Îl știam de un an și jumătate, nu în sensul în care știi pe cineva, ci în sensul în care știi că există, că are un program aproximativ și că bate ușa apartamentului mai tare decât ar trebui la unsprezece noaptea. Stătuserăm vecini pe palier de când mă mutasem în apartamentul trei, el la patru, cu un perete comun și cu o ușă de sub al cărei prag vedeam uneori lumina de-a sa.
Îl chema Radu. Îl știam din scrisori aduse greșit la cutia mea, dintr-o întâlnire pe hol în care se oferise să poarte un bagaj greu la lift, și din vreo douăzeci de schimburi de bună ziua în fiecare dimineață. Nu știam ce face, bănuisem ceva în construcții pentru că uneori venea acasă cu planuri rulate sub braț, dar nu îl întrebasem. Nu fusese nevoie.
Fusese acolo în mod constant, în categoria aceea de oameni cu care trăiești în proximitate fără să îi cunoști cu adevărat, și asta funcționase perfect timp de un an de zile, până în luna septembrie, când în mod complet neașteptat îl văzusem pe hol fără cămașă. Ieșise din baie și se ducea spre bucătărie și lăsase ușa întredeschisă fără să știe că eu intram pe palier în momentul acela.
Văzusem totul timp de trei secunde. Trei secunde complet inutile, pentru că nu schimbaseră nimic în mod oficial, nu spusesem nimic și nici el nu știuse, dar schimbaseră ceva în modul în care îl priveam de atunci când ne întâlneam. Nu dramatizasem. Nu transformasem trei secunde accidentale în altceva decât fusese. Dar acum, când mă gândeam la vecinul de la patru, nu îmi mai imaginam omul cu scrisorile sau omul de la lift, ci omul din holul lui, cu umerii aceia largi și cu expresia aceea indiferentă a cuiva care nu știe că e privit.
Fusese o fantezie comodă, fără nicio urgență de a face ceva cu ea. Un lucru pe care îl ținusem la distanță precisă, nici prea aproape nici prea departe, exact cum ținuserăm distanța pe palier în fiecare dimineață.
Uneori, seara, îl auzeam prin peretele comun. Nu conversații, nu suficient de clar pentru asta, ci sunete de apartament, muzică indiferentă, pași, apa de la robinet. Sunetele acelea banale ale cuiva care trăiește în proximitate și nu știe că îl auzi. Mă obișnuisem cu ele, deveniseră un fond neutru al serilor mele, și totuși, după septembrie, nu mai fuseseră complet neutre.
Mă gândisem uneori, înainte de a adormi, ce ar fi dacă aș bate la ușa lui. Nu cu o scuză, nu cu o cerere de împrumutat ceva, ci direct, cu o sticlă de vin și fără niciun alt pretext. Și de fiecare dată gândul acesta se oprise la palier, la cinci dimineața la cutiile poștale, la ideea că dacă merge prost sau chiar dacă merge bine, nu mai poți da timpul înapoi și că doi oameni care trăiesc pe același palier și au dormit împreună sunt altfel unul față de celălalt în fiecare zi care urmează.
Mă oprisem acolo de fiecare dată. Până în seara de joi din noiembrie.
Venisem de la o prezentare pe care o dădusem unui client important. Mă îmbrăcasem dimineața cu ceva mai formal, o rochie neagră scurtă și un sacou, și la unsprezece noaptea eram obosită dar nu în genul acela somnoros, ci în genul acela în care ești trează și ușor agitată și nu știi ce să faci cu tine. Băusem două pahare de vin la cina de după prezentare, nu destul cât să conteze dar destul cât să simt că seara fusese bună.
Ieșise din lift în același moment în care ajunsesem pe palier. Venise din altă parte, era în blugi și în hanorac, cu un sac la umăr. Nu din sala de sport, că era prea târziu pentru asta, nu știam de unde.
— Seară bună, spusese.
— Bună, zisesem.
Căutasem cheile în poșetă. El se oprise la ușa lui, căutase și el cheile, și pentru câteva secunde fusesem amândoi pe palierul îngust, cu o distanță de un metru și ceva între noi, fiecare cu cheile proprii.
— Ai ieșit undeva? întrebase.
Nu mă întrebase niciodată până atunci. Nu în sensul acela conversațional, nu cu tonul acela care e mai mult decât politețe pură.
— Prezentare. Client.
— Ai reușit?
— Cred că da.
— Bine, spusese.
Atât. Se deschisese ușa lui, se deschisese ușa mea, și intrasem în apartamentele noastre separate, pe același palier, cu un perete comun.
Mă dezbrăcasem, mă spălasem pe față, mă pusesem pe canapea cu un pahar de apă și stătusem zece minute gândindu-mă la nimic anume. Apoi mă ridicasem, deschisesem sticla de vin rămasă de la o cină cu prietenele, turnasem un pahar, mă pusesem înapoi pe canapea.
Și mă gândisem că dacă bat la ușa lui cu o sticlă de vin, pentru că nu am dispoziție să stau singură în seara asta, ce se întâmplă.
Răspunsul cel mai probabil era că el nu voia asta. Al doilea cel mai probabil era că voia și că mâine dimineață, când ne treceam pe palier cu bună ziua, totul ar fi altfel. Al treilea era că voia și că mâine ar fi exact la fel și că asta nu era neapărat un lucru rău.
Stătusem cu paharul în mână și cu sticla pe masă și mă gândisem la toate astea cu o claritate pe care vinul nu o afectase, ci o ascuțise ușor. Nu mă mintisem că nu știam ce fac. Știusem exact ce fac și mă gândisem la consecințele practice, la palier, la lift, la cutiile poștale, și hotărâsem că le accept.
Mă ridicasem.
Bătusem cu un pumn ușor, de trei ori. Așteptasem cu sticla în mână și cu conștiința perfectă că dacă deschidea și nu înțelegea imediat de ce eram acolo, puteam inventa ceva, și gândul acesta mă umplea de rușine preventivă.
Deschisese. Era în același hanorac. Se uitase la mine, la sticlă, înapoi la mine.
— Aveam o sticlă deschisă, spusesem. Și nu am chef să o beau singură în seara asta.
Tăcuse o secundă. Expresia lui nu fusese surprindere exactă ci ceva adiacent, ca a cuiva care verifică rapid o informație pe care o bănuise deja.
— Intră, spusese.
Apartamentul lui fusese aproape identic cu al meu ca plan, dar aranjat diferit, mai puțin mobilat și cu rafturi cu cărți care acopereau peretele dinspre bucătărie. Pe masă fusese un laptop deschis cu un fișier de lucru pe care îl închisese fără grabă excesivă.
Adusese două pahare din bucătărie. Turnasem din sticlă pe care o adusesem, și stătusem la masa lui mică din living, față în față, cu paharele între noi.
— Nu te-am mai văzut în prezentări de seară, spusese.
— Nu prea am.
— Clientul a fost mulțumit?
— A aprobat tot fără modificări. Prima dată în doi ani.
Zâmbise, ceva scurt și lateral.
— Și ai venit să sărbătorești cu vecinul.
Tonul lui fusese neutru dar nu complet neutru. Fusese tonul cuiva care înțelege situația și vrea să se asigure că înțelege corect înainte de a face ceva cu ea.
— Nu știu exact de ce am venit, spusesem sincer. Am știut că dacă stau singură cu vinul mă plictisesc.
— Și eu sunt mai interesant decât canapea ta.
— Probabil.
Nu fusese o conversație lungă, pentru că nu fusese nevoie de una lungă. Vorbiserăm douăzeci de minute despre un proiect la care lucrase el, un ansamblu de birouri pe care îl coordona și care îl ținuse în ședințe până seara, despre o stradă din cartier care se schimbase în ultimul an, despre un restaurant pe care îl văzuserăm amândoi apărând și dispărând în șase luni. Conversație banală pe care în orice altă zi aș fi purtat-o cu un coleg sau cu o prietenă, dar care în apartamentul lui, cu paharul în mână și cu lumina aceea de seară, fusese altceva. Conversație banală care nu fusese deloc banală, pentru că în tot timpul acela fusese o conștiință paralelă a proximității, că stăteam la mai puțin de un metru și că niciunul nu făcuse nimic în direcția aceea, dar că amândoi știam că asta era.
Pusese paharul pe masă.
— De cât timp stăm vecini?
— Un an și jumătate, aproximativ.
— Și de cât timp te gândești la seara asta?
Nu fusese o întrebare cu aroganță. Fusese o întrebare directă și simplă, exact cum fusese tot omul în cele douăzeci de minute de conversație.
— Din septembrie, spusesem. Aproximativ.
Știuse la ce mă refeream. Nu explicasem. Ridicase ușor o sprânceană și nu spusese nimic și mă privisem amândoi și știusem că conversația se terminase acolo și că ceea ce urma era altceva.
Mă sărutase fără o tranziție anunțată, dintr-o privire care devenise sărut, cu mâna pe maxilarul meu, și eu pusesem paharul pe masă și nu mă mai gândisem la palier sau la bună ziua de a doua zi sau la perețelul comun dintre apartamentele noastre.
Mâinile lui coborâseră pe umerii mei, pe brațe, cu o lentoare care spusese că nu se grăbea nicăieri. Îmi trăsese sacoului de pe umeri și îl pusese pe spătarul scaunului, și mă privisem o secundă, cu o privire pe care nu o mai văzusem pe fața lui în cei un an și jumătate de palier.
— Rochia asta, spusese.
— Știu, zisesem.
Nu spusesem nimic altceva. Nici el.
Mă ridicasem de pe scaun și mersesem amândoi spre dormitor, fără să fie nevoie de nicio negociere, fără niciun gest exagerat, pur și simplu pentru că era firesc în momentul acela.
Camera lui fusese ordonată, cu lumina de pe culoar tăind un unghi pe parchet. Îmi desfăcuse fermoarul rochiei cu un gest lent și precis, de la ceafă spre mijloc, și eu stătusem cu ochii pe jumătate închiși și simțisem răceala aerului pe pielea goală și apoi mâinile lui calde, care coborâseră pe omoplații mei fără grabă, până la talie.
Mă întoarsesem spre el. Îl privisem în lumina slabă, chipul lui familiar de pe palier dar diferit acum, fără expresia aceea neutră de zi cu zi, mai prezent, mai deschis.
Îi desfăcusem hanoracul și tricoul, unul după altul, și pusesem mâinile pe pieptul lui și mă gândisem că era exact ce bănuisem din septembrie, că unele lucruri nu dezamăgesc.
Ne lăsaserăm pe pat amândoi fără niciun ceremonial, și ceea ce urmase fusese exact în ritmul în care îl anticipasem fără să știu că îl anticipasem: nu grăbit, nu performativ, ci al cuiva care știa că nu există niciun motiv să se grăbească când nu există grabă.
Mâinile lui mă exploraserăm cu o atenție care nu fusese nerăbdătoare ci metodică, în sensul bun al cuvântului, ca a cuiva care vrea să știe ce funcționează și nu face presupuneri. Degetele lui coborâseră lent pe pielea mea, explorând fiecare curbă fără nicio urgență, și eu mă lăsasem și simțisem fiecare atingere cu o claritate care nu lăsase loc pentru gânduri paralele.
Îmi cuprinsese sânii cu ambele mâini, cu o presiune fermă și deliberată, și eu scosesem un sunet involuntar pe care nu mă așteptasem să îl scot, și el continuase cu aceeași exactitate calmă, fără să dramatizeze nimic. Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe umăr, mai jos, și eu îmi prinsesem mâinile în părul lui și nu mă mai gândeam la palier sau la mâine sau la nimic altceva decât la momentul acela.
Găsise ritmul potrivit și îl ținuse cu o constanță care nu dramatiza nimic, și eu mă prinsesem de el și nu simțisem că e nevoie să disimul nimic din ce simțeam, să pretind mai puțin sau mai mult.
Degetele lui găsiseră locurile exacte și luaseră tot timpul necesar, și eu închisesem ochii și respirasem adânc și mă gândisem că da, că asta meritase, că eu știusem dinainte că merită și că avusesem dreptate.
— Ești bine? spusese cu vocea joasă.
— Foarte, spusesem.
Venise deasupra mea cu brațele de o parte și de alta, privindu-mă în lumina slabă. Mă privisem amândoi câteva secunde, și în tăcerea aceea fusese tot, că eram pe palierul trei și că mâine dimineață ne-am da bună ziua și că știam asta dinainte și alesesem să fim acolo cu ochii deschiși și fără nicio iluzie.
Ritmul pe care îl instaurase fusese adânc și constant, cu un control care nu fusese reținere ci intenție pură, și eu mă prinsesem de umerii lui cu amândouă mâinile și mă lăsasem complet. Nu mă gândisem la nimic altceva, nu la prezentare, nu la mâine, nu la palier, ci numai la mâinile lui pe șoldurile mele și la respirația lui la urechea mea și la greutatea lui deasupra mea.
Schimbase unghiul și eu gemesem involuntar și el continuase exact la fel, fără să se oprească, fără să comenteze, cu aceeași atenție directă pe care o avusese tot seara, întoarsă acum complet altfel. Mă prinsese de ceafă cu o mână, ușor, și eu întorsesem capul și ne privisem o secundă și în privirea aceea fusese tot, că știam amândoi exact unde suntem și că niciunul nu regreta că e acolo.
Îmi spusese prenumele meu cu vocea joasă, aproape de gât, și fusese singurul lucru spus de când mersesem spre dormitor, și fusese exact ce era nevoie.
Simțisem că sunt aproape și el simțise și mă cuprinsese mai strâns, cu mâinile pe talia mea și cu greutatea lui deasupra mea, și venise un moment lung și profund care mă lăsase imobilă cu respirația tăiată și cu ochii închiși și cu mâinile înfipte în umerii lui.
Rămăsesem întinși câteva minute, în tăcere. Prin fereastra pe jumătate deschisă intrase aerul de noiembrie, rece și curat. De undeva din bloc venise un zgomot, cineva care trântise o ușă, și după aceea tăcerea fusese completă.
Nu spusesem nimic și nici el nu spusese. Tăcerea nu fusese incomodă ci pur și simplu acolo, ca o continuare firească a serii. Simțisem lângă mine căldura lui, respirația lui revenită la normal, și mă gândisem că asta fusese exact ce voisem, exact ce alesesem, și că nu era nicio surpriză și nicio dezamăgire și niciun gând că ar fi trebuit să fie altfel.
Mă privisem câteva secunde în tavan. Afară trecuse o mașină, lumina farurilor trecând pe perete și dispărând.
Întoarsesem capul spre el.
— Mă întorc acasă, spusesem.
— Da.
— A fost bine.
— A fost bine, spusese.
Nu adăugasem nimic și nici el nu adăugase. Nu fusese o despărțire cu regrete și nici una cu promisiuni, nici cu întrebări despre ce urmează și ce înseamnă asta. Mă ridicasem, îmi găsisem rochia pe podea, mă îmbrăcasem, luasem sacoul de pe spătarul scaunului din living și sticla de vin de pe masă.
La ușa lui mă oprisem.
— Bună seara, Ana.
Prima dată că folosise prenumele meu.
— Bună seara, Radu.
Mersesem cei doi metri până la ușa mea, introdusesem cheia, intrasem. Luminile fuseseră stinse exact cum le lăsasem. Mă pusesem pe canapea cu paharul gol pe care uitasem să îl iau de pe biroul lui. Stătusem câteva minute în tăcere, cu aerul de noiembrie venind pe ușa de la balcon pe care o lăsasem deschisă dimineața, și mă simțisem bine, simplu și complet, fără niciun rest nerezolvat.
A doua zi dimineață, la opt și un sfert, ne întâlniserăm la cutiile poștale. El în haina de lucru, eu cu geanta la umăr și cu cafeaua în termosul din mână.
— Bună dimineața, spusesem.
— Bună dimineața.
Atât. Exact la fel ca în orice altă dimineață din ultimul an și jumătate, cu singura diferență că acum, când mersesem spre lift, știusem exact cine era omul de la numărul patru, nu din scrisori sau din bagaje purtate la lift, ci din alt gen de cunoaștere, mai directă și mai clară.
Mă gândisem că asta era ceea ce mă temusem cel mai mult înainte: că o să fie altfel și că o să fie inconfortabil și că o să complicăm ceva ce funcționase simplu. Dar nu fusese. Fusese exact la fel, cu un strat în plus, invizibil și al nostru și complet neimportant pentru nimeni altcineva de pe palier.
Îmi amintisem că în septembrie, când îl văzusem pe hol și nu mă uitasem suficient de repede în altă parte, mă gândisem că unele lucruri rămân mai ușor de purtat ca fantezii, că realitatea complică, că vecinii sunt vecini și că e mai simplu să lași lucrurile unde sunt.
Dar în lift, mergând spre parter, cu geanta la umăr și cu ziua de lucru înainte, nu simțisem că fusese complicat. Simțisem că fusese exact ce fusese, o seară de joi din noiembrie, un vin deschis pe jumătate, o ușă la care bătusem cu o sticlă în mână și fără un plan anume.
Că fantezia fusese bună și că realitatea o depășise, și că asta nu se întâmplă totdeauna, că nu e un lucru de la sine înțeles.
Că urma să îl văd pe palier, la lift, la cutiile poștale, și că acum era cu un sens în plus, invizibil și al nostru, și că sensul acela nu mă deranja, ci mă mulțumea.
Că alesesem cu ochii deschiși, fără să pretind că nu știam ce fac, fără să mă mint că nu există consecințe, și că acceptasem toate consecințele dinainte. Că intrasem nu din impuls ci din decizie clară, cu sticla de vin în mână și cu gândul la palier, și că nu regretam absolut nimic.
Că fusese exact cum îl anticipasem, dar mai bun, în modul în care lucrurile reale sunt uneori mai bune decât versiunile lor imaginare, nu pentru că imaginația ar fi greșit, ci pentru că realitatea are un strat de greutate și de prezență pe care fantezia nu îl poate reproduce.
Că în seara aceea de joi din noiembrie bătusem la o ușă de pe palier și că din asta nu rămăsese nimic nerezolvat, nicio complicație, nicio promisiune nerespectată, nicio așteptare dezamăgită. Că era exact ce fusese și că asta fusese suficient, mai mult decât suficient.
Că uneori lucrurile de pe palier sunt mai interesante decât par de la distanță, și că știind asta era un lucru în plus cu care coboram spre parter în fiecare dimineață.
