Fusese nunta Anei, prietena mea de douăzeci de ani, și mă bucurasem pentru ea cu toată inima. Dar sincer, nunțile singure fuseseră întotdeauna un fel de test de caracter. Un exercițiu de autocontrol în care trebuia să zâmbești la fiecare aluzie despre când vine rândul tău, să dansezi singură la melodiile lente și să faci conversație cu toată lumea fără să pari nici prea disponibilă, nici prea retrasă. Mă pregătisem psihologic cu câteva zile înainte, îmi spusesem că o să fie bine, că o să fie frumos, că o să mă bucur pentru Ana.
Și fusese frumos. Fusese chiar mai frumos decât mă așteptasem.
Ajunsesem la conac în după-amiaza aceea de septembrie, împreună cu alte câteva prietene din grup. Locul fusese ales cu gust: un conac vechi la treizeci de kilometri de Iași, cu o grădină pe care o transformaseră în sală de recepție, cu lanterne aurii în copaci, cu mese lungi acoperite cu fețe de masă albe și cu aranjamente florale din care ieșeau roze pale și crengi cu frunze toamnei. Ana fusese radiantă, cu rochia ei simplă și cu părul prins în sus cu câteva șuvițe lăsate libere. O văzusem și mi se strânsese inima de bucurie, pentru că o cunoșteam de douăzeci de ani și pentru că știusem cât de mult așteptase momentul acesta.
Ceremonia se terminase, muzica se instalase la volumul la care conversația devenea un efort constant, și eu stătusem la masa noastră cu un pahar de vin alb și urmărisem lumea din jur. Mesele fuseseră puse în formă de U în jurul ringului de dans, iar oamenii circulaseră liber între ele, formând grupuri și desfăcându-le, rotindu-se prin sală cu pahare în mână. Fusese acel moment de nuntă în care mâncarea se terminase, dar dansul nu prinsese complet viteza, și lumea stătuse undeva la mijloc, nici stând nici dansând, în acea stare de suspensie plăcută de după cina lungă. Prietenele mele dansaseră. Eu dansasem cu ele la câteva melodii, refuzasem politicos doi bărbați care mă invitaseră pentru că niciunul nu mă interesase, și la un moment dat mă convinsesem să fac un tur al sălii pur și simplu ca să mă mișc.
Îl observasem pe Radu de câteva ori în cursul serii, fără să fi intenționat. Fusese naș de onoare la mire: îl văzusem lângă Dan în fotografii, îl văzusem cu paharul în mână la discursuri, îl văzusem la balul mirelui cu o expresie de om care dansa bine dar nu se lua în serios. Îmbrăcat în costum închis la culoare, cu cravata ușor desfăcută după cina lungă, avusese un fel de comoditate cu sine care mă atrăsese fără să fi analizat de ce. Îl recunoscusem vag; fusese coleg cu Dan la facultate, îl văzusem de câteva ori în urmă cu ani la petreceri comune, dar nu vorbisem niciodată.
La un moment dat, la servitul tortului, ochii ni se întâlniseră peste sală, nu mai mult de o secundă, la întâmplare, cum se întâmplă la petreceri mari. Nu zâmbisem, el nu zâmbise. Privirea trecuse și eu o uitasem imediat, sau cel puțin îmi spusesem că o uitasem. Mintea înregistrase totuși ceva fără să mă consulte.
Dansasem de câteva ori în cursul serii, cu prietenele mele, la melodii rapide, unde era ușor pentru că nimeni nu te vedea, te pierdeai în grup. La melodiile lente mă retrăsesem de fiecare dată spre masă. Fusese o strategie bună, în măsura în care strategia acea funcționase: nu simțisem că îmi lipsea ceva. Sau cel puțin nu recunoscusem că îmi lipsea.
Seara se lungise și afară se răcorise. Pe la unsprezece și jumătate, mă ridicasem de la masă și mă dusesem să iau aer în grădina din spatele conacului. Muzica se auzea înfundat prin ușile de sticlă. Afară, aerul de septembrie era cald și cu miros de iarbă și pământ umed după o ploaie scurtă care trecuse după-amiaza. Aprinzând o țigară pe care o fumam rar, câte una la nopți ca aceea, stătusem lângă gardul acoperit de iederă și mă uitasem la stele.
Înainte ca el să apară, stătusem singură vreo zece minute și mă simțisem bine cu asta. Nunta fusese frumoasă. Eu fusesem bine. Existase un moment mai devreme, la balul miresei, când prietenele mele dansaseră și eu mă uitasem la ele din margine, și simțisem acea melancolie obișnuită a momentelor de bucurie colectivă la care participi, dar nu complet. Trecuse rapid. Aerul de afară o risipise și îmi rămăsese numai liniștea și mirosul de pământ umed și fumul subțire al țigării.
— Crezi că se vede de aici? Vocea venise din spatele meu.
Mă întorsesem. Radu stătuse la câțiva metri, cu un pahar în mână și cu aceeași cravată desfăcută, cu primul nasture al cămășii deschis. Pantalonii fuseseră ai unui costum bun, cămașa fusese albă și ușor șifonată după o zi lungă. Arătase relaxat, nu plictisit. Nuanța fusese importantă.
— Ce anume? îl întrebasem.
— Dacă e fericită. Ana.
Mă gândisem. Cred că da. O știu de douăzeci de ani. Arată bine.
Venise lângă mine, se sprijinise de gardul de lângă iederă. Și tu cum ești?
Mă uitasem la el. Bine. De ce?
— Păreai singură mai devreme. Citeam o carte cu ochii mei de naș nașilor.
Rasisem. Singură nu înseamnă tristă. Mă odihneam de conversație.
— Înțeleg asta.
Vorbisem acolo, în grădina aceea, mai mult de o oră, în aerul acela de septembrie cu miros de iarbă și cu lumina portocalie a lanternelor filtrând prin geamurile conacului. El se apropiase de gardul de iederă și eu rămăsesem la locul meu, și la un moment dat realizasem că stăteam la jumătate de metru unul de celălalt, ceea ce fusese, în alte circumstanțe, distanța standard a oamenilor care vorbesc, dar care în acel context simțise altfel, mai intenționat, mai ales.
El fusese la fel de obosit de petrecere ca mine, nu de nuntă în sine, ci de efortul social continuu al evenimentelor din acestea, de zâmbetele menținute și de discursurile la care trebuia să aplauzi în momentele potrivite. Ne înțelegesem din jumătate de cuvânt pe subiectul ăsta și asta mă relaxase imediat.
Îl observasem pe furiș în timp ce vorbea: gesticula ușor cu mâinile, cum fac oamenii când explică ceva care îi interesează cu adevărat. Mâinile lui fuseseră precise, de om care desena și măsura (nu gesticulație largă, ci mișcări mici, care indicau proporții sau distanțe). La un moment dat, aprinsese și el o țigară și stătusem amândoi în tăcere câteva secunde, ascultând muzica înfundată venind din interior și foșnetul ușor al iederei în vânt. Nu fusese o tăcere incomodă. Fusese tipul de tăcere care se instalase numai între oameni care nu simțeau nevoia să umple fiecare pauză cu cuvinte.
Îmi spusese că venise la nuntă singur, că ultima relație se terminase cu mai bine de un an în urmă și că nu îi părusem rău, nu pentru că nu ținuse la ea, ci pentru că realizase că se potriviseră mai bine ca prieteni decât ca parteneri, și că îi luase prea mult timp să recunoască asta. Îi spusesem că înțelegeam. El se uitase la mine cu atenția aceea directă a lui. Cred că da, zisese, și tonul lui fusese de om care chiar credea ce spunea.
Fusese inteligent și direct. Nu flirtase ostentativ, nu spusese lucruri calculate să impresioneze, ci vorbise pur și simplu, cu o onestitate pe care o apreciasem. Îmi spusese că lucra în arhitectură, că tocmai terminase un proiect la care muncise doi ani și că se simțea oarecum pierdut fără el, că nu știa ce să facă cu dimineețile brusc disponibile. Eu îi spusesem că lucram în resurse umane, că avusesem o luni grea înainte și că o să am o luni și mai grea după, pentru că petrecusem toată sâmbăta la nuntă fără să deschid calculatorul.
— Merită? mă întrebase el, serios, nu ironic.
— Merită, zisesem. Ana merită.
Se uitase la mine cu acel fel de atenție directă care nu mă incomodase, ci dimpotrivă. Ești genul de om care face lucrurile pentru oamenii pe care îi iubești.
Nu fusese o întrebare și nici o complimentare forțată, ci o observație, de genul celor pe care le faci când asculți cu adevărat.
Vorbisem despre arhitectura conacului, care fusese construită la sfârșitul secolului al XIX-lea și pe care el o citise imediat din detalii: proporțiile ferestrelor, modul în care scara interioară fusese gândită, un fronton exterior pe care îl văzuse la venire și care îi indicase imediat mâna unui arhitect format la Viena. Ascultasem cu interes real, pentru că el vorbise despre lucrurile acelea cu o pasiune care nu se performase, care venise pur și simplu de la un om care iubea cu adevărat ce făcea.
Mă întrebase la rândul lui despre munca mea, nu politicos, nu ca să umple o pauză, ci cu curiozitate reală. Îi explicasem ce însemna recrutarea pentru companii medii, cu toate tensiunile ei, cu toate momentele în care trebuia să spui unui om că nu fusese ales fără să distrugi ceva din el. Ascultasem, pusesem întrebări inteligente, nu fusese distrat de nimic.
— E o muncă grea, zisese el.
— Câteodată. Dar îmi place mult.
Se uitase la mine. Asta se vede clar.
La un moment dat, muzica din interior se schimbase în ceva mai lent. Ultimele melodii, pentru cupluri.
— Vrei să mergem înăuntru? mă întrebase el.
Mă uitasem spre ușile de sticlă, la siluetele care dansau. Nu neapărat.
Se uitase la mine. Eu stau cu camera 12 în noaptea asta. Conacul are camere sus.
Nu spusese mai mult. Nu avusese nevoie.
Îl urmărisem prin intrarea din spate, pe scările de piatră cu balustradă de fier forjat, pe un coridor cu podele de lemn ce scârțâiau ușor sub pași. Camera 12 fusese la capătul coridorului, la dreapta: o cameră cu tavan înalt, cu un pat cu baldachin vechi și cu pereți de un verde închis pe care stătuseră câteva gravuri. O fereastră mare dădea spre grădina din spate. Prin perdelele subțiri se vedeau luminile lanternelor care încă ardeau în copaci.
Mă întorsesem spre el și sărutul venise imediat, direct, fără preambuluri. Fusese un sărut de oameni care știuseră de câteva ore că seara se îndrepta spre momentul acesta, nu grăbit, nu ezitant, ci pur și simplu sigur. Buzele lui fuseseră ferme și calde.
Mâinile lui găsiseră fermoarul rochiei mele de la spate cu degete sigure, coborând lent. Rochia alunecase pe jos. Eu rămăsesem în fața lui în lumina slabă venită de afară prin perdele, nu în întuneric deplin, ci în acel semiîntuneric de noapte cu luminile lanternelor din copaci pulsând ușor în vântul de septembrie. El mă privise cu o atenție care nu se grăbise. Simțisem privirea lui pe mine și nu mă incomodasem.
Mă dusese ușor spre marginea patului. Ne culcasem pe cuvertura groasă, cu baldachinul acela vechi deasupra, cu podelele de lemn care scârțâiau dacă ne mișcam prea brusc. Fusese ceva ușor absurd în asta (patul cu baldachin, nunta altcuiva afară, podelele de secol XIX care se plângeau la cel mai mic pas) și tocmai absurditatea aceea relaxase ceva.
El fusese atent, nu grăbit, nu nervos. Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe claviculă, pe pielea de deasupra sânilor. Descoperisem că el știuse să fie prezent, nu în sens tehnic, ci în sensul că fusese acolo cu totul, că nu se ducea cu gândul în altă parte. Sutienul dispăruse. Gura lui pe sfârcurile mele, mâinile lui pe coapsele mele.
Simțisem gura lui coborând, căldura ei, răbdarea ei. Fusese metodic; știuse că plăcerea nu se grăbea, că trebuia construită lent, că fiecare reacție a mea conta. Gemesem scurt în tăcerea aceea veche a camerei. Podelele scârțâiseră undeva pe coridor, un pas îndepărtat, și niciunul nu se oprise. El continuase cu mai multă atenție, mai ferm, urmărind reacțiile mele, adaptând ritmul. Îi prinsesem părul în mâini. Simțisem valuri lente ridicându-se, tot mai insistente, tot mai clare.
Gemesem din nou, mai tare, mâinile mele strângând cearceaful de lângă cap, și el continuase cu aceeași constanță liniștită, de parcă avusese toată noaptea. Simțisem ceva adunându-se, strângându-se tot mai mult, și mă lăsasem complet. Valul crescuse și se sfărâmase și rămăsesem câteva secunde cu ochii închiși, cu mâinile lui pe șoldurile mele, cu respirația oprită.
Rămăsesem nemișcată preț de câteva secunde, cu respirația revenind lent. El se ridicase puțin și mă privise în lumina aceea slabă, nu triumfător, nu grăbit, ci pur și simplu prezent. Mâinile lui urcaseră ușor pe stomacul meu, pe coaste, fără grabă, parcă verificând că eram acolo, că eram bine. Fusese un gest mic, instinctiv, de care poate nu fusese conștient, dar pe care eu îl simțisem cu totul.
— Bine? mă întrebase el, cu voce joasă.
— Da, spusesem. Foarte.
Zâmbise abia perceptibil și mâinile lui nu se opriseră. Degetele lui alunecaseră din nou pe coapsele mele, ușor și sigur, și simțisem că nu se terminase, că el nu terminase, că nu voia să se termine. Corpul meu răspunsese imediat, cu o precizie care mă surprinsese.
Îl trăsesem spre mine, îl simțisem gata, și asta mă aprinsese din nou, altfel față de prima dată. Dezbrăcasem și restul, el la fel, și ne găsisem pe patul cu baldachin cu o naturalețe pe care nu o planificasem dar care fusese acolo, solidă și simplă.
Ne mișcasem în tăcerea aceea veche a camerei. Eu deasupra lui la un moment, cu palmele pe pieptul lui, cu privirea lui directă de jos în sus, care nu mă evitase și pe care nu o evitasem. Mă mișcasem lent la început, simțind, și el îmi lăsase ritmul în mâini, nu se grăbise, nu pusese mâinile pe șoldurile mele ca să controleze, ci le ținuse pe coapsele mele, ușor, de parcă ar fi vrut numai să fie prezent. Simțisem că el fusese acolo cu totul, cu privirea pe chipul meu, urmărind fiecare expresie, și asta mă deschisese altfel, mai complet.
El gemuse scurt, cu ochii parțial închiși, și sunetul acela (discret, neintenționat) mă aprinsese suplimentar. Mă aplecasem spre el, mâinile mele lângă capul lui pe pernă, și continuasem mai aproape, mai lent, mai deliberat, până când respirația lui se schimbase.
El se ridicase, răsturnând ușor echilibrul, și ajunsesem eu dedesubt cu o mișcare care nu mă deranjase, ci dimpotrivă. Cu greutatea lui potrivită, cu gura lui pe gâtul meu, cu mâinile lui prinzând ușor încheieturile mele. Simțisem plăcerea acumulându-se din nou, diferit față de prima dată în seara aceea, mai adâncă, mai difuză, venind dintr-un loc mai central. Podelele scârțâiseră din nou undeva în camera noastră, de data aceasta pentru că ne mișcaserăm amândoi, ceea ce ne oprise pe amândoi o secundă (o pauză involuntară) și râsesem amândoi, și râsul acela fusese cel mai bun lucru din toată noaptea, pentru că relaxase complet orice mai rămăsese.
Ritmul crescuse, mai hotărât. El gemuse scurt, eu aproape simultan, și totul se adunase și se desfăcuse în același timp, și rămăsesem câteva secunde absolut nemișcată, cu respirația în pauză.
Stătusem alături în patul acela de conac, cu baldachinul deasupra și cu luminile stinse treptat afară, și ascultasem liniștea grădinii care se instalase după o noapte lungă. Undeva departe, muzica se oprise definitiv.
— Ai mai dormit la nunta cuiva? mă întrebase el.
Rasisem. Prima dată.
El râsese la rândul lui, un râs real, dezarmat, de om care avusese aceeași gândire și care nu se jenase de asta.
Vorbisem puțin în întunericul camerei, nimic important, nimic care să lege sau să despartă, pur și simplu vorbele oamenilor care nu voiau să adoarmă imediat și care găsiseră, cu oarecare surprindere, că celălalt era o companie plăcută și fără efort. Îmi spusese că arcadele de la balustradă fuseseră turnate la Viena, că știuse asta pentru că mai văzuse același model la Viena acum câțiva ani. Îi spusesem că Ana și Dan se cunoșteau de șapte ani înainte să se logodească și că mă minunase întotdeauna răbdarea aia.
— Șapte ani e mult, zisese el, gânditor.
— E. Dar cred că avuseseră nevoie de tot timpul acela ca să ajungă siguri. Mă uitasem la tavan, la baldachinul care arăta și mai teatral în întunericul acela. Unii oameni știu din prima seară. Alții au nevoie de ani.
El tăcuse o secundă. Tu din ce categorie ești?
Râsesem ușor. Nu știu încă. Poate e prea devreme să știu.
Nu zisese nimic la asta, ceea ce fusese răspunsul corect. Unele întrebări nu cereau răspuns imediat.
La un moment dat, adormisem.
Dimineața, mă trezisem cu lumina de septembrie intrând prin perdele, albicioasă și lentă. Radu dormea lângă mine, cu respirația egală, cu o mână ușor sub pernă. Camera arătase altfel la lumina zilei, mai simplă, mai puțin dramatică decât în noaptea trecută, cu gravurile acelea vechi pe pereți și cu baldachinul care acum părea pur și simplu un pat mare din altă epocă. Mă sculasem fără să îl trezesc, mă îmbrăcasem în liniște cu grijă să nu scârțâie podelele, mă uitasem la el o secundă în lumina dimineții, chipul aceluiași om pe care îl întâlnisem în grădina conacului cu câteva ore înainte, calm acum, dezarmat în somn.
Nu schimbasem numerele. Nu ne pusesem de acord pe nimic și nu simțisem nevoia să o facem: fusese ceva complet în sine, o noapte cu începutul și sfârșitul ei propriu, care nu avusese nevoie de continuare ca să fi meritat. Coborâsem pe scările de piatră, trecusem prin hol unde angajații conacului pregăteau micul dejun pe mese lungi, ieșisem în grădina de dimineață în care lanternele se stinseseră și mesele stătuseră goale în lumina aerului de septembrie.
Ana ieșise din conac câteva minute după mine, cu o cană de cafea și cu rochia de dimineață.
— Ai dormit bine? mă întrebase, cu zâmbetul acela al ei de om care știa mai mult decât spunea.
— Foarte bine, spusesem.
Nu îi spusesem mai mult și ea nu mă întrebase. Fuseserăm prietene de douăzeci de ani și știam când celălalt nu voia să detalieze.
Fusese o noapte de nuntă, o cameră de conac cu baldachin și podele care scârțâiau, un om pe care nu îl știusem cu adevărat și care fusese totuși exact ce avusesem nevoie în seara aceea. Nu mai puțin, nu mai mult. Uneori funcționa așa, fără planuri, fără așteptări, fără nimic altceva decât noaptea în sine și luminile lanternelor stinse dimineața în copaci.
