Mersesem la ștrand singură, ceea ce, dacă îi spuneam cuiva, ar fi primit reacția obișnuită: privirea aceea ușor interogativă, urmată de un singură? cu intonația câtorva întrebări nespuse. Oamenii nu înțelegeau că singurătatea la ștrand putea fi o plăcere deliberată, nu o lipsă. Îmi plăcea să merg acolo fără program, fără să aștept pe nimeni, fără să trebuiască să îi explic cuiva de ce doream să stau întinsă în soare fără să vorbesc o oră întreagă.
Eram treizeci și doi de ani, lucrasem cinci ani la aceeași firmă, trăisem singură de doi ani și nu simțisem că îmi lipsea ceva esențial. Prietenele mele mă întrebaseră de câteva ori dacă nu mă simțeam singură și eu le spusesem că nu, că știusem diferența dintre singurătate și liniște și că le confundam prea des. Rareori mă ascultaseră complet.
Fusese un iulie cu călduri neobișnuite, chiar și pentru București. Temperatura rămăsese peste treizeci și cinci de grade câteva zile la rând, iar apartamentul meu, cu toate că aveam aer condiționat, devenise o cutie în care mă simțisem încarcerată după a treia zi consecutivă. Lucrasem acasă toată săptămâna și devenisem conștientă că nu ieșisem din bloc decât pentru alimente. Aveam nevoie de aer, de soare, de un loc în care laptopul să nu fie la îndemână.
Miercuri dimineața mă trezisem hotărâtă: luasem un prosop, crema de soare, o carte și cheia de la apartament, și pornisem cu tramvaiul spre ștrandul de la Tineretului. Îmbrăcasem costumul de baie negru pe care îl cumpărasem la începutul verii și nu îl purtasem decât o dată, pantalonii scurți de in, sandalele. În geantă, în afară de lucrurile obișnuite, pusesem și o bluză subțire, că nu știam cât aveam să stau sau unde ajungeam.
Locul fusese mai plin decât mă așteptasem. Un iulie de miercuri, pe la zece dimineața, și totuși o jumătate din șezlonguri fuseseră ocupate deja, cu oameni care veniseră mai devreme sau care nu avuseseră program de lucru. Găsisem un loc la marginea bazinului mare, la umbra parțială a unui salcâm tânăr care arunca o umbră mică și neparfumată. Pusesem prosopul, pusesem crema pe brațe și pe picioare cu mișcările acelea automate pe care le faci de atâtea ori că nu mai ai nevoie să te gândești, deschisesem cartea și mă lăsasem în căldura aceea uscată și albă a soarelui de iulie.
Îl observasem la prima oră. Nu intenționat, nu cu un scop anume. Stătuse pe șezlongul de lângă al meu, la câțiva metri distanță, cu un prosop întins pe saltea și cu o sticlă de apă. Fusese singur și el, la fel de evident ca mine. Înalt, cu umerii largi, cu un ten ușor bronzat care arăta că nu venise pentru prima dată în vară la ștrand. Ochii lui, văzuți din profil când se uitase spre bazin, fuseseră de o culoare deschisă pe care nu o identificasem clar din distanța aceea. Citise ceva pe telefon, fără agitație, fără să pară că se plictisea.
Avusese vreo treizeci și cinci de ani, probabil, sau poate puțin mai mult. Nu era genul care se uită ostentativ la femeile din jur și nici genul care ignoră complet totul în jurul lui. Fusese pur și simplu acolo, prezent cu sine, ceea ce fusese, în contextul unui ștrand public în iulie, un lucru rar.
Mă întorsesem la cartea mea. Citisem câteva pagini fără să rețin mare lucru din ele, ceea ce se întâmpla întotdeauna când mintea mea era mai interesată de altceva decât de ficțiune.
Intrasem în bazin după vreo jumătate de oră, când căldura devenise sufocantă. Apa fusese rece la primele clipe, acel frig blând care îți tăia respirația o secundă și apoi se transformase în răcoare pură. Înotasem câteva lungimi, nu prea rapid, mai mult ca să mă mișc decât din dorința de performanță. La un capăt al bazinului mă oprisem să prind aer, cu mâinile pe marginea de beton, și el fusese acolo, la câțiva metri, făcând același lucru.
Ne uitasem unul la celălalt o secundă. Nu zâmbisem imediat. Privise spre stânga și spre dreapta, spre ceilalți oameni din bazin, și abia după aceea se uitase din nou la mine.
— Adâncimea asta e perfectă, zisese el, fără altă introducere.
Mă uitasem la semnul de pe perete: 1.40 m. Perfect pentru ce?
— Pentru oamenii care nu știu să înoate bine. Nu te îneci, dar nici nu stai pe fund.
Râsesem. Tu știi să înoți?
— Mediocritate consacrată. Dar mă descurc.
Fusese startul. Vorbisem câteva minute acolo, la marginea bazinului, și vocea lui fusese directă și degajată, de om care nu căutase să impresioneze și tocmai de aceea impresionase. Îl chemase Andrei. Lucrase în construcții civile, îmi spusese, venise la ștrand pentru că biroul lui fusese la cinci minute și nu suportase să stea înăuntru pe căldura aceea.
Ieșisem din bazin câteva minute mai târziu și ne întorseserăm fiecare la locurile noastre, care se dovediseră, prin coincidență sau nu, destul de aproape. Vorbisem puțin în continuare de pe șezlonguri, rar, cu pauze lungi de tăcere în care oricare dintre noi citise sau privise bazinul. Nu fusese o conversație forțată. Fusese tipul de schimb de replici care se instalase natural între doi oameni singuri care descoperă că celălalt nu îi plictisea.
Îmi spusese că locuia în cartier, la câteva blocuri distanță, că fusese la ștrandul acesta în fiecare vară de când se mutase în zonă, că îi plăcea că nu era de lux și că nu veneau acolo oamenii care voiau să fie văzuți. Îi spusesem că locuiam în Sectorul 4, că venisem prima dată la ștrandul de la Tineretului și că îmi plăcea că era mai puțin aglomerat decât altele din oraș.
— E mai liniștit după-amiaza, spusese el. Dimineața e mai bine înainte de zece.
— Eu am venit la zece.
— Deja prea târziu. Zâmbise, fără să pară că se plânge. Dar e suportabil.
Soarele se ridicase și umbra salcâmului se mutase și eu mă mutasem puțin cu șezlongul. El nu se mutase, rămăsese în soare cu ochii închiși, cu o expresie de om care se odihnea cu totul, fără să simtă nevoia să gândească.
Pe la unsprezece, el vorbise câteva minute la telefon, cu spatele spre bazin, cu mișcări calme ale mâinii. Încheiase și se întorsese.
— Șantier, spusese scurt. O problemă cu un furnizor.
— Rezolvat?
— Parțial. Mâine e mai bine.
Îi spusesem că înțelegeam, că în marketing era la fel, că problemele furnizorilor nu alegeau niciodată orele de odihnă. Zâmbise.
Intrasem în bazin a doua oară pe la prânz, când și el intrase. Înotasem câteva lungimi în paralel, fără să ne grăbim, fără să transformăm asta într-o competiție. La capătul opus, el mă așteptase câteva secunde.
— Înoți bine.
— Ani de antrenament în piscinele de bloc.
Râsese. Tot mediocritate?
— Mediocritate cu ambiție.
Ieșiserăm din bazin în același timp și mersesem înapoi spre șezlonguri fără un motiv anume de a nu merge împreună. Căldura de la amiază devenise sufocantă și umbrele aproape dispăruseră.
La un moment dat se ridicase și se uitase spre barul mic de la intrare. Vrei ceva? Merg să iau apă.
— Un suc de rodie, dacă au.
Venise cu două sticle de apă și un suc de rodie pe care îl ținuse în mână până ajunsese la mine, cu o atenție mică pe care o observasem. Mă uitasem la el când mi-l întinsese și el se uitase la mine și nimic nu fusese spus, dar ceva fusese acolo, în spațiul acela de câteva secunde.
Stătusem până pe la două, cu pauze de bazin și cu conversații scurte despre lucruri fără miză, genul de conversații de ștrand care nu legau nimic dar care umpleau timpul confortabil. Vorbisem despre cartierul Tineretului, pe care el îl cunoștea bine după ani de locuit acolo, despre schimbările lui din ultimii ani. Îi spusesem că lucrasem în marketing și că perioada de vară era în mod absurd mai aglomerată decât restul anului, ceea ce nu era logic dar era adevărat. Ascultase, pusese o întrebare sau două, nu fusese distrat de telefon.
Căldura devenise insuportabilă și oamenii din jurul nostru începuseră să plece. El se strânsese fără grabă, adunând prosopul, flaconul de cremă, telefonul.
— Ai mers vreodată la Lacul Tei? mă întrebase el.
— Nu. E mai bun?
— Mai multă umbră. Apă naturală, nu clor. E la douăzeci de minute cu metroul.
Mă gândisem o secundă. Nu fusese o invitație clară, dar nici nu fusese o simplă informație geografică.
— Altădată poate, spusesem.
— Sau astăzi. Se uitase la mine direct, fără să se uite în altă parte. Dacă nu aveai alt plan.
Nu avusesem alt plan. Ziua aceea fusese goală în mod intenționat.
— Trebuie să mă duc acasă să mă schimb, spusesem.
— Eu locuiesc la patru blocuri. Poți veni la mine dacă vrei să te schimbi. Nu trebuie să mergi acasă și să te întorci.
Privirea lui fusese directă, dar nu agresivă. Fusese tipul de invitație pe care oamenii o fac când sunt siguri, nu disperați, cu o claritate care lăsase la mine toată libertatea de a spune nu fără nicio consecință.
Spusesem da.
Mersesem prin cartier în căldura aceea de după-amiaz, cu umbra scurtă a blocurilor, cu câinii de curte care dormeau sub porți și cu magazinele la care storurile fuseseră trase pe jumătate. El mersese lângă mine fără să ia mâna mea sau să facă alte gesturi performative. Vorbiserăm despre cartier, despre blocurile din anii ’70 pe care el le respecta pentru că fuseseră construite serios, spre deosebire de multe altele mai noi, și îmi spusese că lucrurile din construcțiile vechi se ținuseră pentru că oamenii de atunci nu tăiaseră din materiale. Ascultasem cu interes, pentru că el vorbise despre asta cu o cunoaștere practică, nu de om care se auzea vorbind.
Apartamentul lui fusese pe etajul al treilea al unui bloc vechi din anii ’70, cu holul mic și cu o sufragerie care avusese o fereastră mare spre curte. Fusese curat și simplu, de om care nu acumulase lucruri inutile. Câteva cărți pe un raft, un birou cu calculator, o canapea verde cu perne așezate ordonat. Pe masa de birou, o cană cu pixuri și un proiect de construcție pe hârtie, cu cifre scrise de mână, pe care îl văzusem dar nu îl citisem. Pe perete, o fotografie mare cu un munte pe care nu îl recunoscusem.
Mersesem în continuare firesc, fără să facem din intrare în apartament un moment solemn. El își pusese geanta jos, se dusese în bucătărie să ia apă.
— Baia e la dreapta, spusese, întorcându-se cu paharul. Poți folosi prosopul din dulap.
Intrasem la duș și stătusem sub apa rece câteva minute, simțind cum pielea mea se răcorise după orele de soare. Mirosul de cremă de protecție și clor se spălase. Stătusem cu ochii închiși sub jetul de apă și mă gândisem, rar și fără concluzie, că nu știam ce aveam în față și că asta nu mă îngrijorase. Îmbrăcasem bluza subțire de vară pe care o adusesem în geantă, exact pentru o eventualitate ca aceasta, ceea ce mă amuzase retrospectiv, că mă pregătisem fără să recunosc că mă pregătisem.
Ieșisem din baie și el stătuse în ușa sufageriei cu un pahar de apă rece pe care mi-l întinsese fără să spună nimic. Luasem paharul, băusem câteva înghițituri, ne uitasem unul la celălalt câteva secunde în care nimic nu fusese spus, dar totul fusese clar.
Sărutul venise de la el, dar eu îl întâmpinam deja pe jumătate. Fusese blând la început, cum sunt săruturile oamenilor care se cunosc de câteva ore și nu vor să grăbească nimic. Dar rămăsesem acolo și sărutul crescuse.
Mă dusese ușor spre canapea și ne așezasem împreună, cu lumina de după-amiază intrând pe fereastra din curte. Mâinile lui fuseseră ferme și calde și fuseseră pe spatele meu, pe talia mea, fără grabă excesivă. Îl simțisem prezent, cu atenția lui pe mine.
Bluza mea dispăruse. El fusese cu tricoul lui la fel. Mâinile lui pe pielea mea, pe coaste, pe abdomenul meu, pe sânii mei. Gura lui coborâse pe gâtul meu, pe umărul meu, pe claviculă, și simțisem căldura aceea blândă care nu se terminase de la ștrand ci se transformase în altceva, mai concentrată, mai deliberată.
Fusese atent la reacțiile mele, de la prima atingere. Nu grăbit, nu nervos, ci curios în sensul bun al cuvântului. Degetele lui alunecaseră pe pielea mea cu o lentoare care mă aprinsese mai mult decât orice alt lucru, pentru că indicase că el nu terminase, că voia să știe ce îmi plăcea.
Sutienul dispăruse. Gura lui pe sfârcurile mele, mâinile lui pe șoldurile mele. Gemesem fără să mă gândesc la asta, cu ochii închiși, cu lumina de după-amiază pe pleoapele mele.
Îl trăsesem mai aproape de mine și el înțelesese că nu trebuia să se grăbească, dar că nu trebuia nici să amâne. Fusese acolo cu totul, cu gura lui și cu mâinile lui și cu corpul lui cald după orele petrecute la soare, și eu fusesem la fel.
Simțisem gura lui coborând, răbdarea ei. Fusese metodic și atent, urmărindu-mi fiecare reacție, adaptând ritmul. Prinsesem perna de lângă capul meu și îi spusesem cu voce joasă că era bine, că era foarte bine, și el continuase cu aceeași constanță liniștită. Simțisem valuri lente ridicându-se și îl lăsasem să le construiască. Valul crescuse și se sfărâmase și rămăsesem câteva secunde cu respirația oprită și cu mâinile lui pe șoldurile mele.
Mă ridicasem deasupra lui la un moment dat, cu lumina de după-amiază pe pielea mea și cu privirea lui directă de jos care nu evitase nimic. Mă mișcasem lent, simțind, descoperind ritmul dintre noi doi. El îmi ținuse mâinile pe coapse, cu degete ușoare, de om care voia să fie prezent, nu să controleze.
El gemuse scurt. Eu la fel, mai tare decât intenționasem, și căldura din camera aceea mică de vară devenise altfel, densă și vie. Mă aplecasem spre el și ritmul meu crescuse.
El se ridicase puțin, schimbasem poziția, și ajunsesem dedesubt cu spatele la canapea și cu privirea lui deasupra mea. Greutatea lui fusese potrivită. Gura lui pe gâtul meu, pe umărul meu, ritmul lui crescând treptat, mai hotărât, mai profund. Simțisem plăcerea acumulându-se din nou, diferit față de prima dată, mai adâncă, și mă lăsasem cu totul, cu mâinile lui lângă capul meu, cu respirația lui din ce în ce mai scurtă, până când totul se adunase și se desfăcuse.
Rămăsesem câteva secunde fără să ne mișcăm, cu respirația revenind treptat în ritmul ei obișnuit. El rămăsese lângă mine câteva secunde, cu o mână ușoară pe abdomenul meu, fără să spună nimic.
Se ridicase și se dusese la bucătărie. Auzisem apa de la robinet, zăngăneala unui pahar. Venise înapoi cu două pahare de apă și cu o expresie de om care nu transformase momentul în nimic mai mult decât ce fusese. Îmi pusese paharul pe măsuța de lângă canapea și se întinsese lângă mine, cu spatele pe spătarul canapelei și cu picioarele pe podea.
Nu spuseserăm nimic o vreme. Afară, în curte, se auzeau voci de copii care se jucau și foșnetul unui copac mare în vântul de după-amiază care venise pe neașteptate. Căldura din cameră se mai domolise puțin.
— Ai mai fost la Lac Tei? mă întrebase el, ca și cum conversația de la ștrand nu se întrerupsese.
Râsesem. Nu. Dar acum mi-e mai clar de ce îl recomanzi.
El zâmbise, cu ochii spre tavan. E mai liniștit. Plaje de iarbă. Mai puțini oameni.
— Și mai puțini vecini la patru blocuri distanță.
Se uitase la mine. Asta e o problemă?
— Nu e o problemă. E o constatare.
Tăcuse o secundă, cu zâmbetul lui îngust de om care nu se ofensase ușor și care apreciase directețea. Ești sinceră.
— Încerc.
— Lac Tei e deschis? întrebasem în cele din urmă, cu paharul în mână.
El se uitase la mine, amuzat. Rămâne. Dar e cinci acum. S-ar aglomera.
— Altădată.
— Altădată.
Mă sculasem și mă îmbrăcasem. El mă condusese la ușă fără să facă din asta ceva solemn. La ușă ne uitasem unul la celălalt.
— Numărul tău? mă întrebase.
Îi spusesem. El îl salvase în telefon fără să pară că o considera o victorie, ci pur și simplu o informație utilă.
Coborâsem pe scările blocului și ieșisem pe strada cu arbori și cu copiii care se mai jucau în curte. Soarele fusese mai scăzut acum, lumina lui galbenă și mai puțin agresivă, și căldura devenise mai suportabilă, cu un vânt mic care venise dinspre parc. Mersesem spre stația de metrou cu pași lenți, fără să mă grăbesc, cu telefonul în buzunar și cu prosopul ud în geantă.
Fusese un ștrand, o vară cu călduri neobișnuite, un om care locuise la patru blocuri distanță și care avusese o canapea cu lumina de după-amiază pe ea. Nu fusesem tristă și nu fusesem euforică. Fusesem pur și simplu bine, cu acel tip de bine calm și fără zgomot pe care îl simți când o zi pe care nu o planificai se dovedise mai bună decât oricare dintre zilele pe care le planificasem îndelung, cu agendă și cu așteptări și cu grija de a nu dezamăgi pe nimeni.
Mă sunase a doua zi, pe la prânz. Merg joi la Tei. Vii? Spusesem că da. Merseserăm la Lac Tei joi.
Fusese altfel față de ștrand, mai liniștit, mai puțin zgomotos, cu iarba caldă sub prosop și cu apa lacului mai întunecată și mai lentă. Înotaserăm mai puțin și vorbiserăm mai mult, și mi se păruse că îl cunoșteam mai bine în câteva ore de joi decât în toată miercurea trecută, ceea ce nu era logic, dar oamenii nu funcționau logic.
Rămăsesem la Tei până seara, când lumina se colorase galben și umbra copacilor se alungise pe iarbă. Mersesem înapoi spre metrou împreună, ne luasem la revedere la intrare, fără să ne punem de acord pe nimic explicit. Nu era nevoie. Știa că puteam să sun și eu la fel de bine cum putea să sune el.
Fusese un iulie neobișnuit de cald și un ștrand de miercuri dimineața și un om care locuise la patru blocuri și avusese răbdare și știuse că răbdarea era mai bună decât graba. Uneori nu trebuia mai mult de atât și uneori mai mult decât atât nu exista și era bine că nu exista.
