Nu fusesem sigură că mergeam până în ultima săptămână. Reuniunile de liceu fuseseră întotdeauna ceva la care mă gândisem cu o combinație de curiozitate și reticență, o dorință vagă de a ști cum arătau oamenii după cincisprezece ani amestecată cu intuiția că răspunsul putea fi dezamăgitor în ambele direcții: fie toată lumea arăta mai bine și mă simțeam stânjenită, fie toată lumea arăta mai rău și mă simțeam vinovată că observasem.
Diana, care fusese delegata clasei și care, previzibil, organizase și această reuniune, trimisese mesaje în grup de trei luni. Confirmaseră douăzeci și doi din patruzeci și opt, ceea ce fusese o participare bună pentru o clasă de liceu și o confirmare că și alții avuseseră aceeași curiozitate reticentă. Confirmarea mea venise târziu, după câteva zile de ezitat, și Diana o marcase cu un emoji fericit pe care îl găsisem un pic excesiv dar bine intenționat.
Mă îmbrăcasem gândindu-mă prea mult la ce alegeam, ceea ce fusese în sine un indicator că reuniunea conta mai mult decât credeam că o las să conteze. Mă oprisem la o rochie închisă la culoare pe care o purtasem de câteva ori și în care știusem că mă simțeam bine, nu spectaculos, dar sigură pe mine, și asta contase.
Mă dusesem în cele din urmă, vineri seara, la restaurantul din Floreasca pe care îl rezervase ea.
Ajunsesem cu zece minute după ora stabilită. Destul de devreme ca să nu par nerespectuoasă, destul de târziu ca să evit momentul stânjenitor al primului sosit.
Recunoscusem câteva fețe imediat și pe altele după câteva secunde de ezitare, în care creierul meu se zbătuse să suprapună versiunile adulte peste imaginile din memorie. Unii fuseseră previzibili față de cum îi știusem: Mircea cu același păr rebel, Alina cu aceeași energie de om care vorbea cu toată lumea simultan, Gabi cu ochelari noi. Alții mă surprinseseră, fie prin schimbare, fie prin cât de puțin se schimbaseră.
Bogdan Toma fusese printre cei pe care nu îi recunoscusem la prima vedere.
Îl știusem din liceu ca pe cel care stătuse în banca a patra din dreapta, fusese bun la matematică și fizică, nu vorbise mult la orele de română sau de franceză, și nu fusese parte din niciun grup evident. Nu fusese un elev invizibil, dar nu fusese nici cineva care rămăsese în memorie. Intrase și ieșise din cei patru ani fără să lase o urmă specială în geografia socială a clasei noastre, ceea ce la șaptesprezece ani fusese aproape o performanță.
La treizeci și trei de ani fusese altceva.
Înalt, cu o siguranță în felul în care se mișcase prin cameră pe care nu o avusese la liceu, cu o privire directă și relaxată. Stătuse la capătul barului cu un pahar în mână și cu o expresie de om care nu se grăbea să intre în niciunul din grupurile care se formaseră în jurul meselor. Mă uitasem la el câteva secunde fără să îl recunosc, și el se uitase la mine și zâmbise ușor, ceea ce spusese că el mă recunoscuse pe mine.
— Elena?
— Bogdan. Nu te-am recunoscut imediat.
— Nici nu trebuia. Nu fusese spus cu amărăciune, ci simplu, ca o constatare. Tu arăți la fel.
Nu știusem dacă fusese un compliment sau o observație neutră, dar felul în care o spusese mă făcuse să cred că fusese primul.
Rămăsesem câteva minute la bar, eu cu un pahar de vin roșu, el cu whisky-ul lui. Conversația venise mai ușor decât mă așteptasem, poate tocmai pentru că nu avuseserăm nimic de recuperat, nicio prietenie veche de reactivat cu presiunea de a fi la fel ca înainte. Fusesem, în fond, doi foști colegi care nu se știuseseră bine și care se cunoșteau acum pentru prima dată în termeni reali.
Lucra în inginerie civilă, proiecte de infrastructură. Câteva drumuri și poduri din ultimii ani, un an petrecut în Germania la un proiect de reabilitare a unui pod peste Rin. Îmi explicase pe scurt ce fusese provocator la acel proiect, cu bucurie vizibilă față de specificul tehnic, și eu ascultasem cu atenție reală, nu politicoasă, pentru că explicase bine și pentru că entuziasmul față de meseria proprie fusese ceva ce apreciasem întotdeauna la oameni. Nu fusese un domeniu în care mă pricepusem, dar vorbise despre el cu suficientă precizie și suficient umor cât să nu mi se pară opac. Mă întrebase ce fac eu și ascultase cu atenția omului care nu punea întrebarea dintr-o obligație socială, care se uita la mine câtă vreme vorbeam și care revenise cu o întrebare care dovedise că fusese acolo cu adevărat.
Pe la ora nouă, grupul se așezase la mese și Diana pronunțase un toast care fusese emoționant fără să fie lacrimogen, cu vocea ei sigură care nu tremura niciodată la lucruri de genul acesta. Se băuse șampanie, se spuseseră lucruri despre clasa noastră din care o parte fuseseră adevărate și restul fuseseră mitologie colectivă agreabilă, felul în care grupurile de oameni își construiau o versiune a propriei istorii în care toată lumea ieșea bine.
Eu stătusem la o masă cu Alina și cu alți doi colegi pe care îi știusem mai bine în liceu, și conversația fusese bună, cu amintiri comune și cu actualizări despre viața fiecăruia. Alina se mutase la Timișoara cu doi ani în urmă pentru un proiect care devenise o carieră și nu se mai întorsese. Fusese sinceră despre asta, că Bucureștiul îi lipsise la început și că acum nu mai știa. Înțelesesem ce spunea, că orașe diferite schimbau oamenii în moduri pe care nu le anticipai.
Dar privirea mea se dusese de câteva ori spre capătul celeilalte mese, unde stătuse Bogdan, care ascultase conversațiile din jur fără să domine niciuna.
La un moment dat se ridicase să se servească de la bufet și trecuse pe lângă mine.
— Ce mai spune banca a patra din dreapta? îl întrebasem.
Se uitase la mine cu o expresie ușor surprinsă, de parcă nu se așteptase că rețineam detaliul acela. Bine. Acum stă în Cotroceni.
Râsesem și el la fel, un râs scurt și sincer, și ceva se schimbase puțin în aerul dintre noi.
Seara se lungise plăcut, cu mai mult vin decât planificasem și cu conversații care deveniseră mai sincere pe măsură ce orele trecuseră. Lumea se destinsese, dispăruseră straturile de politețe formală de la începutul serii și apăruseră oamenii reali dedesubt. Aflasem că trei colegi divorțaseră, că doi aveau afaceri proprii, că Mircea ajunsese chirurg. Lucruri pe care nu le știusem, câteva confirmate din bănuieli vechi.
Bogdan se mutase la masa mea pe la unsprezece, când configurația grupurilor se rearanjase organic și câțiva colegi plecaseră deja. Vorbisem mai mult în doi atunci, în spațiul de la marginea conversației de grup care continuase în jurul nostru fără să ne includă neapărat. El îmi povestise despre cei cincisprezece ani în rezumat: un an în Germania, câteva proiecte mari în ultimii trei ani, o relație lungă terminată acum doi ani fără nicio dramă explicită, dar cu o perioadă de câteva luni în care nu știuse ce voia de la viața lui. Îmi spusese asta direct, fără să o îmbrace în nimic, de parcă fusese o informație normală despre cineva.
Un apartament în Cotroceni pe care îl cumpărase singur și îl aranjase pe îndelete, cu cărți cumpărate de la anticariat și cu mobila aleasă la câteva săptămâni distanță una de alta, nu dintr-o dată. Conturaseră, în felul lor, ceva despre răbdarea lui. Eu îi spusesem versiunea mea, cu schimbarea de carieră la douăzeci și opt de ani pe care nu o regretasem și cu viața din Drumul Taberei care fusese exactă pentru ce avusesem nevoie în perioada aceea, mai simplă decât a lui, poate, dar a mea în totalitate.
— De ce nu am vorbit mai mult la liceu? îl întrebasem.
Se gândise serios. Probabil pentru că amândoi eram în alte locuri. Eu eram interesat de matematică și de nimeni altcineva. Tu erai… Se oprise.
— Cum eram eu?
— Nu știu exact. Erai prezentă, dar nu neapărat acolo.
Fusese o observație precisă și neașteptat de exactă despre mine la șaptesprezece ani. De unde știi?
— Mă uitam mai mult decât vorbind.
Nu răspunsesem imediat, lăsând informația aceea să stea între noi. El nu adăugase nimic, nu se jenase, nu o retrasese.
Reuniunea se încheiase pe la miezul nopții. Diana strânsese mâini și schimbase numere cu toată eficiența ei, îmbrățișările la ușă fuseseră calde și în parte sincere. Eu îmi luasem haina și mă pregătisem să chem un taxi când Bogdan apăruse lângă mine în fața restaurantului, cu jacheta în mână.
— Stai în ce zonă?
— Drumul Taberei.
— Eu merg spre Cotroceni. Sunt vreo două baruri mai liniștite pe drum, dacă vrei să mai continui seara. Se uitase la mine direct, fără echivoc. Dacă nu, înțeleg.
Mă gândisem o secundă. Care bar?
Mersesem pe jos vreo zece minute cu aerul de octombrie rece și clar, spre un bar mic de pe o stradă lăturalnică din Floreasca pe care el îl știuse. Nu fusese locul obișnuit de ieșit în oraș, mai degrabă un bar de cartier cu mobilă veche și cu muzică la volum mic, câteva mese ocupate la ora aceea și un barman care îl salutase pe Bogdan cu un semn discret din cap.
Comandasem câte un vin. Vorbisem mai puțin decât la restaurant, ceea ce fusese mai bine. Tăcerile nu mai avuseseră nevoie de umplut, se instalaseră natural între o frază și alta, de oameni care nu se simțeau datori să completeze fiecare secundă. Barmanul trecuse pe lângă noi de două ori fără să ne deranjeze. Un cuplu la masa din colț vorbise în șoaptă. Muzica fusese discretă, ceva instrumental pe care nu îl recunoscusem.
El se uitase la mine de câteva ori în felul acela direct pe care îl văzusem toată seara, fără să îl ascundă și fără să îl impună. Fusese o privire care întreba ceva fără să preseze un răspuns.
— Cincisprezece ani de când nu am vorbit, spusese el.
— Da.
— Păcat.
Mă uitasem la el. Poate că nu era momentul atunci.
Se gândise. Poate că acesta e.
Nu spusese mai mult. Pusese informația acolo și așteptase.
Plecasem de la bar pe la unu și jumătate, cu nota plătită și cu jachetele puse. Afară, pe strada aceea liniștită din Floreasca, aerul de octombrie fusese rece și curat, cu câteva frunze pe trotuar și cu lumina unui felinar galben reflectată pe asfaltul umed de ploaia de mai devreme. El se oprise la câțiva pași de ușa barului și se uitase la mine.
— Cotroceni e în direcția opusă față de Drumul Taberei, spusese el.
— Știu.
Tăcuse câteva secunde, fără să completeze și fără să retragă nimic.
— Și totuși?
— Și totuși.
Mersesem alături pe jos prin Floreasca, la distanța normală de mers, fără să ne atingem, cu conversația în rafale scurte și cu liniști care nu mai avuseseră nimic de justificat. El știuse cartierul mai bine decât mine și ne dusese pe un drum mai puțin direct, pe lângă un parc mic și pe lângă câteva vile vechi cu gard de fier forjat, cu lumina interiorului filtrând prin jaluzele. Mă uitasem la casele acelea și simțisem cum octombrie din București putea fi, uneori, aproape blând.
Apartamentul lui fusese exact cum mă așteptasem după câteva ore de conversație: ordonat fără să fie steril, cu câteva rafturi de cărți pe un perete întreg pe care le privisem câteva secunde, cu titluri amestecate, de la inginerie la proză la câteva volume de arhitectură cu coperte groase. O masă de lucru la fereastră cu o lampă îndreptată spre o schiță de proiect. Canapea albastru-închis care arătase cumpărat cu grijă, nu la întâmplare. Pe masa din bucătărie fusese un fruct la jumătate și o cană de cafea de dimineață lăsată acolo cu intenția de a fi pusă la loc, apoi uitată. Detaliile acelea mici spuseseră ceva despre el, despre felul în care trăia în spațiul lui fără să performeze pentru nimeni.
Mă uitasem în jur câteva secunde. El se uitase la mine.
— Băutură? mă întrebase.
— Nu.
Sărutul venise imediat după, direct și hotărât, de om care nu avusese nevoie de preambuluri după câteva ore de seară. Mâinile lui pe fața mea, gura lui pe a mea, ferm și prezent. Nu fusese sărutul acela ezitant al primelor întâlniri. Fusese sărutul cuiva care știuse că nu mai era loc de ezitat.
Ne dezbrăcasem în dormitor, cu lumina lăsată stinsă și cu lumina de stradă intrând pe fereastra fără perdea. El fusese atent de la primul gest, cu mâinile care descoperiseră fiecare parte a corpului meu cu răbdare clară, cu gura lui pe gâtul meu, pe claviculă, pe pieptul meu. Fusese prezent în totalitate, fără graba de a trece mai departe, de parcă fiecare moment fusese complet în el însuși.
Simțisem gura lui coborând, caldă și precisă, cu mâinile lui pe coapsele mele care nu îmi permiteau să mă mișc prea mult. Rămăsese acolo cu o constanță pe care nu o anticipasem, adaptând ritmul la fiecare reacție a mea, citind ceea ce nu spusesem cu voce tare și acționând în consecință. Îi spusesem cu voce joasă ce simțeam când simțisem că trebuia, și ascultase, și continuase exact la fel. Plăcerea se construise lent și sigur, val după val, fiecare mai insistent decât cel dinainte, până când nu mai reținusem nimic și mă lăsasem complet, cu mâinile mele în părul lui și cu gemăt pe care nu îl controlasem.
Rămăsesem câteva secunde cu respirația oprită și cu tot corpul meu revenind treptat.
Se ridicase și se uitase la mine în lumina aceea slabă a camerei. Îl trăsesem spre mine.
Ne mișcasem în tăcerea apartamentului, cu strada liniștită de afară și cu aerul de octombrie răcind ușor camera pe la marginea ferestrei. El fusese deliberat la fiecare mișcare, nedeplasat cu gândul în altă parte, cu privirea lui în a mea pe care nu o evitase. Fusese dintre cei care nu evitau nimic din ce se întâmpla, care rămâneau acolo complet. Eu deasupra lui, cu mâinile lui ferme pe șoldurile mele, cu ritmul construit treptat, cu pielea lui caldă sub palmele mele. La un moment dat schimbasem poziția fără să ne oprim, el deasupra, cu greutatea lui susținută pe brațe, cu ritmul tot mai hotărât, cu gura lui pe gâtul meu și pe umărul meu. Simțisem plăcerea adunându-se din nou, mai intensă față de prima dată, și mă lăsasem cu totul, cu mâinile lui lângă capul meu, cu respirația lui scurtându-se. Totul crescuse și se desfăcuse și rămăsesem nemișcată câteva secunde.
Stătusem alături în liniștea camerei, cu aerul de octombrie răcit de la marginea ferestrei și cu blocul din față proiectând o lumină portocalie slabă pe tavan. El stătuse pe spate cu privirea sus, eu la fel, respirația amândurora revenind la ritmul normal, și liniștea aceea fusese din acelea care nu aveau nevoie de nimic suplimentar ca să fie complete.
— Cincisprezece ani, spusese el în cele din urmă.
— Da.
Râsese ușor, nu cu ironie, ci cu acel tip de umor blând față de coincidențele vieții care nu puteau fi planificate și care tocmai de aceea fuseseră reale.
Dormisem câteva ore. Mă trezisem înainte de șase, cu lumina gri de dimineață intrând pe fereastra fără perdea și cu liniștea completă a unui Cotroceni de sâmbătă dimineață. El dormise lângă mine cu o mână pe piept și cu respirația egală. Același om pe care îl știusem din liceu ca pe o prezență aproape invizibilă, dezarmat acum în somnul dimineții.
Mă sculasem, mă îmbrăcasem în liniște. Mă uitasem la el o secundă în lumina aceea albicioasă, la fața lui relaxată, la raftul de cărți de pe peretele din spate.
Mă simțisem bine. Nu complicat, nu euforică. Pur și simplu bine și puțin surprinsă de mine, în sens bun.
El se trezise când luasem poșeta de pe scaun. Deschisese ochii și se uitase la mine cu privirea aceea de om abia trezit, neajustată încă la ziua care urmase.
— Pleci? Vocea lui fusese somnoroasă, fără reproș.
— Da. Am lucruri de făcut.
Nu avusesem nimic de făcut. Dar el nu o știuse și nu mă întrebase, ceea ce fusese tocmai ce avusesem nevoie.
Se ridicase în cot. Mă uitasem la el o secundă, la umărul lui în lumina de dimineață, la expresia lui de om care nu se trezise grăbit. Pot să te sun?
Mă gândisem o secundă, deși răspunsul fusese deja acolo de la jumătatea nopții. Da.
Îmi dăduse numărul lui și îl salvase pe al meu. Fără alte promisiuni, fără planuri concrete. Gestul acela simplu fusese suficient, și mai bun decât promisiunile care nu aveau acoperire.
Ieșisem din apartament și coborâsem scările cu lentoarea dimineții, cu mâna pe balustradă și cu sunetele cartierului trezindu-se în jurul blocului.
Ieșisem pe strada din Cotroceni în dimineața aceea de octombrie, cu aerul rece și curat și cu liniștea cartierului care dormise în continuare. Mersesem pe jos câteva minute, cu mâinile în buzunare, înainte să chem un taxi.
Mă gândisem la cei cincisprezece ani în care trecuserăm prin același spațiu, prin aceleași coridoare și aceleași ore și aceeași curte, fără să ne știm cu adevărat. La banca a patra din dreapta, la matematică și fizică, la omul care se uitase fără să vorbească și pe care nu îl văzusem. La felul în care unele întâlniri nu aveau momentul lor la șaptesprezece ani, ci mai târziu, când oamenii deveniseră suficient de ei înșiși cât să poată fi văzuți și cât să poată vedea la rândul lor.
Taxiul venise în câteva minute, cu șoferul cu căștile în urechi și fără nicio privire spre mine. Urcase soarele undeva în spatele blocurilor, palid și rece, cu lumina aceea clară de octombrie care nu promitea căldură dar era totuși frumoasă în felul ei specific.
Nu știusem dacă suna sau dacă scriam în zilele care urmau, și nu pusesem presiune pe niciunul dintre scenarii. Dar nu mă neliniștise. Fusese o reuniune de liceu la Floreasca, un barman discret, un inginer din Cotroceni care se uitase fără să vorbească la șaptesprezece ani și știuse să vorbească la treizeci și trei. Și uneori timpul acela dintre două versiuni ale aceluiași om fusese exact ce trebuia să treacă.
Uneori reuniunile de liceu meritau mult mai mult decât bănuiseși înainte să te duci.
