Serile de tenis

Am luat în serios tenisul abia după treizeci. Înainte, încerc să nu mă mint, n-aș fi avut răbdare pentru asta. Treizeci și patru de ani, un divorț terminat decent și o promovare care mi-a luat orice iluzie că viața e simplă, am intrat pe terenul de tenis de la clubul din Herăstrău ca să am ceva al meu. Ceva unde să nu fiu manager, să nu fiu fostă soție, să nu fiu nimeni cu un titlu. Doar o femeie cu o rachetă și cu un serviciu care nu intra niciodată în linia bună.

Profesorul meu s-a numit Andrei și n-a râs niciodată de greșelile mele, ceea ce mi-a câștigat respectul instant. Timp de șase luni am bătut mingi de perete, am lucrat revenirea, lovitura de dreapta, backhand-ul aceela blestemat care îmi ieșea mai mult pe lateral decât înainte. Și undeva în luna a șaptea, când am reușit să câștig primul game împotriva unui jucător real, un coleg de la birou care venea la club de ani de zile, am simțit ceva. Nu triumf, ceva mai bun decât triumf. Satisfacție.

Ioana a apărut la club în toamna aceea. Treizeci și doi de ani, arhitectă la un birou pe care îl știam din presa de specialitate, destul de bine construită fizic, cu brațe definite și o mișcare pe teren care se vedea că nu era începătoare. Am băgat-o în seamă fără să recunosc că o bag în seamă, ceea ce e o formă de recunoaștere, de fapt. Andrei ne-a prezentat ca potrivite ca nivel și ne-a propus să jucăm meciuri de simplu miercurea și vinerea seara.

Am acceptat amândouă cu același ton neutru. Profesionist.

Un an de miercuri și vineri.

Ioana servea cu un gest scurt, eficient, fără fanfaronadă. Lovitura ei de dreapta era mai bună decât a mea, dar eu câștigam la regularitate, la răbdare, la capul limpede la tie-break. Câștigam cam o dată la două meciuri. Câteodată o dată la trei. Conta mai puțin decât credeam la început.

Ce conta era altceva. Conta că știam când se enervează, după o minge afară, prin felul în care își rezema racheta de coapsă o secundă. Conta că știam că-și pierde concentrarea la 5-3 dacă e cu spatele la soare. Conta că ea știa că am un tic cu aruncatul de minge la serviciu, că îl arunc prea sus în seara în care sunt obosită, și că lovitura nu iese niciodată bine când fac asta.

Ne cunoșteam bine pentru două persoane care nu discutaseră niciodată cu adevărat.

Conversațiile noastre de după meci durau cam cincisprezece minute, la banca de lângă teren. Apă, prosop, câteva comentarii tehnice. Ai văzut unde ai pus piciorul la retur? Serviciul tău pe centru m-a omorât azi. Lucruri concrete, fără prea mult spațiu între ele. Ea nu era tipul de om care umple tăcerile. Nici eu nu sunt, sau cel puțin am învățat să nu fiu.

Eram amândouă cu viața noastră. Eu cu departamentul meu, cu ședințele care se lungeau și cu telefonul care suna mereu la ore nepotrivite. Ea cu proiectele ei, cu termenele de livrare, cu un divorț despre care am aflat la vreo trei luni după ce l-a terminat, menționat fără dramă, ca o informație administrativă. Tenisul era granița clară a relației noastre și asta mi se părea, cel puțin în teorie, exact ce trebuia.

Câteodată, la finalul unui schimb lung, oprit de o minge în fileu, una din noi striga ceva, și cealaltă râdea. Nu se întâmpla des. Dar când se întâmpla, eu rămâneam cu senzația aia caldă vreo câteva secunde după. Nu am analizat-o mult. Eram ocupată cu altele.

Vara a adus tricouri mai scurte și transpirație mai vizibilă, și eu știam că eram conștientă de asta și îmi era indiferent că știam. Corpul Ioanei pe teren, cu umerii în soare, cu mișcarea șoldurilor când fugea lateral după minge, era parte din tabloul de vineri seara, nimic mai mult. Așa mi-am zis timp de câteva luni.

Meciul din mai, cel lung, a durat aproape trei ore. 7-5, 4-6, 12-10 în setul decisiv, cu un tie-break care ne-a lăsat pe amândouă gâfâind la banca de după. Ea câștigase. Mă privise de pe cealaltă parte a fileului cu ceva în ochi pe care nu îl pusesem în nicio categorie la momentul respectiv. Acum știu. Era poftă, atât. Poftă și răbdare.

Vineri, la sfârșitul lui septembrie.

Clubul se golise devreme. Fusese o vreme ciudată toată săptămâna, cald ziua și răcoros seara, și lumea plecase mai repede decât de obicei. Noi jucaserăm un meci lung, aproape două ore, terminat la 7-5 în setul decisiv, în favoarea mea, cu un retur câștigat pe care nici eu nu știam cum îl prindesem. Ioana scosese un sunet scurt, o jumătate de râs, jumătate de exasperare, și zgomotul acela îmi rămăsese în minte.

La final, terenul era al nostru singur. Luminile de rezervă se aprinseseră automat pe la ora nouă și proiectau umbre ciudate pe suprafața de zgură. Strângeam mingile în liniște. Andrei plecase de o oră. Îngrijitorul de la intrare citea ceva pe telefon.

La vestiar era, de altfel, și mai gol. Dușuri separate, cabine individuale, dar vestiarul comun cu bănci și oglinzi. Intrasem de atâtea ori acolo amândouă că devenise natural, fiecare cu prosopul ei, fiecare cu sacul ei. De obicei mai veneau alte două-trei femei, venite de la cursul de aerobic de vizavi. Vinerea asta, nu era nimeni.

Am deschis dușul și apa caldă m-a luat bine. Eram transpirată, obosită în mod plăcut, cu mușchii din coapse trăgând puțin după schimburile acelea lungi de la baza liniei. Auzeam dușul ei, cabina de vizavi. Zgomotul apei care se oprește.

Am ieșit cu prosopul. Ea era deja la oglindă, cu părul umed, cu un prosop în jurul corpului. Ne-am privit în oglindă o secundă, una din acelea în care nu știi exact dacă e mai mult de o privire sau nu. Ea nu și-a coborât privirea. Nici eu.

— Bun meci, a zis ea.

— Al tău a fost mai bun în prima jumătate.

A zâmbit fără să zică nimic. A luat periuța de păr. Eu mi-am luat prosopul de pe umeraș și m-am îmbrăcat cu spatele la ea, dar cu conștiința că ea era acolo, că mă vedea în oglindă dacă voia, că spațiul mic al vestiarului închidea ceva între noi care nu fusese acolo înainte.

Nu s-a întâmplat nimic la vestiar. Asta e adevărul.

Dar în parcarea goală, sub luminile portocalii ale clubului, ea a zis: Ai chef de un pahar? Stau la zece minute de aici. Nu cum ceri o favoare. Cum constați un fapt.

Am zis da. Fără să mă gândesc prea mult. Sau poate tocmai pentru că mă gândisem, fără să recunosc, de o oră.

Apartamentul ei era la etajul cinci al unui bloc nou din zona Băneasa, mare, cu ferestre spre parc, cu mobile albe și puțin mobilier, genul de apartament în care se vede că proprietara știe ce face din spațiu. Pe un perete, planuri de arhitectură laminate, în rame negre. Pe biroul din colț, un model de clădire din carton și plexiglas. Totul ordonat. Controlat.

Mi-a dat un pahar de vin roșu, un Fetească Neagră de undeva din Dealu Mare, și ne-am așezat pe canapea. Muzică la volum mic din boxe wireless, ceva instrumental, nu știam ce. Am discutat despre meci, apoi despre altele, despre proiectul ei de atunci, despre o restructurare la biroul meu care mă irita, despre cum e să ai treizeci și ceva de ani și să nu mai știi exact ce îți dorești.

Nu știu când s-a schimbat tonul. Nu a fost un moment precis. A fost mai degrabă o alunecare treptată, o mutare a spațiului dintre noi de la colege de tenis la altceva. Ea a pus paharul jos și s-a întors puțin spre mine, cu brațul pe spătarul canapelei, și m-a întrebat ceva despre fostul meu soț, ceva specific, nu o curiozitate de suprafață. Și eu i-am răspuns cu mai mult decât intenționasem.

Și tăcerea care a urmat a durat mai mult decât de obicei.

Ea a ridicat mâna de pe spătarul canapelei și mi-a atins încheietura. Nu mâna. Încheietura. Degetul mare pe pulsul din interior, o atingere care putea fi orice, sau nimic. Și a rămas acolo, urmărindu-mă.

Nu mi-am tras mâna.

— Știu că mă gândesc la asta de câteva luni, a zis ea, cu glasul ei obișnuit, direct, fără inflexiune dramatică.

— Știu, am zis eu.

Nu era o minciună. Știusem, la un nivel pe care îl ignorasem cu bună știință, că ceva se construia. Că privirea aia de la vestiar nu fusese prima. Că știam cum arată spatele ei când servește, cu vertebrele vizibile sub tricou, și că mi-o aminteam când nu trebuia.

A venit spre mine lent, nu cu grabă. M-a privit o secundă, cu mâna pe obrazul meu, și atunci am simțit că inima îmi bate prea repede pentru un pahar de vin și o conversație. Și-a lăsat buzele pe ale mele, ferm, fără ezitare.

Am sărutat-o înapoi. Fără să mă mai gândesc la nimic.

Ne-am sărutat mult timp, pe canapea, cu paharul de vin uitat pe masă. Ea știa ce face cu gura, cu limba, cu pauza dintre săruturi, cu felul în care se retrăgea o secundă ca să mă privească. Am simțit că pielea mea e mai sensibilă decât de obicei, că orice atingere conta de două ori.

Mi-a pus mâna pe sân, peste bluza mea, și l-a strâns. Nu ușor. Am scos un sunet mic, involuntar, și ea l-a auzit. Mâna ei a rămas acolo, cu degetele în jurul sfârcului, simțindu-l cum se întărește prin material. Bine, a zis, nu mie, parcă sieși.

M-a luat de mână și m-a dus în dormitor.

Dormitorul ei era simplu, cu un pat mare, cu lenjerie albă, cu o fereastră larg deschisă spre parc. Mirosea a săpun și a lemn curat. M-a împins ușor pe pat și a stat o secundă deasupra mea, cu palmele de o parte și de alta a capului meu, privindu-mă. Brațele ei arătau bine la lumina de pe noptieră. Mușchii de la umeri, de la ani de tenis, de la o viață în care se mișca mult.

— Poți să mai pleci, a zis. Nu ca o întrebare. Ca o constatare.

— Nu vreau să plec, am zis eu.

S-a lăsat jos și m-a sărutat pe gât, pe umăr, pe claviculă, lent, cu răbdare, ca și cum tot ce fusese înainte, toată seara, toți lunile, era un exercițiu de răbdare care acum se termina. Mi-a ridicat bluza și eu am ajutat-o, scoțând-o pe deasupra capului. Mi-a desfăcut sutienul cu o singură mână, rapid, familiar, și l-a aruncat undeva pe podea fără să se uite la el. A coborât cu gura pe sânul stâng, buzele în jurul sfârcului, limba mișcându-se lent și sigur. Am gemut și m-am arcuit spre ea, cu mâna pe ceafa ei.

A trecut la sânul drept, cu aceeași atenție, cu aceeași presiune calculată, știind cât să insiste și când să se mute. Am simțit că nu mai pot sta nemișcată. Am prins-o de tricou și l-am scos. Sub el, pielea ei era caldă, ușor bronzată, cu urma sutienului sport pe umeri. I-am desfăcut sutienul și l-am pus deoparte, cu mâinile pe sânii ei acum liberi. Mijlocii, cu sfârcuri întunecate care se văzuseră vag prin tricoul de sport de atâtea ori pe teren, și acum erau reali sub palmele mele. I-am cuprins ambii sâni, i-am strâns, i-am simțit cum răspunde la atingere cu un oftat adânc.

Ne-am sărutat din nou, cu corpurile lipite, piept la piept, cu mâinile noastre explorând în același timp. Era o diferență față de sărutul de pe canapea, ceva mai urgent, mai fizic, cu mâinile ei pe spatele meu și ale mele pe șoldurile ei. Mi-am dat seama că o doresc fără rezerve, că nu mai aveam nicio intenție de a încetini.

Mi-a tras jeanșii jos, cu chiloții cu tot, cu gesturi clare, fără ceremonie. A rămas un moment privind, și eu nu m-am acoperit, nu m-am întors. Ea a zâmbit, un zâmbet mic, real, nu performativ, și mi-a plăcut mai mult decât orice altceva din seara aia. Apoi și-a scos pantalon și chiloții pe ea, și am rămas amândouă pe patul alb, cu lumina noptierei pe noi.

A coborât cu gura pe pântecele meu, pe șolduri, pe interiorul coapsei stângi. Știam ce urmează și corpul meu știa dinainte. Pielea mea era deja fierbinte, picioarele mi se deschiseseră singure, aveam respirația scurtă fără să facă nimic major încă. Când gura ei a ajuns în sfârșit acolo, când i-am simțit limba precisă și caldă pe mine, m-am prins de cearșaf cu amândouă mâinile.

Știa ce face. Nu cu ezitare, nu cu tehnica cuiva care încearcă să impresioneze. Cu precizie, cu ritm propriu, cu schimburi de presiune care mă duceau înainte și mă trăgeau înapoi de la limită. Limba ei în jurul clitorisului, cu accelerări și pauze care construiau ceva fără să îl elibereze. Am gemut, am zis ceva fără sens, am simțit tensiunea urcând prin tot corpul, din tălpi, din coapse, din abdomen, strângând totul.

Mâna ei s-a strecurat și am simțit două degete intrând în mine, lent, până la capăt. Am scos un sunet. Nu un geamăt mic. Ceva mai mare, mai deschis. Ea a ascultat și a rămas acolo o clipă, cu degetele nemișcate, cu gura continuând, lăsând senzația să se întreagă. Apoi a început să se miște, cu un ritm lent care creștea treptat, coordonat cu gura ei.

N-am mai rezistat mult. Am venit cu corpul arcuit de pe saltea, cu o mână pe ceafa ei, ținând-o, simțind valul lung și complet care mă amorți în coapse și mă lăsă cu respirația în dezordine. A continuat câteva secunde după, mai încet, mai ușor, scoțând tot ce era de scos. Când m-a eliberat în sfârșit, am stat cu ochii în tavan, auzindu-mi propriile respirații.

— Vino sus, am zis.

A venit. Ne-am sărutat și am gustat-o pe buzele ei, ceva sărat și intim, ceva din mine în gustul ei. Am întors-o pe spate și am luat-o la rând, cu mâinile, cu gura, cu răbdarea cuiva care a așteptat mult. Nu în mod calculat, ci pentru că voiam să o simt bine, pentru că eram curioasă de ea, pentru că un an de meciuri nu mi-a arătat tot ce voiam să știu.

Sânii ei sub gura mea, sfârcurile care se întăreau la fiecare atingere a limbii mele. Abdomenul ei drept, ferm, cu un mușchi lat pe care îl simțeam sub palmă când respira. Șoldurile, pielea interioară a coapselor, mai moale acolo decât în rest. Ea gemea cu control, cu un sunet continuu și jos, și am știut că în viața normală nu se lasă auzită ușor.

Când m-am dus cu gura pe ea, a scos un sunet adânc, de undeva din piept, și mâna ei s-a pus pe capul meu, nu apăsând, doar ținând. Am luat-o încet, cu răbdare, simțindu-i cum răspunde la ce fac, ajustând. Am adus-o aproape de două ori, oprindu-mă deliberat, lăsând-o să aștepte, simțindu-i corpul tensionat sub mine, cu șoldurile care se împingeau ușor spre mine.

A treia oară nu m-am mai oprit. Am simțit-o venind în contracție lungă, cu un strigăt scurt sufocat în pernă și cu degetele înfipte în cearșaf. L-am simțit cu gura, în mișcările ei, în crisparea mușchilor din coapse. Am stat cu capul pe coapsa ei după, ascultând cum respirația ei revine treptat la normal.

Ne-am mutat mai bine în pat, cu capetele pe pernele adevărate. Ea cu un braț în jurul meu, eu cu capul pe umărul ei. Prin fereastră intra aer rece din parc. Nu vorbeam. Nu era nimic urgent de zis.

La un moment dat, ea a întors capul și m-a sărutat pe tâmplă, ușor, fără altă intenție decât atingerea în sine.

— De când?, am întrebat.

— De la meciul din mai. Cel lung. Când am câștigat 10-8 în tie-break.

Mi-am amintit meciul. Îi furase serviciul în ultimul game și eu greșisem o minge ușoară la fileu din exasperare. Și ea mă privise atunci cu ceva în ochi pe care îl catalogasem greșit.

— Eu de la vestiar, am zis. Dar mai devreme.

A râs, un râs scurt, real, cel pe care îl auzeam rar pe teren.

Dimineața a venit prin fereastră, odată cu sunetele parcului, cu o pasăre care se auzea de departe. Ioana dormea cu fața spre perete, cu umărul ei drept la un centimetru de mâna mea. Am stat câteva minute fără să mă mișc, ascultând. Aerul era răcoros și miros bine, a noapte care s-a terminat bine.

La bucătărie am găsit cafea bună și un ibric care știa să o facă cum trebuie. Ea a apărut în tricou lung, cu părul în dezordine, cu un mod de a ocupa spațiul care era același ca pe teren, direct, sigur, fără gesturi inutile. A stat la masa mică de la fereastră fără să zică nimic, cu palmele în jurul cănii. Am băut cafeaua în tăcere și tăcerea aia era diferită de cele de pe teren. Mai caldă. Fără scor.

— Miercuri avem meci, a zis ea, la un moment dat.

— Da.

— O să fie ciudat sau normal?

M-am gândit. Normal, am zis. Dar altfel.

A dat din cap, mulțumită de răspuns sau cel puțin acceptând că era suficient. A mai băut din cafea. Afară, cineva alerga pe alee cu un câine și soarele abia ieșea deasupra blocurilor.

Nu am plănuit nimic, nu am pus cuvinte pe ce se întâmplase, nu am vorbit despre ce urmează. Eram două persoane cu viețile noastre, cu termenele noastre, cu meciurile de miercurea și vinerea. Ce se adăugase nu reclama un discurs. Reclama doar să-l lăsăm să fie.

Miercuri a fost cald din nou, cu lumina aceea de toamnă care face umbre lungi pe zgură. Am servit eu prima și serviciul a intrat, linia bună, exact unde o voiam. Ea l-a returnat exact pe linia mea slabă, cum știa că o fac. Am alergat și am prins mingea la limită, un forehand agresiv pe transversal, câștigat la fir.

Ne-am privit de pe capetele opuse ale terenului.

Nimic nu se schimbase în mișcările noastre, în regulile nescrise ale jocului, în felul în care ne cunoșteam pe teren. Poate că totul rămânea la fel. Poate că numai eu știam acum cum arată spatele ei fără tricou, cum sună când cedează, cum gustă dimineața cu cafeaua în mână.

Contul era 15-0 în favoarea mea.

Am aruncat mingea sus pentru al doilea serviciu și am lovit-o cu tot ce aveam.