Aveam douăzeci și trei de ani și credeam că știu tot ce e de știut despre femei. Nu știam nimic.
Era iulie, în Vamă, înainte să devină ce e acum, un loc cu prețuri de București și public de Instagram. Atunci era încă sălbatică, cu corturi îngrămădite, muzică proastă și oameni buni. Mă cazasem la o pensiune mică împreună cu doi prieteni care dispăruseră deja în prima seară, fiecare cu câte o fată.
Am rămas singur pe plajă cu o bere caldă și cu prostia mea.
Ea stătea la câțiva metri distanță, singură și ea, cu picioarele în apă și o carte pe care n-o citea. Am observat asta, că întoarce paginile prea repede, fără să se uite la ele. Câteodată și eu fac asta când nu vreau să par că aștept ceva.
— Paginile alea nu au făcut nimic rău, am zis fără să mă întorc spre ea.
A ridicat capul. Părul ud îi stătea lipit de umeri și ochii aveau culoarea apei la ora aia, undeva între gri și verde.
— Nu citesc, a spus. Mă prefac că citesc.
— Și eu mă prefac că beau, am răspuns ridicând sticla.
A zâmbit. Nu genul de zâmbet pe care îl dai ca să fii politicos. Genul care vine mai târziu decât ar trebui, când știi că e real.
O chema Ioana și venise de la Timișoara, singură, pentru că prietena cu care urma să vină se răzgândise în ultimul moment. N-o cunoșteam, dar recunoșteam tipul, oameni care știu să fie singuri fără să fie singuratici. E o calitate rară.
Am stat pe plajă până s-a întunecat, am mâncat la același chioșc cu mici uscați și muștar, am băut ceva mai bun decât berea mea caldă. Vorbea fără să umple tăcerile, ceea ce la douăzeci și trei de ani mi se părea cel mai erotic lucru posibil. Acum știu că era.
Ne-am întors spre corturi pe la miezul nopții. Camera mea era la pensiune, a ei era un cort mic pe o plajă privată la care plătise separat. M-a invitat să văd apusul, deși era miezul nopții și nu era niciun apus, și am înțeles că nu era o glumă, ci o propunere.
Cortul era mic. Trebuia să ne ghemuim amândoi și asta a rezolvat distanța mai repede decât orice altceva. O simțeam respirând lângă mine, pielea ei caldă după o zi de soare, mirosul de sare și cremă solară amestecat cu ceva mai intim, transpirație curată și piele de femeie.
— Nu mă săruta dacă nu ești sigur, a spus ea la un moment dat.
Eram cel mai sigur pe care îl fusesem vreodată în viața mea.
A fost lent la început, tipul de lentoare care nu e ezitare, ci atenție. Mâinile ei știau unde să meargă, dar nu se grăbeau. M-a pus pe spate și s-a așezat deasupra mea cu o naturalețe care m-a dezarmat complet, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume. Poate era. Sunetul mării intra prin pereții subțiri de nailon și tot ce știu e că nu m-am gândit la nimic altceva decât la ea, la felul în care se mișca, la răsuflarea ei din ce în ce mai scurtă, la mâinile ei care îmi strângeau umerii când s-a apropiat de final.
A doua zi dimineață a plecat înainte să mă trezesc. A lăsat un bilet cu un număr de telefon pe care nu l-am sunat niciodată, nu din lipsă de dorință, ci pentru că știam că nimic ulterior n-ar fi putut fi la fel de perfect ca acea noapte.
Uneori mă întorc în Vamă, vara. Plaja e mai aglomerată acum. Chioșcul cu mici nu mai există. Dar dacă închid ochii și ascult marea, o simt în continuare.
