Fusese o excursie de firmă la Sinaia, organizată de HR cu entuziasm invers proporțional cu entuziasmul angajaților. Două zile și o noapte, activități de team building la munte, cina oficială și ceva timp liber. Mă pregătisem cu așteptări minime și cu hotărârea de a fi prezentă fără să fiu entuziastă forțat, ceea ce se dovedise, în general, cea mai bună strategie pentru orice eveniment de tip corporatist.
Firmele acestea credeau în team building cu o convingere pe care realitatea nu o susținea întotdeauna. Oamenii care se înțelegeau la birou se înțelegeau și la munte. Cei care nu se înțelegeau construiau împreună poduri din lemn și sfoară și tot nu se înțelegeau după aceea. Eu mersesem cu gândul acesta, îl depusesem undeva în spate și promisesem că nu îl readuceam la suprafață dacă nu era necesar.
Lucrasem la firma aceea de trei ani, suficient cât să știu pe cine evitam la petreceri și cine era de bună credință. Echipa mea fusese mică, cinsprezece oameni în departamentul de comunicare, și mă înțelegeam bine cu majoritatea. Cu câțiva mă înțelegeam bine și în afara orelor de program, ieșisem la cafea, la film, la câte o bere de vineri. Dar Mihai din departamentul de IT nu fusese niciodată parte din cercul acela. Îl știusem de văzut, de spus bună ziua în lift, de glumit o dată la masa de prânz când se nimeriasem la același restaurant. Atât.
Treizeci și doi de ani, un departament de douăzeci de oameni, responsabil cu infrastructura și cu tot ce ținea de servere și de rețele. Nu interacționasem cu el profesional mai mult de câteva ori pe an, la solicitările trimise în sistem când ceva nu funcționa la computerul meu sau la imprimanta de la departament. Rezolvasem întotdeauna repede și fără întrebări inutile, ceea ce fusese în sine un semn că știa ce face și că respecta timpul oamenilor. Dar conversație reală nu avuseserăm niciodată. Atât.
Autocarele plecaseră vineri dimineața, cu toată lumea oarecum somnoroasă și cu cafeaua în mână luată de la distributorul din holul firmei. Eu mă așezasem lângă o colegă de-a mea cu care vorbisem tot drumul, trei ore și jumătate pe autostradă și drum de munte, despre absolut tot ce ne trecuse prin minte, de la seria pe care o urmăream, la vacanțele de toamnă, la un proiect de la birou care ne exasperase pe amândouă. Conversația aceea fusese exact ce avusesem nevoie ca să ajungem la Sinaia fără să mă gândesc prea mult la ce urma.
La Sinaia, hotelul fusese un hotel de trei stele cu vedere spre pădure, cu camere decente și cu un restaurant la parter în care fusese planificată cina de seară. Camera mea avusese o baie curată și un pat în care puteai dormi și o fereastră spre parcarea din spate, care nu fusese exact vederea la pădure, dar nici nu contase.
Activitățile din după-amiaza aceea fuseseră ceea ce îmi imaginasem: un traseu de orientare în pădure în care echipele concuraseră să găsească stații marcate pe hartă, urmat de o sesiune de rezolvare de probleme în care trebuia să construiești un pod din lemn și sfoară care să țină greutatea unui pahar cu apă. Participasem cu bună dispoziție relativă, rezolvasem sarcinile cu echipa mea, nu câștigasem dar nici nu pierdusem ultimii.
Fusese, de fapt, mai plăcut decât mă așteptasem. Pădurea de la Sinaia fusese cu miros de rășină și cu lumina de septembrie filtrând prin pini, și chiar și activitățile corporatiste găsiseră în contextul acela o altă dimensiune. Mersesem mult pe jos, râsesem când echipa noastră construise un pod care cedase la prima probă, reconstruit mai bine la a doua tentativă.
Mihai fusese în echipa adversă. Îl văzusem mai des în ziua aceea decât în trei ani de birou comun, ceea ce spusese ceva despre cum funcționa viața de birou și despre câtă atenție acordam oamenilor pe care îi cunoșteam teoretic dar nu în realitate. Fusese înalt, cu o expresie ușor ironică pe față pe tot parcursul activităților, de parcă găsise amuzant întreg exercițiul fără să îl considere complet inutil. Nu fusese printre cei care protestaseră că activitățile nu aveau sens, dar nici printre cei care se aruncaseră cu entuziasm performativ. Undeva la mijloc, exact în zona în care și eu fusesem. La una dintre stații ne întâlniserăm cu echipele față în față și el mă privise.
— Voi sunteți pe drumul greșit, îmi zisese, cu o satisfacție blândă.
Mă uitasem la hartă. Sau voi sunteți pe drumul greșit.
— Nu suntem. Am verificat de trei ori.
— Și noi.
Trecusem înainte cu echipa mea și în cele din urmă se dovedise că amândoi avuseserăm dreptate și că stația aceea putea fi atinsă din două direcții. El trecuse pe lângă mine mai târziu și nu spusese nimic, doar zâmbise ușor, și eu zâmbisem la rândul meu.
Cina fusese lungă și cu mai mult vin decât planificase probabil HR-ul, ceea ce schimbase tonul spre un tip de conversație mai sinceră decât cea care se întâmpla de obicei la birou. Eu stătusem la o masă cu colegii mei de departament, dar mesele fuseseră amestecate intenționat de organizatori ca să forțeze interacțiunea între departamente, și Mihai ajunsese la masa noastră pe la a doua farfurie.
Prima jumătate de oră vorbiserăm în grup, despre activitățile de după-amiaza, despre cine câștigase la traseu, despre podul nostru care cedase. El menționase că echipa lui terminase traseul de orientare cu cel mai bun timp și fusese imediat ironizat de colegul de lângă el, care adăugase că el se pierduse de două ori și că noroc avuseseră cu harta.
Râsesem, cu tot grupul, și el zâmbise cu acea expresie ușor ironică pe care i-o văzusem toată ziua, de om care nu se ofensase ușor.
Vorbisem mai mult în doi pe la desert, pe marginea unor subiecte care nu avuseseră nicio legătură cu munca: despre Sinaia, pe care el o cunoștea mai bine decât mine pentru că venise de câteva ori la ski, despre un film pe care amândoi îl văzuserăm de curând și avuseserăm opinii similare, despre cum arăta un weekend de calitate față de un weekend pierdut. Avusese o claritate în felul de a vorbi pe care o apreciasem, nu vorbise de dragul de a umple tăcerea. Când spunea ceva, spunea ceva, nu umblase în jurul subiectului.
Programul oficial se încheiase pe la unsprezece și jumătate. O parte din colegi mersese la barul hotelului, o parte urcase la camere. Eu ieșisem o dată cu Mihai pe terasa din fața hotelului, nu prin acord explicit, ci pur și simplu pentru că amândoi ieșiserăm în același timp.
Afară fusese aerul de munte, rece și curat, cu miros de brad și de piatră umedă. Luminile hotelului se reflectaseră în iarba tăiată. Departe, prin pădure, se auzise apa unui pârâu. Temperatura scăzuse față de după-amiaza aceea cu zece grade, și fusese exact aerul de care avusesem nevoie după ora de vin și conversații de grup.
— Eu nu merg la bar, spusese el.
— Nici eu.
Rămăsesem pe terasă câteva minute în tăcere, cu cerul plin de stele vizibile de la altitudinea aceea, mult mai clare decât în București. El se uitase în sus, eu la fel, și tăcerea aceea nu fusese incomodă. Fusese din acelea care se instalau numai între oameni care nu aveau nevoie să umple fiecare secundă cu cuvinte.
— Mergi la munte des? mă întrebase.
— Rar. De obicei la ski o dată pe an, dacă reușesc.
— Merită. Sinaia e frumoasă iarna.
Îi spusesem că îmi plăcea mai mult vara, că iarna la munte venea cu prea multă logistică, cu echipament și cu coadă la telescaun. El râsese, un râs scurt și dezarmat.
— Logistica e jumătate din plăcere.
— Spui asta pentru că știi ce echipament cumperi.
— Adevărat. Se uitase la mine. Tu cum alegi ce să faci în weekend-uri?
Mă gândisem. Depinde. Dacă am energie, ceva în afara orașului. Dacă nu, cărți și mâncare comandată.
— Corect.
Stătusem câteva secunde în liniștea aceea de munte. Dinspre bar se auzea muzică înfundată și voci, dar nu ne deranjase nimeni.
— Sinaia m-a surprins, spusesem. Mă așteptam să fie mai aglomerat.
— E aglomerat la weekend-uri. Vineri seara e liniștit. Se uitase la pădure. Cred că am fi putut face excursia asta și fără activitățile de team building și ar fi fost la fel de bine.
Râsesem. Eu cred că activitățile au ajutat, chiar și cele ridicole. Podul ăla care a căzut la prima probă a fost cel mai sincer moment din întreaga zi, mai sincer decât orice prezentare de la birou.
— De acord. Se uitase la mine cu atenție. Ești mai sinceră decât mă așteptam.
— Decât te așteptai cum?
— Nu știu. Din birou păreai mai rezervată.
Mă gândisem o secundă. Sunt rezervată când nu știu cu cine vorbesc.
Se uitase la mine. Și acum știi?
— Mai bine decât la nouă dimineața.
Conversația noastră avusese o ușurință pe care nu o așteptasem. Poate pentru că ne scoasese din contextul biroului, sau poate pentru că vinul de la cină ajutase puțin, sau poate pur și simplu pentru că el fusese un interlocutor mai bun decât îmi spusese intuiția mea de trei ani de bună-ziua-în-lift.
Îmi spusese că lucra de șase ani în IT, că venise la firma aceasta după o altă companie mai mare unde nu îl interesase dinamica și unde simțise că nu conta nimeni individual. Îi spusesem că înțelegeam, că lucrasem și eu o dată pentru o corporație mare și că simțisem că dispăream în organigramă. El dăduse din cap.
— Preferi să contezi sau să fii comod?
— Să contez. Oricând.
Se uitase la mine cu atenție. Asta se vede. Din cum vorbești despre lucruri.
La un moment dat se uitase la mine cu o atenție diferită față de cum mă privise mai devreme în zi, mai directă, mai deliberată.
— Camera mea e 208, spusese el, simplu.
Nu spusese mai mult. Nu adăugase nicio presiune, nicio ironie, nicio ieșire de rezervă în caz că refuzam. Fusese pur și simplu o informație, lăsată acolo.
Mă uitasem la el câteva secunde. A mea e 315.
El așteptase fără să adauge nimic, fără să repete întrebarea, fără să o retragă.
— Dar 208 e mai bine, spusesem.
Mersesem prin holul hotelului fără să atingem, la distanța normală de mers, ca doi oameni care se nimereau să meargă în aceeași direcție, nimic vizibil diferit față de orice altă mișcare de-a lungul serii. La ușa camerei lui scosese cardul, deschisese, se dăduse la o parte să intru.
Camera fusese mai mare decât a mea, cu o fereastră largă spre pădure prin care se vedeau contururile copacilor și, mai departe, luminile albe ale unei cabane. Mirosise a curățenie și a lemn și a aer de munte intrat pe fereastra lăsată crăpată. Pe noptieră, o carte cu coperta întoarsă, marcajul la vreo o sută de pagini, ceea ce spusese că citise și că nu terminase.
Mă uitasem o secundă în jurul camerei, ca și cum voiam să înțeleg ceva despre el din felul în care o ocupa. Nicio haină aruncată la întâmplare pe scaun, sacoul atârnat ordonat pe spătar, telefonul pe masă cu ecranul în jos.
Sărutul venise repede și ferm, fără preambuluri excesive. El știuse că nu era necesar să îl construiești din nimic, că ajunseserăm acolo cu toată seara în spate și că ezitarea acum ar fi sunat fals față de tot ce fusese real în orele precedente. Mâinile lui fuseseră pe fața mea, pe gâtul meu, pe spatele meu.
Ne dezbrăcasem cu o naturalețe pe care nu o planificasem, fiecare la rândul lui, cu lumina de la veioza mică de pe noptieră. El fusese prezent la fiecare pas, nu distrat, nu grăbit să treacă la pasul următor. Mă privise înainte de a atinge, cu acel tip de atenție care spunea că nu se grăbea, că voia să fie acolo cu totul. Gura lui pe gâtul meu, pe umărul meu, pe claviculă. Mâinile lui pe tot corpul meu, descoperindu-l cu răbdare, fără mișcări nesigure, de om care știa că plăcerea se construia, nu se improviza.
Simțisem că el nu avusese nevoie de confirmare la fiecare pas, că citise reacțiile mele direct și ajustase în consecință, și asta fusese eliberator în felul lui.
Simțisem gura lui coborând, căldura ei, atenția ei. Fusese metodic, știuse că plăcerea nu se grăbea. Mâinile lui pe coapsele mele, gura lui pe sfârcurile mele, și simțisem valuri lente ridicându-se, tot mai insistente. Adaptase ritmul de câteva ori și eu îi spusesem cu voce joasă ce îmi plăcea și el ascultase fără să se oprească. Prinsesem perna de lângă cap și gemesem în tăcerea camerei de hotel. Continuase cu aceeași constanță liniștită, fără grabă, urmărind fiecare reacție a mea, până când simțisem ceva adunându-se tot mai tare și mă lăsasem complet. Valul crescuse și se sfărâmase și rămăsesem câteva secunde cu respirația oprită.
El se ridicase și mă privise în lumina slabă a veiozei. Trăsesem spre mine și îl simțisem gata, și asta mă aprinsese din nou, altfel.
Ne mișcasem în tăcerea aceea a camerei de hotel, cu patul mai îngust decât patul meu de acasă și cu aerul rece de munte intrând pe fereastra crăpată. Fusese o prezență clară a lui acolo, fără să fie în altă parte cu gândul. Eu deasupra lui la un moment, cu mâinile lui ferme pe șoldurile mele, cu privirea lui directă în sus care nu evitase nimic. Mă mișcasem lent, simțind, cu lumina slabă pe pielea mea, cu respirația lui schimbând ritmul.
Gemuse scurt, eu la fel, și patul acela de hotel scârțâise puțin la o mișcare mai bruscă, ceea ce fusese perfect de banal și perfect de real în același timp. El se ridicase puțin și schimbasem poziția și ajunsesem dedesubt cu greutatea lui deasupra, cu gura lui pe gâtul meu, cu ritmul lui crescând, tot mai hotărât. Simțisem plăcerea adunându-se din nou și mă lăsasem cu totul, cu mâinile lui lângă capul meu, cu respirația lui tot mai scurtă, până când totul se adunase și se desfăcuse și rămăsesem câteva secunde complet nemișcată.
Stătusem alături în tăcere câteva minute. Prin fereastra crăpată se auzea pârâul de la distanță și respirația care revenise normală. Aerul de munte intrase și răcorise camera care se încălzise.
El se întorsese pe spate, cu privirea la tavan. Eu la fel, respirația mi se domolise treptat.
— Mâine dimineață e micul dejun la opt, spusesem în cele din urmă.
El râsese ușor. Știu. Eram acolo când a anunțat HR-ul.
— Atunci ești informat.
Tăcusem amândoi câteva secunde.
— La zece e autocarul înapoi, adăugasem.
— Știu și asta.
Se întorsese spre mine. Rămâi?
Mă uitasem la fereastra spre pădure, la contururile întunecate ale copacilor. Da.
Rămăsesem. Adormisem repede, cu aerul de munte răcind încet camera și cu brațul lui aproape de umărul meu fără să îl atingă. Dormisem în patul acela mai bine decât în patul meu de acasă, ceea ce spusese ceva fie despre paturile de hotel, fie despre compania de lângă mine, fie despre ambele.
Dimineața fusese lumina de septembrie intrând pe fereastra spre pădure, cu copacii verzi și cu aerul rece de munte. El dormise lângă mine cu o mână sub pernă și cu respirația egală de om care dormise bine. Mă sculasem înainte să sune alarma, mă îmbrăcasem în liniște, mă uitasem la el o secundă în lumina aceea albicioasă. Același om pe care îl știusem de trei ani din lift și din bilete de sistem, dezarmat acum în somn.
Mă simțisem bine. Nu euforică, nu neliniștită. Pur și simplu bine.
Coborâsem la micul dejun înainte de el. Camera mea de la 315 avusese totuși nevoie de o vizită de cinci minute ca să îmi iau telefonul și să mă asigur că nu lăsasem nimic acolo. Colegii mei de departament mă întrebaseră dacă dormisem bine și le spusesem că da, că aerul de munte ajutase, că dormisem mai bine decât acasă. Nu mă întrebaseră mai mult, sau nu observaseră nimic, sau observaseră și nu spuseseră nimic, ceea ce fusese la fel de bine.
El coborâse câteva minute mai târziu, cu părul ușor dezordonat de somn și cu expresia liniștită a dimineții. Se servise cu cafea, se uitase o secundă spre masa mea din celălalt capăt al sălii, trecuse pe lângă mine câteva minute mai târziu ducând farfuria la bufet și spusese, fără să se oprească, Bună dimineața, la fel ca în orice altă dimineață de birou.
— Bună dimineața, spusesem la rândul meu.
Atât. Exact atât cât fusese nevoie.
Autocarul plecase la zece cu toată lumea somnoroasă sau cu căști în urechi sau cu telefonul în față. Colega mea de lângă mine în drum spre Sinaia dormise cu capul pe fereastră. Eu mă uitasem pe fereastră la Sinaia care se micșorase și la păduri și la munți, și mă simțisem în regulă cu tot ceea ce fusese și cu tot ceea ce nu avusese nevoie să fie mai mult.
Mă ținusem de acea normalitate și mă simțisem bine.
Fusese o excursie de firmă la Sinaia, o seară cu vin și aer de munte și un coleg de IT pe care îl știusem de văzut de trei ani fără să fi știut că merița să îl văd mai bine. Uneori locul de muncă oferea surprize la care nu te așteptai și uneori surprizele acelea nu aveau nevoie de nicio continuare ca să fi meritat.
Luni, la birou, ne văzuserăm în bucătăria comună la ora prânzului. Eu mă servisem cu apă, el cu cafea. Ne uitasem unul la celălalt, nu mai mult de două secunde.
— Excursia a fost bine, spusese el, neutru.
— A fost bine, confirmasem.
Atât. Ne dusesem fiecare la masa noastră, la departamentul nostru, la programul nostru de vineri cu tichetele de sistem și cu rapoartele de trimis. Nicio diferență vizibilă față de oricare altă săptămână din ultimii trei ani.
Știusem amândoi că fusese real și că nu avusese nevoie de mai mult decât să fie real. Nicio promisiune, nicio conversație despre ce urma, nicio presiune în nicio direcție. Pur și simplu doi oameni care se știuseră prost timp de trei ani și se descoperiseră mai bine într-o seară de munte, și care știuseră că destul era destul.
Uneori nu trebuia să transformi lucrurile bune în ceva diferit față de ceea ce fuseseră.
