Nu mi-a spus numele și nu l-am întrebat. Asta spune ceva, deși nu știu exact ce.
Era la petrecerea de inaugurare a unui apartament pe care nu știam cum ajunsesem, invitată de o prietenă care dispăruse în prima oră. Muzica era bună, lumea era necunoscută și eu eram în acel moment particular în care ești suficient de singură ca să fii liberă, dar nu suficient de singură ca să te simți pierdută.
El stătea pe balcon cu un pahar de vin și privea strada. Nu vorbea cu nimeni, nu părea că ar căuta pe nimeni. Genul de prezență care nu cere atenție dar o primește oricum.
M-am dus după un motiv inventat, să văd priveliștea, că e frumos de sus. El s-a dat la o parte fără să zică nimic și am stat amândoi în tăcere câteva minute, privind mașinile și oamenii de jos.
— Cunoști pe cineva aici? a întrebat el fără să se uite la mine.
— Nici nu știu pe cine cunoaște gazda, am răspuns sincer.
A zâmbit spre stradă.
Restul petrecerii l-am petrecut în principal pe balcon, cu vinul terminat și înlocuit de două ori. Vorbea rar și ales, cu acel tip de atenție care face ca orice zi obișnuită să sune interesant povestită. Mă asculta complet, nu înregistrând informații ca să răspundă mai bine, ci cu adevărat acolo.
Pe la miezul nopții petrecerea s-a golit pe jumătate. El a privit înăuntru și apoi la mine.
— Stai sau pleci?
— Depinde ce alternativă există, am zis.
A ridicat puțin din sprânceană, nu surprins, ci apreciind directețea.
Locuia la câteva stații de metrou distanță, într-un apartament vechi cu parchet care scârțâia și cărți peste tot. Nu l-am întrebat despre cărți și nu m-a întrebat nici el pe mine. Nu era o seară de prezentări.
Era exact cât trebuia, intens și simplu în același timp, fără greutatea relației și a obligațiilor care vin cu ea. Ne cunoșteam de câteva ore și asta ne dădea o libertate ciudat de completă: nicio așteptare, nicio imagine de protejat, nicio versiune oficială. Doar ce eram acolo și atunci.
Am dormit câteva ore și m-am trezit în lumina dimineții cu el citind ceva pe telefon, cu o mână ușor pe umărul meu fără să-și dea seama. Când m-am mișcat s-a uitat la mine.
— Cafea?
— Mulțumesc, dar am ceva dimineața.
Nu aveam nimic dimineața. Dar unele lucruri sunt perfecte tocmai pentru că rămân ce au fost.
Am ieșit pe ușă fără să schimbăm numere, fără să promitem nimic. Afară era o dimineață normală de joi, cu oameni ducându-se la muncă și soare tânăr pe clădirile vechi.
Nu știu nici acum cum îl cheamă. Și e bine așa.
