Rezervasem camera cu o seară înainte, când realizasem că zborul era la șase dimineața și că alternativa era să mă trezesc la trei și jumătate ca să prind autobuzul din oraș. Hotelul era legat de terminal printr-un coridor interior, costase rezonabil, și îmi spusesem că merit o noapte în care să nu gândesc la ore.
Ajunsesem la hotel pe la opt seara, cu o geantă mică și cu planul clar: mănânc ceva, mă duc la culcare, gata. Zborul spre Viena dura o oră și jumătate și urma să ajung acolo la prânz cu o zi întreagă în față. O delegație de o zi și jumătate, un set de întâlniri la care nu avusesem niciun fel de entuziasm special, o noapte la un alt hotel și întoarcere duminică.
Dar camera fusese mică și oarecum deprimantă, cum sunt camerele de hotel de aeroport de obicei, cu pereți gri și lumini reci și acel miros specific de aer condiționat care nu mirosea a nimic și tocmai de aceea mirosea a singurătate. Despachetasem bagajul de mână, mă uitasem la televizor zece minute fără să rețin nimic, citisem o pagină din cartea pe care o luasem și o recitisem de trei ori pentru că nu reținusem niciun cuvânt.
La nouă și jumătate coborâsem la bar.
Barul din holul hotelului fusese pe jumătate plin. Câțiva bărbați în costume de afaceri cu laptop-urile deschise pe mese, un cuplu tânăr cu căști la urechi care nu vorbea, o femeie singură care citea cu paharul lângă ea. Mă așezasem la tejghea, la capătul mai ferit, și comandasem vin alb.
Barul avusese acea atmosferă specifică locurilor tranzitorii: lumini calde dar nu intime, muzică discretă pe care nu o recunoscusem, conversații la volum scăzut ca și cum toată lumea știa că e de trecere și nu voia să investească energie în prezentare. Îmi pusesem coatele pe tejghea și privisem la sticlele de pe raft fără să le văd cu adevărat.
Îl observasem când intrase, nu pentru că fusese spectaculos, ci pentru că mersese direct spre bar fără să se uite în jur, cu acel aer al cuiva care știa ce vrea și nu simțea nevoia să justifice asta. Era înalt, cu haine de vară ușoare, cu o servietă mică pe umăr. Se așezase la două scaune de mine și îi făcuse semn barmanului.
— Whisky, spusese. Orice care merge.
Notasem vocea, ceva în tonalitate, și pe urmă mă întorsesem la paharul meu.
Barmanul plecase la celălalt capăt al tejghelei să servească altceva și bărbatul se uitase o secundă spre mine.
— Zbor de dimineață? întrebase.
— Șase fix.
— Îmi pare rău.
Râsesem fără să vreau.
— Tu?
— Opt și ceva. Nu e la fel de dramatic.
Se mutase pe scaunul de lângă mine, natural, fără să ceară permisiunea și fără să facă din gestul acela ceva mai mult decât era. Băuse din whisky și se uitase înainte, la sticlele din spate.
— Unde mergi? întrebase după un timp.
— Viena. Tu?
— Amsterdam.
Nu mai adăugasem nimic și nici el și tăcerea aceea fusese confortabilă, fără presiunea de a o umple. Barul continuase în jurul nostru, cineva comandase ceva cu gheață, cuplul tânăr se ridicase și plecase.
— Ești din București? întrebase.
— Da. Tu?
— Cluj. Dar merg la București de vreo două ori pe lună de doi ani. Aproape că mă simt de-al casei.
— Afaceri.
— Aproape mereu.
Mă uitasem la el mai atent atunci. Față obișnuită, nu frumoasă în mod evident, dar cu ceva în privire care indicase că asculta cu adevărat când cineva vorbea. Mâinile pe tejghea, lungi și liniștite. Vârsta undeva între treizeci și cinci și patruzeci, greu de spus.
— Andrei, spusese, cu un gest vag spre mine.
— Ana.
Dăduse din cap de parcă confirmase ceva.
Vorbiserăm ușor, fără să construim nimic intenționat. El fusese la Viena de trei ori, ultima oară în iarnă, pentru o conferință despre ceva financiar de care nu mai reținuse detalii. Eu fusesem o singură dată, acum doi ani, în octombrie, și îmi amintisem că ploase aproape tot timpul și că mâncasem cel mai bun tort din viața mea la o cofetărie mică în primul district.
Îmi povestise despre Amsterdam, nu ca un ghid turistic, ci ca cineva care observase lucruri specifice: un canal la care mergea dimineața devreme când orașul era aproape gol, o piață de vineri în cartierul în care stătea de obicei, un bar unde barmanul știa deja ce comandă când îl vedea intrând.
— Te duci des acolo.
— De trei ori pe an. E reconfortant să ai un loc în care știi deja cum funcționează lucrurile.
Vorbise despre locuri cu o atenție care nu fusese turistică și nici ostentativă, ci pur și simplu a cuiva căruia îi plăcuse să fie atent. Îl urmărisem vorbind și observasem din nou mâinile lui, cum gesticula puțin și controlat, și felul în care se uitase la mine când ascultase, complet și fără să verifice telefonul sau să caute altceva cu privirea.
Comandasem al doilea pahar de vin. El comandase alt whisky.
Îmi povestise despre un zbor cu întârziere de opt ore la Londra, acum câțiva ani, petrecuți în întregime în aeroportul Heathrow cu un roman pe care îl citise de două ori pentru că nu avusese altceva. Eu îi povestisem despre un zbor turbulent spre Madrid la care îmi jurasem că nu mai zbor niciodată și că mă întorc cu trenul dacă e nevoie, și jurământul durase exact până la biletul de avion din luna următoare.
Râzuse la asta, nu politicos ci cu adevărat, și eu observasem că râsul lui fusese scurt și real, nu prelungit și performativ.
— Ți-e frică de zbor în general sau doar atunci?
— Situațional. Adică știu că e sigur, dar turbulența e altceva. E diferența dintre a ști ceva și a simți ceva.
— E logică diferența aia.
— Da. Dar tot nu e confortabil.
Vorbise cu o atenție la ce spuneam care nu fusese obișnuită. Nu completase propozițiile mele și nu sărise la concluzie înainte de final. Ascultase și pe urmă răspunsese la ce spusesem eu, nu la ce plănuise să spună el indiferent de ce spuneam. Detaliul acela îl reținusem.
Barul se mai golise. Bărbații cu laptop-urile se ridicaseră pe rând, femeia care citise terminase paharul și plecase. Rămăsesem noi doi și barmanul care aranjase sticle fără grabă la celălalt capăt.
La un moment dat conversația se oprise natural, nu în mod incomod, ci în felul în care se opresc conversațiile bune când ambii oameni sunt liniștiți să tacă.
El se uitase la mine.
Eu mă uitasem la el.
— Camera 214, spusesem.
Lăsasem bancnota pe tejghea și mă ridicasem. El făcuse la fel și merseserăm spre lifturi prin holul aproape gol, fără să vorbim, cu câțiva centimetri de spațiu între noi.
Deschisesem ușa și intrasem și el intrase după mine și eu mă întorsesem și el se uitase la mine în lumina slabă care intra de la fereastra spre pistă.
Mă sărutase fără preambul, cu o mână pe fața mea, și eu mă prinsesem de haina lui și simțisem că avusesem dreptate că îl urmărisem vorbind toată seara. Sărutul fusese lung și hotărât, nu explorator ci direct, de parcă știuse exact ce voiuse și nu mai avusese nevoie de introducere.
Eu mă apropiasem mai mult și el mă ținuse de talie și continuaserăm câteva minute în lumina aceea de la fereastră, cu zgomotul surd al unui avion care ateriza în depărtare.
Pe urmă el se dăduse un pas înapoi și se uitase la mine și zâmbise, prima oară în seara aceea când zâmbise cu adevărat.
— Camera e mică, spusese.
— Dar patul e bun. Am verificat.
Râsese scurt și fusese bine că râsese, că fusese uman în momentul acela și nu performativ.
Desfăcusem nasturii de la cămașa lui și el îmi ridicase bluza și eu simțisem aerul condiționat pe piele și pe urmă mâinile lui. Avusese mâini bune, cum observasem la bar, cu degete lungi și o presiune care știuse că nu era nevoie să fie nici prea ușoară nici prea apăsată.
Ne dezbrăcaserăm fără grabă dar și fără pauze inutile. Camera era mică și fereastra dădea spre pistă și în depărtare se vedeau lumini de avion care aterizau, roșu și alb prin întunericul aeroportului. Nu mă gândisem la asta în mod conștient, dar fusese acolo în fundal: lumini care se mișcau încet prin noapte și noi doi în camera aceea neutră care nu aparținea nimănui.
Mă uitasem la el în lumina slabă din cameră. Nu fusese tipul de om pe care l-aș fi observat de la distanță într-un restaurant sau pe o stradă. Dar în lumina aceea și după conversația aceea de la bar simțisem că era exact tipul de om de care avusesem nevoie în seara aceea: prezent, liniștit, real.
Se uitase la mine când mă uitasem la el, cu acea atenție pe care o avusese și la bar, complet și fără să fie în altă parte. Mă apropiasem și el mă prinsese de umeri și mă dusese ușor spre pat.
Venise lângă mine și buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe umăr, mai jos, lent și deliberat, oprindu-se la locuri cu o precizie care nu fusese întâmplătoare. Eu gemesem ușor și mă prinsesem de el cu o mână în părul lui și simțisem că se adunase ceva repede, că nu mai avusesem nevoie de mult timp de construcție.
Mâinile lui coborâseră pe corpul meu cu o cunoaștere care nu fusese teoretică: pe talia mea, pe șolduri, pe interiorul coapselor, cu o presiune exactă și o răbdare care spusese că știa ce face. Eu deschisesem ochii și mă uitasem la el și el se uitase la mine cu concentrarea aceea specifică și pe urmă coborâse.
Fusese minuțios și atent și fără să se grăbească, cu o atenție la fiecare schimbare a respirației mele pe care o folosise, ajustând și insistând exact unde trebuia. Eu mă prinsesem de cearșaf cu degetele și îmi prinsesem cealaltă mână în părul lui și simțisem că se adunase ceva puternic și rapid, o tensiune care nu mai avusese nevoie de mult ca să se rupă. Venise un prim val adânc care mă lăsase cu spatele ridicat și cu vocea care nu mai fusese ținută, și el nu se oprise, continuase calm până când al doilea val venise mai puțin puternic dar mai lung.
Stătuse câteva secunde nemișcat pe urmă și eu respirasem și mă uitasem la el în lumina slabă.
— Bine? întrebase.
— Da.
Venise deasupra mea și ne privisem câteva secunde în lumina care intra de la fereastră, roșie și albă pe rând de la luminile de pe pistă. Nu spusese nimic și nici eu și fusese bine că nu spusesem nimic, că lăsaserăm momentul acela fără cuvinte.
Îl simțisem intrând în mine lent și adânc și eu ridicasem șoldurile spre el și el continuase constant, cu mâinile pe talia mea. Eu mă prinsesem de umerii lui și simțisem că nu mai existasem în afara momentului aceluia, că tot ce fusese în ziua aceea se dusese: camera deprimantă, televizorul care nu interesase, cafeaua proastă de la automat pe care o băusem în tren.
Schimbasem ritmul de câteva ori, mai lent și pe urmă mai rapid, eu cu mâinile pe umerii lui și cu fața aproape de gâtul lui. Îl simțisem respirând mai adânc și el îmi spusese la ureche că e bine și eu mă prinsesem mai strâns de el.
Schimbasem poziția după un timp, eu pe el, cu mâinile pe pieptul lui, și în lumina aceea de la fereastră el se uitase la mine cu o expresie deschisă, fără performanță. Eu continuasem ritmul și simțisem că se aduna din nou ceva, mai adânc de data aceasta, și el pusese mâinile pe șoldurile mele și mă ținuse în ritmul acela.
Venise un moment lung și complet care mă lăsase imobilă câteva secunde, cu respirația tăiată și cu o senzație care nu se stinsese imediat ci rămăsese în valuri mici, unul după altul, urmat la scurt timp de al lui.
Rămăsesem nemișcați după aceea, eu cu spatele lui sub mine, cu respirațiile noastre care se potoliseră treptat în camera aceea mică și rece.
Luminile de pe pistă continuaseră să se miște afară, roșu și alb prin perdeaua subțire, indiferente la ce se întâmplase în camera 214.
— Zbori des? întrebase el după un timp, cu vocea schimbată de oboseală.
— Câteva ori pe an. Tu?
— Prea des.
Râsesem amândoi la asta, un râs scurt și obosit, și pe urmă tăcerea fusese confortabilă din nou.
Adormisem. Nu intenționasem să adorm și probabil nici el nu intenționase, dar la un moment dat adormisem cu el lângă mine și mă trezisem la patru și un sfert cu alarma de pe telefon.
El dormea, cu un braț pe cearșaf între noi, cu respirația egală și lentă. Mă ridicasem fără să fac zgomot și mă dusesem la baie și mă pregătisem în lumina slabă a becului mic de deasupra oglinzii. Îmi pusesem hainele în ordine, îmi luasem bagajul, mă uitasem o secundă la el.
Nu lăsasem niciun bilet. Nu fusese un gest de indiferență, ci de respect față de ce fusese noaptea aceea: completă în sine, fără nevoie de anexă sau explicație. Nu știusem adresa lui de e-mail și el nu știuse pe a mea. Nu schimbaserăm numere de telefon. Nu avusesem nevoie.
Ieșisem din cameră pe la patru și patruzeci și mersesem prin coridorul care lega hotelul de terminal și trecusem prin securitate și așteptasem la poarta de îmbarcare cu o cafea proastă de la un automat, în sala mare și rece care nu dormise niciodată. La ora aceea terminalul avusese o calitate stranie: puțini oameni, lumini puternice care nu se potriviseră cu întunericul de afară, vocea unui anunț care repeta în română și engleză ceva despre o poartă schimbată. Câțiva oameni dormeau pe scaune cu gențile pe genunchi. Un copil mic plângea undeva în spate. Eu băusem cafeaua proastă și mă uitasem la ecranul cu plecările și gândisem că fusesem în camera 214 cu câteva ore în urmă și că asta părea deja din altă zi.
În avion, cu centura prinsă și cu motoarele care porniseră, gândisem că nu știam din ce cartier al Clujului era. Nu știam dacă locuia singur sau cu cineva, dacă Amsterdam-ul fusese călătorie de muncă sau altceva, dacă avusese vreun obicei ciudat sau vreun defect pe care să-l fi descoperit la a doua întâlnire.
Nu fusese nevoie să știu. Asta fusese una dintre calitățile nopții aceleia: că fusese completă în ceea ce fusese și că nu avusese nevoie de context suplimentar ca să fie reală.
Fusese un om căruia îi plăceau orașele și care ascultase cu atenție și care avusese mâini bune. Fusese om care știuse să tacă fără să facă din tăcere un gest. Fusese suficient pentru o noapte la un hotel de aeroport înainte de un zbor la șase dimineața.
Gândisem că undeva în hotelul acela el probabil dormea în continuare. Că zborul lui era la opt și că mai avusese câteva ore bune. Că poate nu remarcase absența mea imediat. Că poate dormea în camera 214 și nu știa că eu eram deja în aer.
Avionul se ridicase de pe pistă și eu mă uitasem pe fereastră la Bucureștiul care se micșorase sub nori. Orasul la ora aceea dimineții, cu luminile lui galbene, cu drumurile pe care mișcau câteva mașini solitare. Aeroportul de unde decolasem, atât de mic de la înălțimea aceea.
Gândisem la cum fusese în cameră, la felul în care se dezbrăcase fără grabă și fără teatru, la mâinile lui care știuseră ce fac, la vocea lui de la ureche. La conversația de la bar și la faptul că ascultase cu adevărat când eu vorbeam. La aerul lui liniștit care nu fusese pasivitate ci simplă siguranță de sine.
Gândisem că nu știam exact nici cum îi spusesem: Andrei sau altceva. Că undeva în seara aceea prenumele devenise irelevant și că poate tocmai de aceea nu îl mai reținusem bine. Că nu era o omisiune, ci o dovadă că fusese ceva mai mult decât un schimb de date.
Gândisem că poate avusesem nevoie tocmai de asta: de o noapte cu cineva pe care nu îl știam și nu trebuia să îl știu, de o conversație care se oprise natural la momentul potrivit, de un corp care fusese prezent și care nu ceruse nimic în afara prezenței mele.
Că viața mea de obicei fusese plină de oameni pe care îi știam bine, de contexte cu istorii și continuitate și așteptări. Că uneori fusese bine tocmai absența aceea a continuității, spațiul alb al unui necunoscut cu care ai petrecut o noapte și care nu știe nimic despre tine în afara numelui tău de prim strat.
Adormisem undeva deasupra Europei Centrale, cu cartea nedeschisă pe genunchi și cu gândul la luminile de pe pista aeroportului.
Gândisem că în alte ocazii fusesem grijulie cu astfel de întâlniri, că îmi pusesem întrebări despre ce înseamnă și dacă e bine și ce zice asta despre mine. Că în noaptea aceea nu pusesem nicio întrebare și că absența întrebărilor fusese o formă de claritate pe care nu o mai avusesem de mult. Că știusem exact ce fusese și că fusese ales în cunoștință de cauză și că nu fusese nevoie de nicio justificare în afara aceleia.
Stewardesa mă trezise cu zece minute înainte de aterizare.
Viena se vedea jos, prin geamul mic al avionului, cu clădiri albe și cu Dunărea un fir subțire la orizont. O altă zi care urma să aibă propriile ei lucruri.
Dar în dimineața aceea, în avionul acela, mai fusesem puțin cu gândul la barul acela de hotel de aeroport, la conversația care alunecase ușor spre camere și lifturi, la lumina de pe pistă care intrase prin fereastra camerei 214 în timp ce adormiserăm.
Fusese o noapte bună cu un om pe care nu îl cunoșteam și nu trebuia să îl cunosc. Fusese simplă și completă și fără nicio umbră de regret, și asta fusese suficient.
Și asta fusese tot ce trebuise să fie.
