înțeles amândoi, cred, că masa doisprezece devenise brusc mai interesantă.

Tudor era medic. Anestezie și terapie intensivă, la un spital mare din oraș, gărzi de douăsprezece ore și un fel de calm în voce pe care îl au oamenii care își petrec zilele lângă aparate care nu au voie să sune. Vorbea despre meseria lui fără patos, cu detalii tehnice pe care mi le traducea din mers, și când l-am întrebat dacă îi este greu, s-a gândit o clipă înainte să răspundă.

— Nu în timpul gărzii, a spus. În timpul gărzii ești ocupat. Mi-e greu marți dimineață, când ies și tot orașul se duce la muncă, iar eu mă duc la culcare.

I-am povestit cu ce mă ocup, o muncă care nu salvează pe nimeni și care are legătură cu rapoarte și cu oameni care cer cifre vineri la ora șase. A ascultat cu o atenție care m-a dezarmat puțin. Nu se uita în sală, nu își verifica telefonul, nu aștepta să termin ca să înceapă el.

Pe la nouă, un unchi al mirelui a luat microfonul pentru un discurs. A vorbit unsprezece minute. A pomenit un vecin mort, două recolte și, la final, le-a spus mirilor că își dorește să audă curând tropăit de copii în casă, uitându-se însă la Cristina în felul acela în care se uită oamenii care cred că fac o urare, nu o presiune. Sala a aplaudat politicos. Eu m-am uitat în farfurie ca să nu râd, iar când am ridicat privirea, Tudor se uita exact la mine, cu un mușchi al obrazului tremurând de efortul de a-și ține fața dreaptă.

— Unsprezece minute, a spus el încet. L-am cronometrat.

— Ai cronometrat un discurs de nuntă?

— Am cronometrat un unchi. E altceva.

Am râs amândoi în același timp, prea tare pentru un moment solemn, și mătușa Doina s-a întors spre noi cu o privire care ne-a făcut să râdem încă o dată, mai încet, ca doi copii pedepsiți la aceeași bancă. De acolo încolo, între mine și el s-a instalat felul acela de complicitate care nu se explică. Am început să vorbim despre lucruri pe care nu le spui unui necunoscut la o masă de nuntă. Despre cum e să locuiești într-un oraș în care toată lumea îți știe familia. Despre despărțiri și despre cât durează până îți dai jos verigheta de pe noptieră, chiar dacă nu ai purtat-o niciodată. Despre faptul că el revenise la Iași după șapte ani în alt oraș, iar acum nu mai știa dacă a fost o alegere sau o oboseală.

Se apleca spre mine când vorbea. Simțeam mirosul cămășii lui, un after-shave discret, cu o notă verde, și dedesubt piele caldă. La un moment dat, când mi-a arătat ceva pe ecranul telefonului, degetele lui au atins dosul mâinii mele și au rămas acolo o jumătate de secundă în plus. Amândoi ne-am prefăcut că nu s-a întâmplat.

La miezul nopții a fost tortul, apoi hora, apoi orchestra a schimbat registrul și a început ceva lent, un cântec vechi pe care îl știe toată lumea. Jumătate din nuntași erau deja risipiți prin sală sau plecați spre camere. Tudor s-a ridicat, și-a suflecat în sfârșit mânecile cămășii și mi-a întins mâna, fără nicio glumă care să îl protejeze în caz de refuz.

— Ana. Vino.

Am dansat prost, fiindcă eu dansez prost, iar el nu a încercat să corecteze nimic. M-a ținut cu o mână între umeri și cu cealaltă de degete, la o distanță decentă pentru primele treizeci de secunde. Pe urmă distanța a dispărut, nu dintr-o mișcare hotărâtă, ci pur și simplu s-a strâns, cum se strânge un nod care era deja făcut. Obrazul meu ajunsese lângă gâtul lui. Palma lui coborâse în locul acela de la baza spatelui unde o rochie se termină și corpul începe să conteze. Îi auzeam respirația schimbându-se și știam că îmi aude și el pe a mea.

Nu ne-am spus nimic tot cântecul. Când s-a terminat, ne-am desprins cu o secundă de întârziere și ne-am dus la bar, unde mai rămăseseră șase sau șapte oameni și un chelner care ștergea pahare cu răbdarea celui care știe că are încă două ore de stat.

Am băut un whisky pe care nu îl comandasem eu. Mireasa a trecut pe lângă noi cu rochia prinsă în mână, ne-a văzut împreună, mi-a făcut un semn cu ochiul atât de vizibil că am roșit, și a plecat mai departe fără să spună nimic. Un văr al lui Tudor a spus o poveste lungă despre o barcă. Eu nu ascultam. Număram, în gând, câte etaje sunt între camera mea și ieșirea din sală.

— Cât e ceasul? l-am întrebat.

— Două fără douăzeci.

— Și tu ce faci mâine?

— Mâine dorm. Acum, a spus și s-a uitat la mine, aș vrea să îți arăt ceva. E la douăzeci de minute de mers pe jos. Trebuie să te îmbraci gros, e frig afară și nu am mașina aici.

— Douăzeci de minute pe jos, la două noaptea, într-un oraș pe care nu îl cunosc, cu un bărbat pe care l-am întâlnit acum șase ore.

— Da, a spus liniștit. Cam așa.

Am urcat după palton. Când am coborât, își pusese sacoul și își încheia nasturii de la mâneci.

Iașul la două noaptea, în octombrie, e un oraș care miroase a frunze ude și a piatră răcită. Am urcat pe lângă șinele de tramvai, pe o stradă care se ridică ușor și continuu, și el mergea încet ca să nu rămân în urmă. Nu mă ținea de mână. Vorbea despre oraș ca despre o rudă cu care s-a certat de mai multe ori: aici era o librărie, acum e o farmacie; aici a stat bunicul lui trei ani; aici, în studenție, a dormit o noapte pe o bancă, pe pariu.

Sus, în Copou, clădirea Universității stătea albă și enormă sub lumini galbene, cu treptele goale. Nu era nimeni. Nici mașini, nici tramvaie la ora aceea, doar un câine care ne-a privit fără interes și s-a culcat la loc.

— Ce voiai să îmi arăți?

Ne-am întors puțin la vale și m-a dus până la statuia lui Eminescu din fața bibliotecii universitare. Bronzul era negru și umed, iar aerul mirosea a pământ și a frunze putrezite.

— Asta, a spus. Toți cei din orașul ăsta am fost aduși aici cu școala, în șir, câte doi. Mi-au trebuit douăzeci de ani ca să înțeleg că locul e frumos.

Mi-am întors capul spre el ca să îi răspund ceva și nu am mai răspuns nimic. Ne-am sărutat sub statuie, în frig, iar sărutul a început încet și politicos și după trei secunde nu mai era nici încet, nici politicos. Îmi ținea ceafa cu o mână, iar cu cealaltă mă trăgea de talie spre el, prin palton, și eu îl mușcasem deja de buza de jos fără să îmi propun. Când ne-am oprit, respiram amândoi cu gura deschisă, ca după o alergare.

— La hotel, am spus. E prea frig.

Am coborât dealul mult mai repede decât îl urcaserăm.

Camerele noastre erau pe același etaj, la patru uși una de alta. În lift nu s-a întâmplat nimic, fiindcă mai era cu noi o doamnă de la nuntă care ne-a spus că a fost o petrecere frumoasă. Am zâmbit amândoi și ne-am uitat drept înainte, iar în secunda în care ușa liftului s-a închis în urma ei, mâna lui era deja pe mine.

Camera lui era la fel ca a mea, cu același covor gri și aceeași fereastră spre grădina interioară, unde acum se strângeau scaunele albe. A tras draperia pe jumătate. Nu am aprins lumina mare, doar veioza de pe noptieră, și în lumina aceea galbenă totul avea consistența unui lucru care se întâmplă o singură dată.

M-a dezbrăcat încet, ca cineva care are timp și știe că are. Mi-a dat paltonul jos, l-a pus pe scaun, mi-a găsit fermoarul rochiei la spate și l-a coborât cu o singură mișcare, sărutându-mă pe ceafă în timp ce o făcea. Rochia a căzut pe covor. Am rămas în lenjerie și în pantofi, iar el s-a dat un pas în spate ca să se uite la mine, fără grabă și fără nicio jenă, și, la felul în care s-a uitat, mi s-a strâns stomacul.

— Doamne, a spus doar.

I-am descheiat cămașa nasture cu nasture, fiindcă voiam să dureze. Avea pieptul lat, cu păr întunecat, un corp de bărbat de treizeci și patru de ani care nu trăiește în sală, dar nici nu se neglijează. Mâinile lui, mâinile acelea mari și curate de la masă, mi-au desfăcut sutienul din două degete și mi-au acoperit sânii, iar când mi-a strâns un sfârc între degete am auzit cum îmi iese aerul din piept, un sunet pe care nu îl controlam.

M-a împins ușor pe pat și a îngenuncheat pe covor. Mi-a scos pantofii, unul câte unul, apoi mi-a sărutat interiorul genunchiului, apoi mai sus, cu răbdare, până am început să îmi mișc bazinul spre el fără rușine. Mi-a dat chiloții jos și i-a lăsat pe covor. Mi-a desfăcut coapsele cu palmele, larg, și și-a lipit gura de mine.

Nu era nimic timid în ce făcea. Lingea încet și apăsat, cu limba lată, oprindu-se exact atunci când voiam să nu se oprească, apoi revenind, iar la un moment dat a intrat în mine cu două degete și le-a curbat în sus, în timp ce gura lui rămânea pe clitoris. Am gemut tare, cu mâna în părul lui, și mi-a fost, o secundă, teamă de pereții subțiri ai hotelului, apoi nu mi-a mai fost. Am terminat așa, cu coapsele tremurându-mi pe umerii lui și cu vocea ruptă în mijlocul unui cuvânt care nu era niciun cuvânt.

M-a lăsat să respir vreo jumătate de minut, cu obrazul pe piciorul meu. Pe urmă s-a ridicat, și-a scos pantalonii și restul, și l-am văzut întreg, tare, cu respirația grea. Am întins mâna și l-am strâns în pumn, l-am mângâiat încet de la bază spre vârf, și am simțit cum îi tremură abdomenul sub degetele mele. M-am aplecat și l-am luat în gură, doar cât să îl aud cum înjură încet, printre dinți, ca un om care își pierde stăpânirea.

— Stai, a spus. Stai, că nu mai apuc nimic.

Și-a pus un prezervativ, s-a întins peste mine și m-a pătruns dintr-o singură mișcare lentă, care m-a făcut să îmi arcuiesc gâtul pe pernă. Ne-am oprit amândoi acolo, o secundă, cu fețele foarte aproape. Apoi a început să se miște, adânc și rar la început, ținându-mi un genunchi ridicat în mână, și fiecare împingere se auzea în cameră, piele pe piele, împreună cu scârțâitul patului și cu respirația noastră.

L-am tras de ceafă și l-am sărutat cu limba, în timp ce se mișca în mine. Mi-a spus la ureche lucruri simple și directe, cu vocea aceea calmă de medic transformată în ceva grav și fierbinte, mi-a spus cât de bună sunt, cât de udă, cum s-a gândit la asta de la urarea unchiului încolo. Eu îi răspundeam în cuvinte rupte, îi ceream mai tare, îi spuneam să nu se oprească.

M-a întors pe burtă, mi-a ridicat bazinul și a intrat din nou din spate, cu o mână apăsându-mi ușor omoplații în pat și cu cealaltă între coapsele mele. Din poziția aceea mă atingea în alt loc, iar plăcerea a devenit atât de concentrată încât am mușcat perna ca să nu țip. Am terminat a doua oară așa, strângându-mă în jurul lui, cu tot corpul tremurând, și l-am auzit gemând scurt și adânc în ceafa mea în timp ce își dădea drumul, cu degetele înfipte în carnea coapsei mele.

Am rămas așa un timp, el peste mine, amândoi lipiți de sudoare, respirând adânc și fără grabă. Pe urmă s-a rostogolit pe o parte, a aruncat prezervativul, s-a întors și m-a tras spre el fără să spună nimic. Mi-a pus palma pe piept, între sâni, ca să simtă cum îmi bate inima, și a ținut-o acolo până s-a liniștit.

Am făcut dragoste încă o dată, spre patru, mai încet și mai somnoros, cu fereastra întredeschisă și cu aerul rece intrând peste picioarele noastre. A doua dată, cu un al doilea prezervativ luat din același sertar, a fost aproape blând, față în față, cu el privindu-mă tot timpul în ochi, și mi-a plăcut mai mult decât prima.

M-am trezit la nouă, în patul lui, cu gura uscată și cu părul încâlcit. Dormea pe burtă, cu un braț atârnat pe marginea patului. Mi-am strâns lucrurile în liniște, m-am îmbrăcat cu rochia de la nuntă, mototolită, și am ieșit pe hol în picioarele goale, cu pantofii în mână, ca o studentă. Patru uși. În camera mea, am făcut un duș foarte lung.

La bufetul de la micul dejun ne-am văzut de la douăzeci de metri și ne-am ales, amândoi, mese diferite. Nu a fost răceală. A fost, cred, singurul lucru elegant care se putea face. El a stat cu doi bărbați de la o altă masă și a mâncat omletă, iar eu am stat cu fata de la Cluj și am aflat mai multe despre divorțul ei. De două ori privirile noastre s-au întâlnit peste sală, și de două ori am zâmbit amândoi, scurt, ca doi oameni care păstrează bine același secret.

Cristina m-a îmbrățișat în hol, cu ochii umflați de nesomn și de fericire, și m-a întrebat dacă m-am simțit bine. I-am spus că a fost cea mai frumoasă nuntă la care am fost. Nu am mințit.

Trenul de întoarcere era duminică, la trei și zece. Tudor a coborât cu mine până la ușa hotelului, mi-a dus valiza cei cincisprezece pași până la taxi și, în loc de număr de telefon, m-a întrebat cum se scrie numele meu pe Instagram. I-am spus. Am plecat.

Nu m-a căutat. Am verificat telefonul luni, marți și încă vreo două săptămâni în care mă surprindeam uitându-mă la ecran în momentele moarte ale zilei. Pe urmă m-am oprit. Nu m-am supărat, și asta e partea care mi s-a părut cea mai interesantă la mine. Nu îmi promisese nimic, nu îmi ceruse nimic, nu mă mințise cu nimic. Existența lui în viața mea avea douăzeci de ore și un deal urcat noaptea, iar aventurile care nu au o a doua zi au dreptul lor la o formă închisă.

Uneori, în camerele de hotel în care ajung cu munca, în alte orașe, mă trezesc noaptea și îmi amintesc bronzul umed al statuii și frigul de octombrie pe obraji. Nu mă gândesc la el ca la un bărbat pe care l-am pierdut. Mă gândesc la femeia care a urcat dealul acela la două noaptea, cu paltonul peste rochia de la nuntă, fără să întrebe nimic și fără să se scuze. Pe ea am câștigat-o în noaptea aceea și pe ea am adus-o acasă cu trenul de trei și zece.