Îl știam de trei ani, din seara în care Ioana ni-l prezentase la o cină la ea acasă, cu tonul acela ușor prea entuziast al cuiva care vrea ca prietenele ei să îl placă. Îl chema Mihnea. Lucra în finanțe, sau în audit, nu reținusem exact, un tip înalt și liniștit care bea vin alb și asculta mai mult decât vorbea. Îmi plăcuse de el în seara aceea, nu în sensul care ar fi deranjat pe cineva, ci în sensul simplu în care unii oameni îți fac o impresie bună și o păstrezi.
Ioana era prietena mea cea mai veche. Ne știam din facultate, trăiserăm în același apartament doi ani, și în cei doisprezece ani de atunci ne sunasem în fiecare criză majoră și ne văzuserăm de cel puțin două ori pe lună. Ea fusese prima care știuse de divorțul meu, care venise cu mâncare și rămăsese două zile, care nu spusese nimic inutil despre ce ar fi trebuit să fac diferit.
Mihnea fusese prezent în viața noastră timp de trei ani, nu invaziv, ci pur și simplu acolo, cum ești acolo când cineva pe care o cunoști bine e cu un om. Venise la aniversări, la câteva cine, la o vacanță în grupul mare pe litoral în vara trecută. Schimbaserăm câteva sute de propoziții în tot acest timp și eu nu gândisem niciodată nimic care să treacă de o apreciere neutră.
Era un om care asculta cu atenție când vorbea cineva, care nu întrerupea, care punea întrebări concrete și nu de politețe. Îl observasem în felul în care observi un om față de care nu ai niciun interes special, pur și simplu pentru că îl vedeai des și pentru că era acolo. Ioana spusese uneori că e greu de descifrat, că nu vorbea mult despre sine, că trebuia să știi să citești semnalele. Eu nu îl descifrasem niciodată pentru că nu avusesem niciun motiv să o fac.
Până în seara de vineri din mai, când Ioana plecase de urgență la Cluj pentru că mama ei fusese internată și mă sunase de pe aeroport să mă roage să trec pe la ea acasă și să îi explic situația lui Mihnea, care nu știa nimic și se trezise cu Ioana dispărută din casă.
Mersesem fără să mă gândesc la nimic altceva decât la logistică, la ce trebuia spus și în ce ordine.
Deschisese ușa cu telefonul în mână și cu expresia cuiva care nu știe exact ce se întâmplă. Îi spusesem ce știam, mama Ioanei, spitalul din Cluj, că Ioana e bine și că o să sune în câteva ore. Intrasem câteva minute, băusem un pahar de apă, stătusem la masa din bucătărie și vorbiserăm despre logistica situației, despre câine care trebuia scos, despre birourile pe care Ioana le anulase a doua zi.
Fusese o conversație practică și neutră și mă ridicasem să plec.
— Rămâi dacă vrei, spusese. Nu am ce face cu toată seara asta.
Nu fusese o invitație în niciun sens ambiguu. Fusese pur și simplu ce spusese, că era singur cu o seară goală și că prezența cuiva nu era nedorită. Un lucru practic, rezonabil.
— Bine, spusesem.
Nu știam de ce rămăsesem. Sau știam și nu mă uitasem direct la asta. Rămăsesem pentru că Ioana era la Cluj și el era singur, ceea ce era adevărat. Rămăsesem pentru că era ora opt și nu avusesem motive să plec, ceea ce era adevărat. Rămăsesem pentru că seara aceea mirosise altfel, că conversația aceea fusese altfel, că îl văzusem pe Mihnea altfel decât îl văzusem vreodată, ceea ce era la fel de adevărat și mai greu de recunoscut.
Gătise paste cu ce găsise în frigider, ceva simplu și bun, și stătusem la masa din bucătărie și mâncaserăm și vorbiserăm, nu despre Ioana, nu despre situație, ci despre un documentar pe care îl văzuse el recent despre sistemele bancare din Asia, despre un cartier din București care se schimbase în ultimii ani, despre o carte pe care o citisem eu și pe care o menționasem fără să știu că o citise și el. Conversația aceea care nu se anunțase ci se întâmplase, în care descoperi un om diferit față de versiunea lui de la mese cu grupuri mari.
Vorbea altfel când nu era Ioana de față, mai direct și mai puțin controlat, cu opinia lui exprimată clar în loc de rezervată. Observasem asta fără să îi dau o semnificație anume. Pur și simplu îl văzusem diferit în seara aceea și notasem faptul fără să fac nimic cu el.
Spălasem vasele împreună, eu ștergând, el punând, și stătuse lângă mine la chiuvetă la mai puțin de o jumătate de metru și simțisem proximitatea lui, simplu și direct, cum simți prezența cuiva în spațiu. Nu în sensul dramatic, nu în sensul în care corpul meu s-ar fi alarmat, ci pur și simplu în sensul că era acolo și că eu eram conștientă de asta.
Nu spusesem nimic. Nici el.
Continuaserăm să spălăm vasele și după aceea pusesem ceainic și stătusem la masă cu câte o cană și vorbiserăm până la zece.
La unsprezece seara stătusem pe canapeaua Ioanei cu câte un pahar de vin și cu muzica lui pe fundal și mă gândisem că nu ar trebui să fiu acolo. Nu în sensul că cineva m-ar fi obligat să plec, că nimeni nu mă ținuse, că ușa nu fusese închisă cu cheia. Ci în sensul că știam ce era conversația aceea și știam ce era seara aceea și știam că Ioana era la Cluj și că eu eram pe canapeaua ei, lângă bărbatul ei, și că asta nu se putea pretinde că e altceva.
Mă gândisem la asta direct, fără să mă mint că nu știam ce fac. Ioana era prietena mea de doisprezece ani, omul care știa tot ce trebuia știut despre mine, care fusese acolo la fiecare lucru important și la câteva neimportante. Și îl iubea pe Mihnea, nu în sensul declarativ, ci în sensul în care o văzusem privind spre el la mesele acelea și în sensul în care vorbise despre el cu o siguranță liniștită care nu era entuziasmul din primii ani, ci ceva mai solid.
Mă gândisem la toate astea cu conștiința perfectă a tot ce era.
Și totuși nu mă ridicasem.
Îl privisem.
Stătuse cu paharul în mână și cu privirea spre fereastra de pe peretele cu fotografia aceea pe care o știam, o poză din vacanța lor din Portugal, ei doi pe o terasă cu lumina aceea de sud. Profilul lui în lumina de seară fusese familiar și nefamiliar în același timp, că îl văzusem de sute de ori la mese și în poze și în conversații de grup, dar nu îl văzusem niciodată singur, fără Ioana în periferia cadrului. Fusese un om diferit față de versiunea lui de la cinele cu grupuri mari, mai puțin controlat, mai prezent, și diferența aceea fusese vizibilă și eu o văzusem și nu mă ridicasem.
— La ce te gândești? întrebasem.
Întorsese capul spre mine.
— La nimic în special. Tu?
— La faptul că ar trebui să plec, spusesem.
Tăcuse o secundă.
— Probabil, spusese.
Nu plecasem.
Stătusem cu paharele între noi și cu muzica pe fundal și știusem că el știa și că eu știam și că amândoi alesesem să nu ne prefacem că nu știam. Că seara aceea existase de la bun început în felul acela, că nu o construiserăm noi cu gesturi sau cu vorbe, că fusese acolo din momentul în care deschisese ușa și eu intrasem și că amândoi o văzuserăm și niciunul nu o negase.
Mă gândisem că eram un om rezonabil, că luasem decizii bune în viața mea, că știam să mă ridic și să plec. Că mă mai ridicasem de la mese și din conversații și din situații în care simțisem că nu era bine să rămân. Că aveam mecanismele acelea funcționale.
Și totuși eram pe canapeaua Ioanei, la unsprezece și jumătate, și nu mă ridicasem.
— Ioana e cel mai bun om pe care îl cunosc, spusesem.
— Știu, spusese.
— Și ești cu ea de trei ani.
— Știu și asta.
Tăcusem. Nu adăugase nimic și nici eu nu adăugasem.
— Nu ar trebui să se întâmple asta, spusesem.
— Nu, spusese.
Și totuși nu mă ridicasem și nici el nu se ridicase.
Mă sărutase primul, cu o mână pe umărul meu, fără grabă, de parcă știa că nu trebuie să grăbească nimic și că eu trebuie să am spațiu să mă ridic și să plec dacă vreau. Pusesem paharul pe masă. Nu mă ridicasem.
Mă gândisem în acel moment la Ioana la Cluj, la spitalul acela pe care nu îl știam, la vocea ei de pe aeroport care fusese calmă și practică și care fusese cea mai Ioana dintre toate vocile ei. Mă gândisem că o iubeam și că știam exact ce faceam și că una nu o anula pe cealaltă și că alesesem cu conștiința perfectă a tot ceea ce era.
Mâinile lui coborâseră pe talia mea cu o fermitate care nu fusese ezitare. Îmi prinsese fața cu ambele palme și mă privise câteva secunde, cu expresia aceea directă și calmă pe care o avusese tot seara.
— Ești sigură? spusese cu vocea joasă.
Nu răspunsesem cu cuvinte. Îl trăsesem spre mine.
Camera lor fusese aceeași în care Ioana pusese florile acelea pe pervaz și cartea pe noptieră pe care o știam pentru că discutaserăm despre ea. Văzusem toate astea în întunericul parțial al camerei și mă gândisem că da, că le văd și că știu exact unde sunt și că alesesem să rămân.
Îmi desfăcuse bluza cu mâini care nu se grăbeau dar nu se opreau, cu pauze care fuseseră atenție. Eu îi desfăcusem cămașa, simțind că e un gest banal care în contextul acela nu era banal, și pusesem mâinile pe pieptul lui și mă gândisem că eram în camera Ioanei și că știam asta și că nu plecasem.
Mă pusese pe spate cu o fermitate controlată care nu fusese forță ci hotărâre, și venise lângă mine și îmi prinsese fața cu o mână și mă privisem câteva secunde fără să spunem nimic, și în privirea aceea fusese toată greutatea serii.
Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, lente și precise, și respirasem mai adânc și mă prinsesem de umerii lui. Mâinile lui coborâseră pe corpul meu cu o lentoare care mă dezarmase complet, degetele lui găsiseră exact ce căutaseră, luând tot timpul de care avuseseră nevoie, și eu închisesem ochii și mă lăsasem. Simțisem buzele lui în locuri neanticipate și gemesem involuntar și el continuase exact la fel, fără grabă, cu aceeași atenție directă pe care o avusese tot seara.
Îmi cuprinsese sânii cu ambele mâini, cu o presiune deliberată, și eu mă prinsesem de el și trăsesem spre mine și el înțelesese și coborâse și mai jos și eu nu mă mai gândisem la nimic altceva, numai la degetele lui și la ritmul acela constant și la fiecare secundă din momentul acela care fusese concret și imediat.
Când venise deasupra mea mă privise câteva secunde în întunericul parțial al camerei. Chipul lui fusese serios și prezent, fără niciuna din rezervele pe care le avusese la masa de seară, și eu văzusem că nu era absent, că era complet acolo, și că asta nu scuzase pe niciunul dintre noi și că știam asta și că rămăsesem.
Ritmul pe care îl instaurase fusese adânc și constant, cu un control care nu fusese reținere ci intenție, și eu mă prinsesem de el cu amândouă brațele și mă lăsasem complet. Nu mă gândisem la Ioana în momentul acela, nu la apartament, nu la consecințe, ci numai la mâinile lui pe șoldurile mele și la respirația lui aproape de urechea mea și la greutatea lui deasupra mea și la fiecare moment din seara aceea care fusese real și prezent și complet al meu.
Mă cuprinsese mai strâns când simțise că sunt aproape și venise un moment lung și profund care mă lăsase imobilă cu respirația tăiată și cu ochii închiși și cu mâinile înfipte în spatele lui.
Rămăsesem câteva minute în tăcere. Lumina de pe stradă tăia o dungă prin perdelele pe care le știam din apartamentul Ioanei, perdelele acelea crem pe care i le ajutasem să le agăță cu doi ani în urmă. Afară trecuse o mașină, sunase un telefon undeva în bloc și se oprise.
Nu spuseserăm nimic. Nici nu era nevoie de ceva spus, pentru că tot ce era de înțeles se înțelesese deja.
Stătusem cu ochii în tavan și ascultasem respirația lui alăturată și aerul de mai care intrase prin geamul lăsat deschis, cu mirosul acela de tei care fusese în toată seara aceea, și mă gândisem că nu era un moment de dramatic sau de explicat, ci pur și simplu o seară care se terminase astfel.
Mă ridicasem la două noaptea și mă îmbrăcasem în tăcere. El stătuse în pat și mă privise.
— Nu am să îi spun niciodată, spusesem.
— Nici eu, spusese.
— Ăsta e singurul lucru pe care îl pot face acum.
— Știu.
Tăcusem o secundă. Nu era mai mult de spus. Fusese un fapt și fusesem amândoi clari în privința lui, fără dramatism și fără să îl transformăm în promisiune sau în negociere. Pur și simplu adevărul practic al situației, că era singura variantă care proteja singurul lucru care putea fi protejat.
Mersesem spre ușă. Se ridicase, venise după mine, stătuse la ușa dormitorului.
— Îmi pare rău, spusesem.
— Și mie.
Ieșiserăm amândoi din dormitor în hol. La ușa de intrare mă oprisem.
— O să fie bine Ioana, spusesem. Mama ei e puternică.
— Știu.
Ieșisem.
Coborasem scările în loc să aștept liftul, cu mâna pe balustradă și cu mintea parțial goală, și ieșisem pe strada aceea de mai care mirosea a tei și a ploaie recentă și mă pusesem pe o bancă din parcul mic de la colț și stătusem douăzeci de minute fără să mă gândesc la nimic anume, pur și simplu cu aerul acela curat în față și cu teii aceia și cu strada aproape goală la ora aceea.
Mă gândisem că în zece ore o să sun Ioana și că vocea mea o să fie la fel ca în oricare altă zi și că ea nu o să știe și că asta era singura variantă posibilă. Că îi datoram asta, nu pentru că îl protejam pe Mihnea sau mă protejam pe mine, ci pentru că nu exista nicio versiune în care îi spuneam și în care ea rămânea cu ceva bun. Că tăcerea aceea fusese singurul lucru pe care îl puteam face și că o să fie greu și că o să o fac oricum.
Mă ridicasem de pe bancă și mersesem spre casă prin noaptea aceea de mai care mirosea a tei, cu mâinile în buzunare și cu greutatea serii cu mine.
Ioana se întorsese după trei zile. Mama ei fusese bine, fusese o alertă care se rezolvase fără complicații. Ne sunasem în a doua zi și în a treia, și vocea ei fusese obosită dar ușurată și eu o ascultasem cu atenția aceea specifică momentelor în care știi exact ce ai pe conștiință și nu poți face nimic cu asta.
Nu îi spusesem niciodată. Mihnea nu îi spusese niciodată. Știam că nu o să spunem niciodată și că asta fusese singurul lucru corect pe care îl puteam face, să nu îi luăm și certitudinea, pe lângă ceea ce îi luaserăm deja fără ca ea să știe.
O văzusem pe Ioana de câteva ori în lunile care urmaseră, la cine obișnuite, la o petrecere de zi de naștere, la o cafea la ea acasă. Mă uitasem la ea la cinele acelea și o văzusem exact cum o văzusem întotdeauna, cel mai bun om pe care îl știam, omul care venise cu mâncare în noaptea divorțului meu și care rămăsese două zile fără să spună nimic inutil. Și mă gândisem la seara aceea de vineri din mai cu toată greutatea ei, fără să o diminuez și fără să o amplific, exact cum fusese.
O văzusem pe Ioana și pe Mihnea împreună la una din cinele acelea, la el acasă, la aceeași masă de bucătărie la care mâncasem paste în seara aceea de mai. El fusese calm și prezent și se comportase cu Ioana cu aceeași atenție directă pe care o știam de la conversațiile noastre. Ioana râsese la ceva ce spusese el și îl apucase de mână și eu mă uitasem la mâna aceea pe a lui și mă gândisem la seara de mai cu toată greutatea ei. Nici eu nu mă uitasem spre el mai mult decât ar fi fost firesc.
Că alesesem conștient și că purtam consecința și că nu mă mintisem că nu fusese ce fusese. Că nu existase nicio circumstanță atenuantă pe care să mă sprijin, nicio versiune în care nu știusem ce fac, și că asta era adevărul și că îl acceptam fără să îl diminuez.
Că Ioana era prietena mea și că o iubeam, cu toată greutatea pe care o poartă cuvântul acela, și că în seara aceea de vineri din mai, din motive pe care nu le putusem explica complet nici mie, nu plecasem.
Că unele alegeri nu se justifică și nu se explică și nu se rezolvă, ci se poartă. Că le porți cu ochii deschiși, știind exact ce sunt, fără să le transformi în altceva decât au fost și fără să te prefaci că nu s-au întâmplat.
Că fusese o seară de vineri din mai, cu paste gătite în bucătăria prietenei mele și cu muzica lui și cu teii aceia pe strada de jos și cu greutatea aceea care nu dispăruse de atunci și nu urma să dispară.
Că nu regretam în sensul că aș fi dorit să nu se întâmple, ci regretam în sensul mai complicat, că îmi era dor de versiunea mai simplă a lucrurilor, de înainte ca seara aceea să existe, și că acea versiune nu mai exista și că asta era adevărul cu care trăiam.
