Cabinetul doctorului Marinescu era la etajul întâi al unei clădiri interbelice de pe o stradă liniștită din spatele Bisericii Armenești, cu scară de marmură tocită la mijloc și un lift vechi în care nu urcam niciodată. Mergeam acolo de patru ani. Prima dată fusese pentru Matei, care făcuse patruzeci de grade într-o noapte de februarie și îmi transformase toată siguranța de sine într-o pereche de mâini care tremurau.
Ștefan Marinescu ne-a devenit medic de familie în săptămâna aceea, pentru toți trei. Pentru Matei, pentru Paul și pentru mine. E genul de detaliu administrativ pe care îl semnezi fără să te gândești și care, mult mai târziu, îți arată cât loc ocupă un om în viața ta fără să fi cerut vreodată voie.
Consultațiile deveniseră un ritual cu calendar propriu. Toamna, analizele mele. Primăvara, ale lui Paul. Matei, ori de câte ori făcea febră, adică mult mai des decât ar fi vrut cineva. Sala de așteptare avea patru scaune tapițate cu o stofă verde ieșită la soare și un acvariu în care înotau trei pești leneși pe care fiul meu îi știa pe nume, deși le dăduse el numele și le schimba de fiecare dată.
Ștefan avea patruzeci și doi de ani, o voce joasă care nu urca niciodată și obiceiul rar de a nu se grăbi. Nu se uita la ceas. Întreba lucruri pe care alți medici nu le întreabă: dacă dorm bine, dacă mănânc la ore fixe, dacă mă bucur de ceva în ultima vreme. Purta halat alb peste cămăși simple și avea o verighetă lată, pe care o observasem fără să însemne nimic, așa cum observi tabloul de pe peretele unei case în care ai fost de o sută de ori.
Nu m-am gândit niciodată la el în felul acela. Vreau să spun asta limpede, pentru că tot ce urmează atârnă de aici. Patru ani l-am văzut ca pe o prezență marginală, sigură și utilă, cineva care îmi punea o parafă pe o hârtie și îmi spunea să beau mai multă apă. Aveam treizeci și patru de ani, eram măritată de șase, aveam un copil, un credit și un serviciu care îmi mânca zilele fără să mi le și umple. Mi se părea că știu perfect unde se termină viața mea.
În mai am avut o problemă despre care nu vorbești la birou. O usturime care venea și trecea, un disconfort care mă făcea să stau altfel pe scaun, a treia oară în opt luni. Am amânat programarea două săptămâni pentru că îmi era rușine, apoi am amânat-o încă una pentru că îmi era rușine că îmi era rușine.
Am intrat în cabinet cu fața aceea pe care o ai când ai repetat pe scări ce vei spune și tot iese prost.
— Nu e ceva grav, am zis, în loc de bună ziua. Probabil nici nu trebuia să vin.
Ștefan a lăsat pixul jos. Ăsta a fost primul lucru. Nu a spus nimic încă, doar a lăsat pixul jos și s-a lăsat pe spătar, ca și cum tocmai îi spusesem că am o oră întreagă la dispoziție.
— Hai să stabilim noi asta împreună, a zis. Spune-mi de la început.
I-am spus. Cuvintele au ieșit urât, tehnic și ocolit, apoi din ce în ce mai simplu, pentru că el nu s-a schimbat la față nici măcar o dată. Mă întreba scurt, aștepta, nota. Când am ajuns la partea în care trebuia să explic de câte ori se întâmplase și în ce condiții, mi-a pus întrebarea aceea pe care o pun toți medicii, dar niciunul chiar așa.
— Cât de des faci sex?
Nu era curiozitate și nu era jenă. Era o întrebare de pe listă. Și totuși, în camera aceea cu jaluzele trase pe jumătate, mi s-a părut că aerul își schimbă greutatea.
— Rar, am zis.
— Cât de rar?
M-am uitat la mâinile mele.
— O dată la trei săptămâni. Poate. Când ne amintim.
A dat din cap, a notat ceva și a trecut mai departe, fără nicio pauză care să mă umilească. Și tocmai pentru că a trecut mai departe, eu nu am putut. Am rămas blocată în propriul meu răspuns, auzindu-l cum sună rostit cu voce tare, într-o încăpere luminoasă, de o femeie de treizeci și patru de ani care își spusese ani la rând că așa e la toată lumea.
Consultația propriu-zisă a durat mult mai puțin decât mi-a rămas ea în minte. M-am dezbrăcat după paravan, m-am întins, mi-a spus exact ce urmează să facă înainte să o facă. Mâinile în mănuși, reci, precise, complet lipsite de orice altceva. Nu a fost nimic ambiguu în felul în care m-a atins, nicio secundă, și totuși corpul meu a reacționat.
Nu la el. La faptul că cineva se uita la mine cu atenție.
Asta e partea pe care nu am spus-o nimănui, nici măcar mie, luni întregi. Că am simțit un val de căldură urcându-mi pe interiorul coapselor într-un cabinet medical, în mai, pentru că un bărbat îmi acorda zece minute întregi de atenție numai mie și eu uitasem cum e. M-am făcut roșie până în rădăcina părului și am fost convinsă că se vede, că se măsoară, că apare în vreo hârtie.
Când m-am ridicat și m-am îmbrăcat, el își scosese deja mănușile și se spăla pe mâini la chiuveta din colț, cu spatele la mine. Mi-a vorbit așa, fără să se întoarcă, ceea ce cred acum că a fost o delicatețe calculată.
— Nu e nimic grav. Luăm o cultură ca să fim siguri, dar nu e nimic grav.
— Bine.
— Irina. Corpul tău îți spune ceva de opt luni, și nu e vorba despre bacterii.
M-am trezit plângând înainte să înțeleg că plâng. Nu urât, fără suspine, doar două lacrimi care au coborât repede și au ajuns în colțul gurii. El s-a întors, a scos un șervețel din cutia de pe birou și mi l-a întins de la un metru distanță. Nu s-a apropiat. Nu m-a atins pe umăr, nu mi-a spus că totul va fi bine.
Ne-am uitat unul la altul vreo trei secunde. Trei secunde e foarte mult într-un cabinet medical.
— Rezultatele vin în trei săptămâni, a zis într-un final. Te sun eu sau te programez acum?
— Mă programați acum.
Abia pe scări am observat că alesesem pluralul de politețe. Îl folosisem ca pe o ușă pe care o tragi după tine.
Trei săptămâni e exact intervalul potrivit pentru a-ți strica viața în cap, fără să miști nimic în realitate.
M-am gândit la el la duș. M-am gândit la el în metrou, în stația Piața Romană, cu geanta strânsă la piept ca o adolescentă. M-am gândit la el în bucătărie, într-o seară în care Paul povestea ceva despre un coleg și eu dădeam din cap la momentele potrivite, ca un metronom.
Nu era o fantezie complicată. Nu îmi imaginam scenarii, nu îl dezbrăcam în minte. Îmi imaginam că mă întreabă din nou cât de des și că de data asta îl întreb și eu.
O dată, în pat cu Paul, m-am prins că îmi țin ochii închiși mai mult decât era nevoie. Ceea ce am simțit după nu a fost vinovăție curată, a fost ceva mai urât și mai amestecat: ușurare că încă funcționez. Că nu se stricase la mine, ci între noi.
Am căutat o dată, noaptea, cu telefonul ținut aproape de față, ce înseamnă să te gândești așa la cineva care nu are voie. Nu am găsit nimic care să mă liniștească. Am găsit doar o mulțime de femei care scriau, fiecare în felul ei, exact fraza pe care nu îmi dădeam voie să o formulez: că nu voiam un bărbat nou, voiam să fiu privită. Am închis telefonul și am stat cu ochii deschiși în întuneric până la trei.
Paul e un om bun. Trebuie spus, pentru că nimic din povestea asta nu are scuza aceea comodă. Nu bea, nu țipă, nu lipsește. Doar că undeva în anii ăștia devenisem doi oameni care administrează o casă și un copil cu o eficiență de invidiat. Ne împărțeam sarcinile, nu diminețile. Mi-am spus de o sută de ori că așa arată maturitatea și am crezut asta până în ziua în care cineva m-a întrebat, pe un ton complet neutru, cât de des.
M-am întors în a treia săptămână din iunie, într-o joi, la ultima oră din program. Nu alesesem intenționat ultima oră. Sau poate da.
Rezultatele erau curate. Mi-a explicat ce înseamnă fiecare rând, mi-a scris un tratament scurt și niște recomandări pe care le-aș fi putut găsi și singură. A durat șapte minute. Mi-am luat geanta, m-am ridicat, s-a ridicat și el, și atunci, în picioare, cu biroul între noi, a zis:
— Pot să te întreb ceva care nu are legătură cu nimic din ce am discutat?
Am rămas cu mâna pe cureaua genții.
— Puteți.
— Duminica dimineața beau de obicei o cafea singur, într-un loc mic de pe Sfinților. Nu are terasă și nu îl găsește nimeni din întâmplare. Dacă ai vreodată o duminică dimineață numai a ta.
Nu era o invitație. Era mai puțin decât atât și tocmai de asta mai greu de refuzat: nu mi-a cerut nimic, nu a numit nimic, nu a pus nicio zi în calendar. Mi-a lăsat pur și simplu o adresă în aer, ca pe o hârtie pe care puteam să o iau sau să o las pe birou.
— Bine, am zis.
Nu am spus da. Am spus „bine”, care e cuvântul pe care îl folosim toți când vrem să spunem da fără să ne asumăm nimic.
Am coborât jumătate din cele douăzeci și două de trepte de marmură și m-am oprit pe palierul dintre etaje, lângă geamul cu sticlă mată. Mi-am dat seama că îmi bătea inima ca după alergat și că zâmbeam singură în casa scării unei clădiri în care nu locuiam.
Nu m-am dus în duminica următoare. M-am dus în cealaltă.
I-am spus lui Paul că merg la piață și pe urmă la o cafea cu Ruxandra, ceea ce era o minciună construită cu o grijă de care nu am fost mândră: Ruxandra chiar există, chiar bem cafea uneori, iar duminică dimineața ea nu răspunde niciodată la telefon. Am învățat în ziua aia că unele femei nu învață să mintă treptat, ci descoperă că pot construi o minciună impecabilă din primul foc. Nu e un talent cu care să te lauzi.
Localul era cât un apartament de două camere, cu cinci mese și un bar de lemn în spatele căruia o fată tânără măcina cafea fără să se uite la nimeni. El stătea la masa din colț, cu spatele la perete.
În blugi și cămașă gri, cu mânecile suflecate, Ștefan Marinescu arăta mai mic. Asta a fost prima mea surpriză. Fără halat, fără birou, fără parafă, era un bărbat de patruzeci și doi de ani cu firele albe deja vizibile la tâmple și cu ochelarii puși pe masă, lângă un telefon întors cu ecranul în jos.
— Nu credeam că vii, a zis.
— Nici eu.
Am stat două ore. A fost, cred, cea mai ciudată conversație din viața mea, pentru că amândoi știam despre celălalt exact lucrurile greșite. El știa ce grupă de sânge am și că am născut la treizeci de ani, dar nu știa că am renunțat la facultatea de arhitectură în anul trei. Eu știam că are două fete și un cabinet, dar nu știam că a vrut să fie chirurg și că mâinile lui, la douăzeci și șapte de ani, tremurau prea tare.
Despre soția lui a vorbit o singură dată, scurt, fără să se plângă și fără să o desființeze.
— Nu e o căsnicie nefericită, a zis. E una tăcută. Sunt doi oameni care se respectă și își trimit mesaje despre cine ia copiii.
Am recunoscut casa, mobila, tăcerea. I-am spus și eu, cu cuvintele mele, care erau aproape aceleași. La un moment dat mi-a spus că îi e teamă de ziua în care voi intra în cabinet și el va trebui să se uite la mine ca la o fișă. I-am răspuns că eu mă tem de ziua în care nu va mai trebui. Am tăcut amândoi după aia, pentru că spusesem prea repede adevărul și niciunul nu avea unde să îl pună.
Undeva spre sfârșit, când a venit nota, și-a pus vârfurile degetelor peste ale mele pe masă. Nu mi-a luat mâna. A lăsat-o acolo, două secunde, trei, și s-a ridicat.
Au mai fost două duminici la fel. Cafea, două ore, mâinile care stăteau din ce în ce mai mult una peste alta pe lemnul mesei. Nu ne-am sărutat. Am înțeles târziu că nu era timiditate, ci un fel de contabilitate: amândoi mutam linia cu câțiva centimetri pe săptămână, ca să putem spune în continuare, fiecare pentru sine, că nu am trecut-o încă.
La a patra duminică, în loc de adresa cafenelei, mi-a scris altă adresă.
Era un hotel mic pe o stradă din spatele Bulevardului, cu patru etaje și un hol în care încăpeau o canapea și un ghiveci. Luase cheia dinainte, ca să nu trec eu pe la recepție. Mi-a spus numărul camerei printr-un mesaj pe care l-am șters din mers, pe scări, cu degetul mare, fără să mă opresc.
Camera avea fereastra spre o curte interioară și mirosea a curat și a nimic. El își scosese sacoul subțire și îl pusese pe spătarul scaunului, așa cum îmi imaginasem de zeci de ori că își pune halatul, doar că halatul nu era acolo și nu avea să mai fie niciodată între noi.
Am rămas în picioare lângă ușă, cu geanta încă pe umăr.
— Dacă vrei să plecăm acum, plecăm acum, a zis.
Am pus geanta pe podea.
M-a sărutat cu o lentoare care m-a enervat în primele zece secunde și m-a topit în următoarele zece. Mi-a prins fața în palme, exact cum nu face nimeni după al doilea an de căsnicie, și m-a sărutat până când am simțit că mi se înmoaie genunchii și că trebuie să mă țin de cămașa lui. Avea gust de cafea și un fel de disperare stăpânită care mi-a spus mai mult decât toate duminicile la un loc.
Am fost eu cea care i-a desfăcut nasturii. Toți, pe rând, fără grabă, în timp ce el stătea nemișcat și mă privea. Și aici s-a răsturnat ceva: în cabinetul acela, patru ani, el fusese cel care spunea ce se întâmplă și când. Aici mi-am pus palma pe pieptul lui și am zis:
— Stai.
Și a stat. Îi vorbisem cu tu pentru prima dată și niciunul dintre noi nu a spus nimic.
I-am tras cămașa de pe umeri. Avea un corp de bărbat trecut de patruzeci de ani care înoată de două ori pe săptămână și mănâncă prea târziu seara, nici perfect, nici neglijat, cu păr pe piept și o cicatrice veche sub coaste. L-am atins acolo cu degetele și l-am simțit trăgând aer în piept. Restul l-a dat jos singur, cureaua, pantalonii, fără să se grăbească nici acum.
Rochia mi-a căzut pe podea aproape singură. Când mi-a desfăcut sutienul, a făcut-o dintr-o mișcare, cu o singură mână, și am râs amândoi scurt, ca doi oameni care își dau seama în același moment că sunt adulți și că asta e singura veste bună a zilei.
M-a întins pe pat și a coborât cu gura pe gâtul meu, pe claviculă, peste sâni. Mi-a luat un sfârc între buze și a supt încet, apoi mai tare, până când mi-am arcuit spatele de pe cearșaf. Îi simțeam barba de duminică zgâriindu-mi pielea de sub sân și fiecare zgârietură mă făcea să strâng mai tare cearșaful în pumn.
A coborât mai jos. Mi-a sărutat burta, apoi interiorul coapselor, întâi una, apoi cealaltă, luându-și un timp care mi s-a părut insuportabil. Mi-a dat chiloții jos cu amândouă mâinile și i-a lăsat undeva pe podea și, când a pus în sfârșit gura pe mine, am scos un sunet pe care nu îl mai auzisem de la mine.
Nu s-a grăbit nici acolo. A mers cu limba în cercuri largi, apoi tot mai strânse, învățându-mă în cinci minute mai bine decât fusesem învățată în șase ani. Când am început să mă mișc spre el, mi-a pus un antebraț peste șolduri și m-a ținut nemișcată, și tocmai faptul că mă ținea m-a dus mai departe decât orice altceva. Am gemut cu mâna peste gură, apoi mi-am luat mâna de la gură, pentru că nu era nimeni în camera aceea în fața căruia să mă prefac.
Am terminat prima dată așa, cu degetele lui înfipte în carnea coapsei mele și cu gura lui care nu s-a oprit nici când am strigat.
Pe urmă a urcat peste mine și l-am simțit tare lipit de interiorul coapsei. L-am cuprins cu mâna și l-am condus eu, pentru că voiam ca ultimul lucru pe care îl decid în camera aceea să fie tot al meu. A intrat încet, oprindu-se la jumătate, întrebându-mă din ochi. Am tras de el cu călcâiele.
— Tot, am zis.
M-a pătruns până la capăt și am simțit-o adânc, într-un loc care mă durea și îmi plăcea în același timp. A rămas acolo câteva secunde, nemișcat, cu fruntea lipită de fruntea mea, respirând la fel de greu ca mine. Apoi a început să se miște și camera s-a făcut foarte mică.
L-am simțit peste tot. În șolduri, în sunetul pe care îl făceau corpurile noastre lovindu-se, în palma lui care mi-a găsit ceafa și m-a ținut acolo, în felul în care îmi rostea numele printre dinți, ca și cum ar fi fost o greșeală pe care o repeta intenționat. M-am răsucit și l-am rostogolit sub mine și, deasupra lui, cu mâinile proptite în pieptul acela cu cicatrice, m-am mișcat exact cum aveam eu nevoie, fără să întreb pe nimeni, fără să mă gândesc dacă durează prea mult. Îl priveam cum se uită la mine și cum nu mai are nimic din calmul de la etajul întâi.
— Nu te opri, a zis, și pentru prima dată vocea lui a urcat.
Am terminat a doua oară acolo, deasupra, cu capul dat pe spate și cu unghiile lăsate în pielea lui. M-a răsturnat imediat după, mi-a ridicat un genunchi și a intrat din nou, mai apăsat, de câteva ori, până când s-a înfipt adânc și a rămas acolo tremurând, cu fața în gâtul meu.
Am stat lipiți mult timp. Cearșaful era ud sub noi, jaluzeaua zbârnâia încet de la aerul care intra pe fereastra întredeschisă, iar din curtea interioară se auzea cineva bătând un covor, duminică dimineața, ca acum treizeci de ani.
Într-un târziu, s-a ridicat într-un cot și mi-a dat părul de pe frunte.
— Acum știi ceva despre mine ce nu știe nimeni, a zis.
— Și tu știi ce grupă de sânge am.
A râs cu gura în umărul meu. Nu a fost trist decât după.
Ne-am îmbrăcat pe rând, în tăcere, cu spatele unul la altul, ca doi oameni care înțeleg că partea grea abia începe. Am plecat eu prima. Mi-a spus să îmi iau cinci minute pe stradă înainte să sun acasă, și avea dreptate, și m-a enervat că avea dreptate, pentru că însemna că se gândise la asta.
În octombrie m-am dus la controlul de rutină. Aceeași sală de așteptare, aceiași trei pești, același acvariu. M-a primit cu halatul alb pe el, mi-a spus doamna Irina, m-a întrebat de Matei și de tusea de acum două luni și mi-a scris o trimitere la analize. Nu a fost nimic în vocea lui, nimic în privire, nimic. Am ieșit de acolo cu o hârtie în geantă și cu senzația clară că omul acela chiar există în două exemplare.
Duminicile au continuat. Nu în fiecare săptămână, cam o dată pe lună, uneori mai rar când unul dintre noi avea copiii acasă. Nu ne scriem între ele, nu ne sunăm, nu ne trimitem fotografii. Un mesaj cu o adresă și o oră, șters în aceeași zi.
Mă întreb uneori ce fac cu asta mai departe. Nu am un plan și nu vreau unul. Am înțeles doar că lucrurile care nu lasă urme nu sunt, din cauza asta, mai ușoare: le cari întregi, doar că singură. Când Paul mă întreabă duminica seara cum a fost ziua, spun că a fost bine, și nu mint, și tocmai de asta e greu.
Nu îmi spun că e dragoste, pentru că nu am voie la cuvântul ăsta și pentru că nu cred că e. Îmi spun că, la treizeci și patru de ani, cineva m-a întrebat cât de des și a așteptat cu adevărat răspunsul. Restul s-a construit singur, în trei săptămâni de tăcere, pe o scară de marmură tocită la mijloc.
