Acceptasem invitația Ioanei fără să mă gândesc prea mult, în modul în care acceptai lucrurile în noiembrie, când decembrie ți se părea abstract și 31 era departe. Ea fusese entuziasmată, promisese că va fi un grup mic, maxim douăzeci de oameni, apartamentul ei din Dorobanți, cu loc pe balcon și cu o vedere spre București care merita văzută la miezul nopții. Fusese și o promisiune implicită că nu va fi petrecerea aceea de care mă ferisem de-a lungul timpului, cu muzică la volum maxim și cu oameni necunoscuți cu care nu aveai nimic de vorbit.
Nu refuzasem, și nu pentru că nu aveam opțiuni. Aveam alte invitații, mai mulți prieteni organizaseră ceva, dar ideea de a merge singură la un grup mai mic, la cineva pe care îl cunoșteam bine, mi se păruse mai aproape de ce voiam eu din noaptea aceea. Nu îmi plăcuse niciodată Revelionul ca obligație. Îmi plăcuse ca posibilitate.
Ajunsesem pe la zece fără un sfert, cu o sticlă de vin roșu și cu un rucsac mic în care pusesem câteva lucruri pentru noapte, în caz că decidam să rămân. Ioanei îi plăcuse gestul, mă primise la ușă cu un sărut pe obraz și cu o privire aprobatoare spre rucsac. Bun. Înseamnă că rămâi.
Apartamentul fusese decorat cu gustul ei caracteristic, mai puțin kitsch și mai mult atmosferă: lumânări pe rafturi, luminițe albe pe balcon, o masă lungă în sufragerie pe care fusese aranjată mâncarea cu o atenție evidentă. Recunoscusem câteva fețe când intrasem, foști colegi ai ei din agenția în care lucrase, o prietenă din liceu despre care mi se vorbise, un cuplu pe care nu îl mai văzusem de ani de zile și care mă salutase cu același entuziasm ca și cum nu trecuse niciun timp. Îmi plăcuse asta.
Petrecusem prima jumătate de oră între oameni pe care îi cunoșteam, cu un pahar de vin roșu în mână și cu felul acela de conversație de petrecere care era agreabilă fără să fie memorabilă. Fostu-i coleg al Ioanei mă întrebase de proiectele recente, prietena din liceu mă actualizase cu noutăți despre ea pe care nu le știusem, cuplul de care uitasem ne adusese aminte de o vacanță comună de acum câțiva ani pe care toți o rememoresem cu plăcere. Fusese exact tipul de petrecere promis, cu oameni de bună credință și cu atmosferă care nu se forța.
Vlad fusese în bucătărie când intrasem să pun vinul în frigider. Stătuse cu spatele spre mine, căutând ceva în raftul de deasupra aragazului. Înalt, cu o jachetă bleumarin pe care o agățase pe spătarul unui scaun, cu mânecile cămășii rulate până la coate. Se întorsese când auzise ușa.
— Știi unde ține Ioana șervețele?
Nu îl cunoscusem, dar întrebarea fusese atât de practică și de directă că nu sunase ciudat din partea unui necunoscut. Încearcă sertarul de lângă chiuvetă.
Deschisese sertarul, găsise, ridicase din umeri cu un zâmbet scurt. Mulțumesc. Vlad.
— Elena.
Atât fusese la prima întâlnire. Îmi pusesem vinul în frigider, mă dusesem să o caut pe Ioana, el rămăsese în bucătărie cu șervețelele și cu ce căutase. Dar după un sfert de oră, când mă întorsesem să mă mai servesc cu ceva, îl găsisem tot acolo, de data aceasta cu un pahar în mână și cu expresia omului care prefera spațiul mai mic al bucătăriei față de sufrageria care se zgomotase.
— Iar în bucătărie.
— E mai liniștit, spusese el, fără niciun semn că îl deranja că îl observasem.
Rămăsesem câteva minute, fiecare cu paharul în mână. Conversația venise singură, fără să o forțăm. El fusese prieten cu Ioana din liceu, trăia la Cluj de opt ani, venise special pentru Revelion pentru că avusese nevoie de o schimbare de peisaj față de cum arăta decembrie la Cluj. Proiecta clădiri, în principal spații comerciale, cu câteva proiecte rezidențiale în ultimii ani pe care le preferase celorlalte. Vorbise despre meserie cu entuziasmul omului care nu regretase ce alesese, cu amănunte concrete despre diferența dintre proiectele mari și cele mici, despre ce câștigai și ce pierdeai la fiecare. Ascultasem cu atenție reală, nu politicoasă, pentru că vorbise despre lucruri pe care le înțelesese cu adevărat.
Ieșisem din bucătărie împreună după câteva minute și mă alăturasem din nou petrecerii, dar conversația aceea rămăsese undeva, ca ceva de reluat mai târziu.
— De ce București pentru Revelion?
— Ioana îmi promitea de trei ani că petrecerea ei merită. Am decis că e momentul să verific.
Râsesem. Și?
— Încă e devreme. Dar zâmbise, ceea ce răspunsese de fapt.
Ieșiserăm pe balcon pe la unsprezece, amândoi în același timp, când Ioana deschisese geamul să aerisească puțin și se văzuse că afară era senin. Frigul de iarnă uscat, cu cerul negru deasupra orașului și cu luminile Bucureștiului în toate direcțiile, dezordonate și aglomerate și frumoase în felul lor. Pe Calea Dorobanților se auziseră mașini și muzică dinspre un bar de la parter, și undeva departe pocniseră primele artificii ale celor grăbiți.
— Prima dată de Revelion la București? îl întrebasem.
— A patra. Dar prima de pe un balcon cu vederea asta.
Mă uitasem la luminile hotelului din depărtare, la blocurile din care se vedeau ferestre luminate în toată înălțimea lor. Mi se pare că Bucureștiul are cel mai mult sens noaptea. Ziua e haos. Noaptea e aproape frumos.
Se uitase în aceeași direcție. Clujul e frumos și ziua. Dar îmi place cum gândești.
Stătusem câteva minute în liniștea balconului, cu zgomotul petrecerii în spate și cu orașul deschis înainte. El se rezemase de balustradă, eu stătusem puțin mai în față, cu paharul în ambele mâini ca să îl țin cald. Conversația se oprise natural, nu incomod. Tăcerile confortabile erau rare și eu le recunoscusem.
— Lucrezi în ce domeniu? mă întrebase.
Îi spusesem. El ascultase cu atenția reală a omului care nu punea întrebarea ca să umple tăcerea. Comentase, pusese o întrebare de urmărire, și conversația se desfăcuse din nou în alt registru, despre diferența dintre proiecte vizibile și proiecte invizibile, despre cum arăta munca bine făcută față de munca terminată, despre dacă contase ca lumea să știe cine o face sau era suficient să știi tu.
— Mie îmi e de ajuns să știu eu, spusese el. Dacă mai știe și clientul, bine. Dacă nu, tot bine.
— E o poziție rară.
— Nu e modestie. E că mi-am dat seama că validarea externă obosea mai repede decât absența ei.
Mă gândisem la asta. De acord.
Ne uitasem amândoi la cer. Clar și rece, cu câteva stele vizibile printre luminile orașului, mai puține decât la munte dar mai emoționante tocmai pentru că fuseseră acolo în ciuda totului.
Mai rămăsesem câteva minute în tăcere, și tăcerea aceea fusese din acelea în care nu simțeai nevoia să spui nimic ca să justifici că ești acolo. El băuse din pahar, se uitase la ora de pe telefon, pusese telefonul înapoi în buzunar fără să îl atingă mai departe.
— Sinaia e la vreo oră și jumătate de Cluj, spusese la un moment dat, fără nicio legătură aparentă cu ce discutasem.
Mă uitasem la el. De ce îmi spui asta?
— Mă gândeam că nu e departe. Că nu e un motiv real ca cineva din Cluj să nu ajungă la Sinaia câteodată.
Înțelesesem că nu vorbea despre Sinaia. Zâmbisem spre luminile orașului. Nu e departe, confirmasem.
— Ce faci de 1 ianuarie? mă întrebase, fără subtext aparent.
— Probabil nimic util. Poate un film, poate plimbat dacă nu e prea frig. Tu?
— Tren la patru după-amiaza spre Cluj. Dimineața e liberă.
Spusese asta simplu, ca o informație. Dar informația aceea rămăsese acolo pe balcon cu noi.
Ne întorseserăm înăuntru cu câteva minute înainte de miezul nopții. Toată lumea se strânsese în sufragerie, cineva dăduse televizorul cu numărătoarea inversă, Ioana circulase cu pahare de șampanie și cu expresia fericită a gazdei care vedea că petrecerea reușise. Zgomotul crescuse plăcut, oamenii se aranjaseră în grupuri, câțiva ieșiseră pe hol să audă artificiile din curte.
Numărătoarea inversă fusese cu strigăte și cu ciocnit de pahare și cu câțiva care dansaseră deja, cu ecranul televizorului afișând cifrele mari și cu toată lumea strânsă în sufragerie. La zero fusese haos fericit, lumea se sărutase în toate direcțiile, cineva lansase niște confetti care aterizase în părul meu, muzica se schimbase pe ceva mai ritmat. Afară, prin geamul deschis al balconului, se auziseră artificiile pornind în valuri, mai aproape și mai departe, și lumina lor se văzuse pulsând pe tavanul sufrageriei. Mă întorsesem spre Vlad care stătuse lângă mine, cu intenția vagă de a-i ura un an bun, când el se uitase la mine cu o atenție diferită față de cum mă privise toată seara.
Sărutul venise direct și ferm. Mâna lui pe umărul meu, gura lui pe a mea, nu scurt și nu politicos, nu sărut de circumstanță. Ci prezent, real, de om care știuse ce voia și nu se ascunsese în spatele ocaziei. Mă retrăsesem câteva secunde și îl privisem în ochii lui, care nu evitaseră nimic.
— An bun, spusesem.
— An bun, repetase el.
Petrecerea se risipise treptat după unu. Câte un cuplu plecase cu taxiul, câte un grup, cu îmbrățișări la ușă și cu promisiuni de cafea în zilele care urmau. Pe la două rămăsesem eu, Vlad, Ioana și alți doi prieteni ai ei. Pe la două și jumătate, Ioana adormise pe canapea cu capul pe o pernă, epuizată de organizat, cu paharul gol în mână și cu o expresie complet mulțumită. Ceilalți doi plecaseră în taxi fără să o trezească, stingând luminile din sufragerie și lăsând numai luminițele de pe balcon.
Eu și Vlad rămăsesem. El strânsese câteva pahare de pe masă, eu mă ridicasem să îl ajut, și la un moment dat ne opriserăm amândoi în bucătărie cu câteva farfurii în mână și cu liniștea de după petrecere care se instalase în tot apartamentul. Luminița de deasupra aragazului rămăsese aprinsă, singura sursă de lumină din bucătărie.
Mă privise. Eu pe el.
Lăsasem farfuriile în chiuvetă și nu mai apucasem să dau drumul la apă.
Sărutul acela din bucătărie fusese altfel față de cel de la miezul nopții. Mai lent, mai deliberat, fără zgomotul petrecerii în jur, numai noi doi în lumina slabă de deasupra aragazului. Mâinile lui pe talia mea, ale mele pe pieptul lui, și aerul de după petrecere cu mirosul de lumânări stinse și de mâncare și de vin, amestecat cu parfumul lui discret și cald. Mă rezemase ușor de blatul bucătăriei, fără presiune, verificând că rămân acolo de bunăvoie. Rămăsesem.
Mersesem în camera de oaspeți la capătul holului, cu ușa trasă în urma noastră. Fereastra dădea spre curtea interioară a blocului, cu câteva ferestre luminate ale vecinilor și cu liniștea de 1 ianuarie instalată deja peste cartier. Afară pocniseră în depărtare niște artificii întârziate, ultimele, ceea ce însemna că miezul nopții trecuse de ceva vreme.
Ne dezbrăcasem cu o naturalețe pe care nu o așteptasem de la un om pe care îl știusem de câteva ore. El fusese atent de la primul gest, gura lui pe gâtul meu, pe umărul meu, cu mâinile care descoperiseră fiecare parte a corpului meu fără grabă. Mă privise înainte să atingă, cu felul acela de atenție care spunea că nu era grăbit să treacă la pasul următor. Nu avusese nevoie de confirmare verbală la fiecare pas, citise reacțiile mele direct și ajustase în consecință. Asta fusese eliberator, să fii cu cineva care înțelesese că plăcerea nu se improviza.
Simțisem gura lui coborând pe corpul meu, caldă și atentă, cu mâinile lui ferme pe coapsele mele care nu îmi permiteau să mă mișc prea mult. Rămăsese acolo cu o răbdare care mă dezarmase complet. Mâinile lui ferme pe coapsele mele, ritmul lui constant, fără grabă, fiecare mișcare urmărind reacțiile mele. Îi spusesem cu voce joasă ce simțeam și el ascultase, adaptase, continuase fără să se oprească. Plăcerea se construise lent și insistent, val după val, tot mai concentrată, până când nu mai reținusem nimic și mă lăsasem complet. Rămăsesem câteva secunde cu respirația oprită și cu mâinile în părul lui.
Se ridicase și se uitase la mine în lumina slabă venind dinspre fereastra spre curte. Îl trăsesem spre mine.
Ne mișcasem în liniștea aceea a camerei, cu patul mai îngust decât eram obișnuită și cu greutatea lui deasupra, cu gura lui pe gâtul meu. Fusese prezent la fiecare mișcare, nedeplasat cu gândul în altă parte. Nu îmi dăduse drumul din privire, ceea ce fusese neașteptat și dezarmant în același timp, de om care nu evita nimic din ce se întâmpla. Eu deasupra lui, cu mâinile lui ferme pe șoldurile mele, ghidând ritmul fără să îl impună. Mă mișcasem lent, simțind fiecare detaliu, cu lumina slabă pe pielea mea și cu respirația lui schimbând ritmul sub mine. Schimbasem poziția, el deasupra, cu greutatea lui susținută pe brațe, cu ritmul tot mai hotărât, și patul acela de oaspeți scârțâise discret la o mișcare mai bruscă, ceea ce nu deranjase pe niciunul dintre noi, dimpotrivă.
Simțisem plăcerea adunându-se din nou, altfel față de prima dată, mai adâncă, și mă lăsasem cu totul, cu mâinile lui lângă capul meu, cu respirația lui scurtându-se, cu ultimele artificii stingându-se undeva afară. Totul crescuse și se desfăcuse și rămăsesem nemișcată câteva secunde.
Stătusem alături în liniștea camerei. Prin fereastră se văzuse cerul de 1 ianuarie, fără stele acum, cu lumina portocalie a orașului reflectată în nori joși. Respirația ni se liniștise amândurora. Afară nu se mai auzeau artificii, numai mașina unui taxi trecând rar pe strada de dedesubt și liniștea unui oraș care se odihnea.
El se întorsese puțin spre mine, fără să spună nimic, și eu mă uitasem la profilul lui în lumina aceea slabă. Un om pe care nu îl știusem cu câteva ore în urmă și pe care acum îl știusem suficient cât să nu mă simt stranie acolo. Asta fusese destul, și mai mult decât mă așteptasem.
— Trenul e la patru, spusese el în cele din urmă, fără nicio urgență în voce.
— Știu. Ai spus.
Se întorsese spre mine cu o expresie deschisă, fără calculul pe care uneori îl vedeai după, la oamenii care se gândeau deja la ce urmase. Mă bucur că am venit la petrecerea Ioanei.
Râsesem puțin. Și? A meritat verificarea?
— A meritat.
Dormisem câteva ore, puțin și bine, cu brațul lui aproape de umărul meu fără să îl atingă. Mă trezisem la opt, cu lumina gri de dimineață de iarnă intrând pe fereastră și cu zgomotul distant al orașului care nu știa că era zi de 1 ianuarie. El dormise lângă mine cu o mână sub obraz și cu expresia liniștită a somnului. Mă sculasem, mă îmbrăcasem în liniște, mă uitasem la el o secundă în lumina aceea rece. Același om pe care nu îl știusem la zece seara și pe care acum îl știusem altfel.
Mă simțisem bine. Nu complicat, nu euforică. Pur și simplu bine.
El se trezise când coborâsem la bucătărie să fac cafea. Ioana dormise în continuare, cu perna trasă peste cap, fericită în somnul ei de după petrecere reușită. Vlad apăruse în ușa bucătăriei cu cămașa descheiată la câteva nasturi și cu expresia liniștită a dimineții.
— Cafea? îl întrebasem.
— Da. Mulțumesc.
Băusem cafeaua în liniștea bucătăriei, cu luminițele de pe balcon stinse acum și cu lumina albicioasă de 1 ianuarie intrând pe geam. Vorbisem puțin, fără nicio presiune să spunem lucruri importante. El îmi povestise cum arăta Clujul de Crăciun față de Revelion, că preferea Crăciunul pentru că orașul se liniștea și pentru că lumea rămânea mai mult acasă, că Revelionul aducea o energie mai nervoasă pe care nu o iubea în general. Eu îi spusesem că înțelegeam exact, că preferasem întotdeauna Crăciunul și că acceptasem Revelionul ca pe ceva ce nu putea fi evitat cu totul. El râsese la asta, scurt și sincer.
— Și totuși ai venit.
— Și totuși am venit, confirmasem.
La un moment dat pusese telefonul pe masă între noi. Numărul tău?
Îl salvase și mi-l dăduse pe al lui fără să adauge nimic, fără promisiuni, fără să stabilim nimic concret. Gestul acela simplu spusese tot: dacă se întâmpla ceva mai departe, se întâmpla. Dacă nu, noaptea aceea fusese completă în ea însăși.
Plecasem înaintea lui, pe la zece, după ce Ioana se trezise somnoroasă și bucuroasă în același timp și ne forțase pe amândoi să mâncăm ceva din ce rămăsese de la bufet, cu un zâmbet spre noi doi pe care alesese să nu îl comenteze. El rămăsese să o ajute să strângă înainte de tren.
La ușă, își pusese jacheta bleumarin pe care o agățase pe scaunul din bucătărie în seara precedentă.
— La revedere, Elena.
— La revedere, Vlad.
Coborâsem pe scări cu rucsacul mic și cu cafeaua bătând cald în piept. Afară, Calea Dorobanților fusese mai goală decât de obicei, cu magazinele închise și cu câțiva oameni pe trotuar cu același aer calm al dimineții de 1 ianuarie. Totul fusese în pauza aceea scurtă dintre un an și celălalt.
Mersesem pe jos spre casă, cu aerul de iarnă în plămâni și cu Calea Dorobanților aproape goală în fața mea. Trecusem pe lângă câteva magazine închise, pe lângă un bar din care ieșise muzică înfundată, pe lângă un om care dusese un câine mic în lesă și care îmi dăduse binețe cu un nod discret din cap, cum se salutau oamenii pe stradă dimineața de 1 ianuarie, solidari în același aer al zilei.
Mă simțisem clară. Nu amețită, nu neliniștită, nu cu capul plin de întrebări despre ce urma sau dacă urma ceva. Pur și simplu clară, cu cafeaua caldă în stomac și cu noaptea aceea complet asumată. Unele seri nu aveau nevoie de continuare ca să fi fost exact ce trebuia. Se puteau încheia dimineața, cu cafea și cu un număr de telefon salvat, și să fie complete.
Nu știusem dacă scria sau dacă scriam în zilele care urmau. Poate da, poate nu. Dar nu mă neliniștise. Fusese o noapte de Revelion la București, cu frigul de pe balconul Ioanei și cu luminile orașului și cu un arhitect din Cluj care știuse că sărutul de la miezul nopții nu trebuia să fie de circumstanță ca să conteze.
Uneori asta era destul. Chiar mai mult decât destul, dacă știai să îl recunoști ca atare.
