Ceasul de pe telefon arăta 2:14 când am ieșit pe ușa barului în noaptea de august. Aerul era umed, greu, mirosind a asfalt cald și a vară care refuza să cedeze nici măcar la ora aia, când orașul ar fi trebuit să se fi răcorit de mult. M-am oprit pe trotuarul aproape pustiu și am privit strada. Câteva mașini parcate, un câine care traversa lejer, un tânăr cu căști în urechi care mergea în direcție opusă fără să ridice privirea. Am scos telefonul și am deschis aplicația.
Câteva minute de așteptat. Alex, 4.97 stele, Logan negru.
M-am rezemat de zidul clădirii și am așteptat. Seara fusese lungă în felul serilor de sâmbătă care se termină mai devreme decât estimezi, una câte una prietenele plecând cu scuze amabile spre bărbații și copiii și viețile lor cu program. Eu am rămas ultima, cu muzica barului tot mai tare pe măsură ce lumea se subția, cu un pahar pe jumătate pe care nu mai vroiam să-l termin, cu senzația vag neplăcută că ești singurul om din cameră fără un motiv să fie altundeva.
Treizeci de ani și singurătatea asta nu m-a prins duminică dimineața la cafea, ci sâmbătă noaptea la 2, pe un trotuar dinspre Centru, așteptând un Logan negru cu 4.97 stele.
Mașina a apărut din capătul străzii și a tras la bordură cu o mișcare lentă și precisă, fără să grăbească, fără să depășească. Am deschis ușa din spate. Aerul condiționat funcționa și funcționa bine, o diferență de cel puțin opt grade față de noaptea de afară. Mașina mirosea discret, a ceva curat, nici parfum ieftin de aer proaspăt, nici tutun stins în tapițerie. Bun semn.
— Bună seara. Sector 2, Floreasca?
— Da.
Am aruncat o privire reflexă spre oglinda retrovizoare. El se uita în față, manevrând de la bordură. Brunet, față cu trăsătură curată, bărbie fermă, umeri largi sub un tricou închis la culoare. Treizeci și ceva de ani, poate mai mult. Mâinile pe volan cu o relaxare care venea din obișnuință, nu din indiferență.
— Ți-a mers bine seara? a întrebat, fără să insiste. Genul de întrebare de Uber, politicoasă și care nu cere răspuns real.
— Decent, am zis. Prietenele au plecat mai devreme.
Un zâmbet abia perceptibil în oglindă.
— E greu de duminică sâmbăta, a zis el. Formularea era exactă și precisă.
— Exact asta e.
Am tăcut amândoi câteva minute. Bucureștiul la 2 noaptea are altă față decât Bucureștiul în care trăiești de obicei. Bulevardele largi și aproape goale, semafoare care se schimbă metodic pentru nimeni, câte un taxi singur la intersecție, câte o mașină de salubritate pe o stradă laterală. Lumina galbenă a felinarelor pe asfaltul ud după ploaia de după-amiază care uscase deja, lăsând doar răcoarea aia vag prafuită a orașului după ploaie. M-am rezemat cu capul pe geam și m-am lăsat purtată.
Vocea lui m-a prins când nu mă așteptam.
— Ești din zonă sau e mai departe?
— Floreasca, i-am confirmat. Cam 25 de minute.
— Bun, a zis simplu. Înseamnă că avem timp.
Nu știam dacă era o remarcă banală sau altceva. Am ales să o las suspendată, să văd unde merge.
Am prins semafor lung pe Magheru. Roșu, din ăla care ține un minut și jumătate în miezul nopții pentru că programul e setat la ora de vârf și nimeni nu-l reglează pentru noapte. El a oprit, a pus mâinile pe volan cu o ușurință relaxată și a ridicat privirea spre oglindă.
De data asta nu s-a uitat repede, cum faci când verifici traficul înainte să schimbi banda. S-a uitat la mine. Nu în față, nu pe lângă mine. La mine. Și am menținut contactul vizual o secundă mai lungă decât era accidentală.
Am simțit o strângere în stomac, scurtă și clară.
— De cât timp lucrezi Uber? l-am întrebat, să umplu ceva.
— Trei ani, a zis. Nu full time. Am altă meserie ziua.
— Care?
— Arhitect.
Am ridicat sprânceana, nu că putea să vadă clar în lumina aia.
— Și de ce conduci noaptea?
— Mi-e greu să dorm, a zis simplu. Prefer să fiu în mișcare decât să stau cu tavanul în față.
Semaforul mai era roșu. Conversația și-a găsit propriul ritm, ca apa care intră pe un canal nou și curge mai repede decât te aștepți. Mi-a spus că e din Brașov, că a venit în București acum zece ani pentru un job de arhitectură, că a rămas fără să înțeleagă complet de ce, că orașul ăsta te prinde fără să-ți ceară acordul. I-am zis că știu senzația și din direcție opusă, că ești de-al lui de-o viață și tot nu ești sigură că vrei să fii.
— Îl iubești? a întrebat.
— Îl suport. E diferit.
A râs scurt, real, fără performanță.
— Asta e mai cinstit decât ce spun mai mulți, a zis.
I-am zis că lucrez în marketing, că vara e sezon mort, că singurul avantaj e că ai seri libere pe care nu știi cu ce să le umpli. El a ascultat fără să grăbească, fără să sară cu replici de umplutură. Genul de ascultător rar, care lasă pauzele să existe.
— București e un oraș al femeilor singure noaptea, a spus la un moment dat. Nu ca o judecată. Ca o observație.
— De ce spui asta?
— Duc acasă femei singure toată noaptea. De la muncă, de la prietene, de la baruri. Singure, cu telefonul în mână, cu un aer de oameni care se descurcă perfect bine. Nu e o critică. E o observație.
— Și ce e rău în asta?
— Nimic, a zis. Singurătatea unora e libertatea altora. Depinde cum o porți și ce faci cu ea.
Formularea era precisă și neașteptată, genul de lucru pe care nu te aștepți să-l auzi la 2 noaptea de la un om cu care nu te cunoști.
— O port bine de obicei, am zis.
— Și azi noapte?
Semaforul s-a schimbat verde. A pornit fără să grăbească răspunsul meu.
— Azi noapte e una din serile în care nu sunt sigură, am recunoscut.
A dat din cap, a trecut de intersecție. Nu a adăugat nimic. Ceea ce era mai bine decât orice ar fi putut adăuga.
Stradă mai îngustă, arbori pe margini, mai puțini oameni. Alt semafor, de data asta verde, a trecut fără să se oprească, dar înainte să întoarcă privirea în față, ne-am uitat amândoi o clipă mai lungă în oglindă. Ochii lui, în lumina trecătoare a unui stâlp, erau căprui închis, cu ceva atent și calm în ei.
Mi s-a uscat gura.
Nu mai avusesem o conversație atât de directă cu un necunoscut de mult timp. Nu vorbeam despre nimic extraordinar. Dar ritmul ei, pauzele deliberate, privirile din oglindă se adunau într-un subtext pe care amândoi îl construiam conștient, fiecare pas confirmat de celălalt.
GPS-ul a anunțat că eram pe strada mea. Am recunoscut intrarea blocului meu, felinarul de pe colț, mașina vecinei parcată strâmb ca de obicei.
Dar nu am zis nimic.
El a oprit în față. A oprit motorul. Nu a zis nimic.
Eu nu am pus mâna pe mâner.
Stăteam în liniște, aerul condiționat oprit odată cu motorul, și deja se simțea cum spațiul se schimba, cum devenea mai intim, mai al nostru, mai puțin o mașină și mai mult un loc.
— Mulțumesc pentru condus, am zis.
Nu am făcut nicio mișcare.
— Cu plăcere, a zis el.
Nici el.
Tăcere. Poate zece secunde, poate mai mult.
S-a întors spre mine. Nu spre oglindă, s-a întors complet, cu cotul pe tetiera locului din față, și m-a privit direct. Ochii lui în lumina slabă de la intrarea blocului.
— E o parcare în spate, a zis. Dacă nu te grăbești.
Nu era o propunere ambiguă și nu se prefăcea că e altceva. Era o întrebare directă, formulată cu claritate elegantă.
Am simțit căldura urcând în piept.
— Nu mă grăbesc.
A pornit motorul.
A ocolit blocul, a intrat în curtea din spate printr-o alee îngustă pe care o știam din ani de mers pe lângă. Parcarea semi-întunecată, câteva mașini parcate pe acolo fără niciun om în jur, un singur felinar la celălalt capăt. S-a oprit în colțul cel mai retras, acolo unde lumina nu ajungea, și era doar întunericul cald și dens al nopții de august și aerul care nu se mai răcorea.
A oprit motorul. S-a întors spre mine.
— Pot să vin în spate?
— Da.
A deschis ușa lui, a ieșit, a deschis ușa din spate. Logan-ul era mic, scaunele din spate strâmte, dar s-a strecurat și s-a așezat lângă mine cu o lentoare calmă, fără grabă. Mirosea a căldura propriului corp, a noapte de vară, a ceva al lui care nu era identificabil dar era prezent.
Ne-am privit o secundă, la distanța unei palme.
A pus mâna pe obrazul meu, palmă largă, cu degetele ajungând în părul meu. M-a privit o clipă, acea ultimă secundă de confirmare. Am pus mâna pe mâna lui.
Răspuns destul.
M-a sărutat lent, fără nicio grabă în el, gura lui sigură și caldă și știind ce face. Am simțit cum tensiunea din umerii mei, pe care nu realizasem că o țin acolo, se eliberează și se transformă în altceva. A adâncit sărutul, limba lui atingând-o pe a mea cu o ușurință care venea din practică sau din instinct, nu știam care, și cealaltă mână pe talia mea, trăgând-o spre el.
Am gemut ușor în gura lui.
Mâna lui a coborât pe umăr, de-a lungul coastelor, până la marginea rochiei scurte, și a trecut pe coapsa mea goală. Degetele lui calde pe pielea mea, o mișcare sigură și posesivă.
— Te pot atinge? a murmurat pe gâtul meu, cu buzele la urechea mea.
— Da.
Mâna lui a urcat între coapsele mele, ferm și deliberat, fără să pretindă că e altceva decât ce e. Am simțit presiunea lui acolo, prin materialul subțire al chiloților, și corpul meu a răspuns imediat și trădător, o undă de căldură și o umiditate care s-a instalat fără să mă consulte.
— Doamne, a spus el în jumătate de voce.
A împins materialul la o parte. Degetele lui pe pielea mea, direct, cu o cunoaștere a locului care m-a surprins. A început să se miște, circular, lent, cu un ritm precis care a prins senzația și a construit-o în valuri în loc s-o consume dintr-o dată. Am înfipt degetele în umărul lui și am simțit că trebuie să zic ceva ca să rămân ancorată.
— Nu te opri, am zis.
Nu s-a oprit. Mâna lui era răbdătoare în felul în care mâinile oamenilor care ascultă cu adevărat sunt răbdătoare. Mă apropia de marginea aia și dădea înapoi cu o secundă înainte, de fiecare dată, și o lua de la capăt. Îmi citea corpul după cum respiram, după cum mă mișcam spre el, după sunetele pe care nu le mai controlam.
— Alex, am șoptit, și nu știam de ce îi spusesem numele, dar îl spusesem.
A gemut la auzul lui și a adâncit mișcarea, un deget acum în mine, cald și precis, în timp ce palma lui cealaltă îmi ridicase bluza fără să observ când se întâmplase asta. A dat la o parte cupa sutienului și a luat sfârcul între degete. Nu blând. Cu o presiune fermă care a provocat un geamăt ascuțit de la mine.
— Tare e bine, am zis.
A strâns mai tare și am gemut mai tare, un sunet care a ieșit fără nicio intenție de a-l controla. Geamurile începuseră să se aburească. Mașina era mică și fierbinte, spațiul din jur dispăruse în aburul ăla intim și opac.
A mutat gura pe sfârcul meu expus și a supt tare, susținut, și senzația a mers direct în centrul meu, o linie de curent de la sfârc în jos.
— Vreau să te simt, a zis cu vocea schimbată, mai joasă, mai aspră, mai puțin controlată.
— Și eu.
S-a ridicat cât permitea spațiul mic, și-a desfăcut cureaua, și-a dat pantalonii jos la jumătate. L-am luat în mână, greu și cald și foarte tare, pulsând sub degete, și am strâns instinctiv. A tras aer printre dinți.
— Mișcă mâna, a zis.
L-am mișcat lent, cu o fermitate care era și pentru el și pentru mine, simțind cum pulsează și cum crește și mai mult sub palma mea. El a adus gura înapoi pe sfârcul meu și a supt din nou, mai tare, și senzația dublă m-a prins în câteva secunde la un nivel de care nu mi-a mai trebuit să pretind că nu vreau ce vreau.
— Urcă pe mine, Alex, am zis clar.
M-a privit o secundă. O scurtă verificare finală.
— Ești sigură?
— Complet.
Mi-a împins rochia în talie. Mi-a dat chiloții la o parte. S-a uitat la mine o clipă în întunericul aburit al mașinii, și în privirea lui era ceva care nu era aroganță ci pur și simplu prezență, atenție, dorința reală de a fi acolo.
— Acum? a spus, cu el poziționat, așteptând.
— Acum.
M-a pătruns dintr-o mișcare lungă și completă. Fără gradare, fără introducere treptată, direct și întreg, și am simțit cum corpul meu s-a deschis în jurul lui, cum a umplut tot spațiul ăla cu o senzație densă și puternică, un sentiment de plinătate care m-a ancorat la scaun și m-a luat totodată din mine.
Am gemut lung, necontrolat, capul dat pe spate pe tetiera mică.
— Bine? a întrebat, oprit, complet în mine, cu răbdarea aia a lui care m-a deranjat și m-a excitat în același timp.
— Foarte bine. Mișcă-te.
A început ritmul, inițial lent și deliberat, lungi retrageri și reveniri complete, fiecare mișcare simțită pe deplin. Simțeam fiecare centimetru al lui în fiecare deplasare, un ritm care nu se grăbea, care construia. Mâinile lui țineau coapsele mele și controlau unghiul, și eu simțeam că nu e o mișcare accidentală ci una calculată să atingă exact ce trebuie. Și atingea.
Ritmul a crescut. Logan-ul a prins să scârtâie ușor la fiecare împingere mai fermă, un sunet ridicol și de-o intimitate absurdă. Geamurile complet aburite, lumea din afară dispăruse complet, exista doar mașina asta mică și fierbinte, corpul lui greu deasupra mea, greutatea și căldura lui, sunetele pe care le scotea la fiecare adâncire și pe care nu le mai controla.
— Mai tare, i-am zis.
S-a împins mai adânc și mai ferm, cu o forță care mi-a luat respirația, și am simțit senzația aia la granița dintre plăcere și durere bună, tocmai acolo unde vroiam să ajungă. Unghiile mele în spatele lui, prin material.
— Exact așa, am zis. Nu schimba nimic.
A adus gura pe gâtul meu și a murmurat ceva pe jumătate articulat, un sunet de animal satisfăcut, și ritmul lui a crescut din nou, mai puțin controlat, mai instinctiv, și tocmai asta m-a dus mai aproape de margine decât orice altceva ar fi putut. Știind că îl scot din control, că corpul meu îl aduce acolo fără niciun efort deliberat.
Mâna lui a coborât între noi, degetele pe mine în timp ce se mișca în mine, presiunea dublă și precisă, și m-a prins brusc, mai repede decât anticipasem.
— Vine, am zis cu o voce pe care nu o recunoșteam.
— Știu, a spus el. Și în vocea lui era satisfacția cuiva care știe exact ce face.
M-a adus cu mâna și cu corpul lui la un orgasm care a început în centrul meu și s-a extins în valuri largi spre coapse, spre stomac, spre vârful degetelor. Am gemut lung, cu vocea liberă, corpul meu contractat în valuri în jurul lui, și l-am simțit cum răspunde imediat la asta, cum devine mai tare dacă mai era posibil, cum accelerează involuntar.
— Nu te opri, am zis chiar în mijlocul lui.
Nu s-a oprit. A continuat ritmul prin tot orgasmul meu, extinzând valurile în loc să le lase să se stingă, și când m-am terminat eram deja pe drumul spre altul, mai mic dar real.
— Și eu, a spus, și vocea era complet diferită de vocea lui de pe bulevard, aspră și directă și fără control.
Câteva mișcări mai puternice, mai adânci, corp pe corp, și l-am simțit cum se contractă, un sunet pe care nu l-a mai controlat deloc, corpul lui eliberându-se adânc în mine. A rămas o clipă complet nemișcat după, fruntea lui pe umărul meu, respirația lui neregulată și caldă pe gâtul meu.
Aerul din mașină era fierbinte și dens, geamurile complet opace. Ne respiram unul pe altul în întunericul ăla intim, fără să zică nimeni nimic.
Nu trebuia să zicem nimic.
Ceasul de pe telefon arăta 3:47 când am coborât din mașina lui în parcarea de noapte.
Mi-am aranjat rochia. El stătea rezemat de capotă, a aprins o țigară, a dat fumul în noaptea caldă de august care arăta exact la fel ca înainte, neschimbată și indiferentă.
— Nu fumezi, a observat că nu am cerut.
— Nu de obicei.
Stăteam față în față, cu mai puțin de un metru între noi și cu tot ce fusese în spate. Nu era nevoie să umplem spațiul cu nimic.
— Urci? a întrebat el, fără să sugereze că urcă și el.
— Urc singură.
A dat din cap. Un zâmbet abia vizibil în întunericul de la marginea parcării.
— O noapte bună.
— Și pentru tine.
Am luat-o spre intrarea blocului. Nu m-am întors să văd dacă se uita.
În lift, am deschis aplicația Uber. Cursa era marcată finalizată automat la 2:31, când oprise prima oară motorul în fața blocului. Am apăsat pe cursă și am dat 5 stele, fără să scriu niciun comentariu. Ce aș fi scris? Șofer discret. Itinerar alternativ. Cunoaște zona.
M-am culcat cu fereastra deschisă. Noaptea de august intra în cameră, umedă și densă și caldă, și mi-a adus mirosul de asfalt și de noapte de vară, același pe care îl inspirasem la 2:14 când ieșisem din bar cu telefonul în mână și nicio așteptare concretă.
El era undeva în traficul Bucureștiului, poate cu altă cursă, poate fără niciuna, cu fereastra coborâtă și cu un mesaj pe care voia sau nu voia să îl trimită, dar platforma nu permite. Uber nu are DM. Asta e bine. Unele lucruri trebuie să rămână exact ce sunt: o parcare din spatele unui bloc, geamuri aburite, o noapte de sâmbătă care nu trebuia să fie altceva.
A fost exact ce fusese. Nu mai mult, nu mai puțin.
Și asta era mai mult decât suficient ca să adorm imediat, fără să mai aștept, fără să mai număr nimic.
