Eram într-o relație de trei ani cu un bărbat care mă iubea pe hârtie. Bilete de avion de ziua mea, cine la restaurante cu stele, cuvinte frumoase la ocazii speciale. Dar în pat era absent, prezent fizic, absent complet.
Nu știam că lipsea ceva. Nu avusesem termen de comparație.
Seara aceea a început cu un atelier de fotografie la care m-am înscris impulsiv, doar ca să ies din rutină. Eram vreo doisprezece oameni într-un studio mic din Floreasca. Instructor: un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu mâini lungi și felul acela de a privi prin obiectiv care te face să crezi că vede lucruri pe care tu le ratezi.
La pauză am vorbit despre lumină. Cum cade, cum minte, cum poate transforma un lucru obișnuit în ceva care taie respirația. M-a privit în timp ce vorbeam, nu la mine, ci mă privea, în sensul acela în care simți că cineva îți acordă atenție reală, nu politicoasă.
— Ai o față care ține lumina bine, a zis.
Nu era un compliment de agățat. Era o observație, și tocmai asta l-a făcut să conteze.
Ne-am regăsit la un bar după workshop, câțiva dintre participanți. Pe la unsprezece rămăsesem doar noi doi. Nu știu cine a propus să rămânem. Nu cred că a propus cineva, s-a întâmplat pur și simplu, ca lucrurile care trebuie să se întâmple.
În taxi spre apartamentul lui am stat cu genunchii lipiți și el ținea camera foto în poală, cu mâna peste ea, iar eu mă uitam pe geam și inima îmi bătea ca la șaisprezece ani. Nu din vinovăție, din anticipare. Nu simțisem anticiparea asta de mult.
Studioul lui era exact cum mă așteptam: dezordonat cu sens, cu lumini reglabile și o saltea joasă cu un fotoliu mare lângă ea. M-a fotografiat mai întâi, cu hainele pe mine, cu lumina de la fereastra orașului pe față. Îmi arăta pozele, îmi explica ce vedea. Și treptat, fără să realizez exact cum, hainele au dispărut una câte una și eu mă simțeam văzută în moduri în care nu fusesem văzută niciodată.
Când a lăsat camera jos și a venit spre mine, era cu totul altfel decât mă așteptasem. Lent, atent, cu o prezență completă, ca și cum nu exista nimic în afara camerei acelea, a luminii acelea, a mea. Mâinile lui știau să asculte. Nu anticipau, nu grăbeau, urmăreau și răspundeau.
Am plâns puțin după. El n-a întrebat de ce și i-am fost recunoscătoare pentru asta. Ar fi fost greu de explicat că nu plângeam de tristețe, ci din surpriza de a descoperi, la douăzeci și opt de ani, că trupul meu putea simți lucruri despre care credeam că sunt exagerări de roman.
Am plecat spre dimineață. Am condus singură pe Șoseaua Kiseleff cu geamul deschis și aerul cald de vară în păr.
Două săptămâni mai târziu m-am despărțit de iubitul meu. Nu din cauza lui. Din cauza mea, pentru că înțelesesem în sfârșit ce înseamnă să fii cu adevărat prezent cu cineva și nu mai aveam de gând să accept mai puțin.
