Ajunsesem la Mamaia la sfârșit de august, cu trenul de la București care durase vreo trei ore și care fusese plin și cald, cu un rucsac mai greu decât ar fi trebuit și cu o rezervare la un hotel mic pe bulevardul principal, camera cu vedere spre mare. Mersesem de la gară cu un taxi al cărui șofer fusese tăcut și ascultase radio vechi și eu mă uitasem pe geam la orașul care se schimbase în stațiune cu hoteluri și magazine de suveniruri și cu turiști cu trolere.
Venisem singură, câteva zile pentru mine, fără program fix și fără obligații, ceea ce se întâmpla rar și fusese un lux pe care îl planificasem din mai și pe care îl amânasem o dată și la care ținusem să ajung. Camera avusese fereastra care dădea spre mare, cum promisese fotografia de pe site, și prima seară o petrecusem pe balcon cu un pahar de apă cu sifon și mă uitasem la marea care se înnegrise odată cu cerul și la luminile de pe promenada de mai jos.
Prima zi stătusem pe plajă și citisem și dormisem puțin și mâncasem ceva simplu la o terasă la umbră. A doua zi fusese la fel, cu varianta că mersesem câteva ore mai departe pe plajă, spre partea mai liniștită de la nord, unde șezlongurile se rărise și unde marea fusese mai prezentă și oamenii mai puțini. Mă simțisem bine în felul specific al locurilor în care nu ești nimeni și nu știi pe nimeni și nimeni nu te știe pe tine.
Prima seară mâncasem singură la un restaurant cu terasa spre mare, cu o salată de pește și cu un pahar de vin alb, și ascultasem conversațiile de la mesele din jur fără să încerc să înțeleg și fusese reconfortant să fiu anonimă. A doua seară mersesem la o terasă pe promenadă cu muzică live, un tip care cântase la chitară cântece pe care le știam sau aproape le știam, și rămăsesem mai mult decât intenționasem pentru că fusese bine acolo.
A treia zi seara, după ce intrasem din soare și mă dusesem la duș și mă îmbrăcasem simplu, cu rochița de vară pe care o luasem special pentru serile de la mare, coborâsem la barul de la parterul hotelului, care dădea direct spre promenada de pe malul lacului. Barul fusese deschis spre afară, cu mese pe terasă și cu lumina portocalie a stelelor de la felinare, și cu sunetul discret al muzicii care venea de undeva mai departe, de la unul din cluburile mai mari de pe bulevard.
Mă așezasem la o masă la marginea terasei, cu un spritz în față, cu privirea spre lac și spre profilul hotelurilor de pe cealaltă parte, și gândisem că era o seară bună, că nu aveam nicio obligație, că era exact ce avusesem nevoie.
Îl observasem la masa de alături cu câteva minute înainte să ne vorbim. Singur, cu un pahar de bere, cu telefonul pe masă pe care nu se uitase. Privise spre promenadă cu acea expresie specifică a cuiva care nu cauta nimic anume, ci pur și simplu era acolo.
Era mai în vârstă decât mine cu câțiva ani, cu haine de vară ușoare și cu ceva în atitudine care spusese că nu fusese pentru prima oară singur la mare. Nu fusese spectaculos, dar fusese prezent în felul acela care nu este obișnuit.
La un moment dat ne uitaserăm în aceeași direcție, spre un vapor mic care trecuse pe lac cu luminile aprinse, și pe urmă amândoi ne uitaserăm unul la altul și el ridicase paharul cu un gest scurt.
— Bun spectacol, spusese, cu referire la vapor sau poate la tot ce fusese în jur.
— Da, spusesem. Bun.
Nu mai adăugasem nimic. El nici. Dar câteva minute mai târziu, când chelnerița venise să întrebe dacă mai vrem ceva, el se uitase spre mine.
— Îți fac loc la masă dacă vrei. Sau rămâi singură, amândouă variantele sunt bune.
Formularea fusese neobișnuit de onestă. Lăsase spațiu în ambele direcții fără să facă o scenă din asta.
— Vin, spusesem.
Se numise Vlad, fusese din Iași, venise la mare cu câțiva prieteni care plecaseră cu o zi în urmă și el rămăsese o zi în plus pentru că rezervarea fusese pe zece zile și nu voise să piardă ziua.
Vorbiserăm ușor, cu pauzele acelea specifice conversațiilor bune de seară la mare, fără să umplem fiecare secundă. El fusese arhitect, nu la un birou mare, la unul mic cu câțiva oameni cu care lucra de ani de zile. Vorbise despre munca lui fără să se laude și fără să se plângă, simplu, ca cineva care știuse ce face și care îi plăcuse.
Eu îi spusesem că lucram în marketing, că venisem singură la mare pentru că avusesem nevoie de câteva zile în care să nu gândesc la nimic în mod structural, că îmi plăcea Mamaia deși știam că e mai populară decât Vama și că nu mă jena asta.
— Vama e bună dar Mamaia are altceva. Ai tot ce ai nevoie la îndemână.
— Exact. Nu e nevoie de efort.
Zâmbise la asta.
Barul se umpluse treptat în jurul nostru, cu oameni de vârste diferite, cu o masă de tineri care comandaseră pahare de shot-uri, cu un cuplu mai în vârstă care se ținuse de mâini. Muzica din fundal crescuse puțin fără să devină asurzitoare.
El mai comandase o bere, eu mai comandasem un spritz, și vorbiserăm despre altele: un film pe care amândoi îl văzuserăm și pe care îl plăcuserăm pentru motive diferite, o carte pe care el o citise de curând și care nu îi plăcuse, locuri din România pe care nu le văzuserăm și pe care voiam să le vedem.
Vorbiserăm despre mare în general, despre de câte ori mergea el pe an și de câte ori mergeam eu, și descoperiserăm că ambii preferaserăm dimineața față de amiaza, că ambii mâncaserăm cel mai bine la localuri mici departe de promenadă, că ambii știuserăm că Mamaia era comercială și că nu ne deranjase asta.
— Îți place că e comercială sau o accepți pur și simplu?
— O accept. Dar îmi place mai mult decât cred că ar trebui.
Râsese la asta. Avusese un zâmbet care venise din ochi, nu numai din gură, și care fusese real.
El povestise despre un proiect de arhitectură la care lucrase de două luni, o clădire mică de birouri în centrul Iașului, pentru care clientul schimbase planurile de trei ori și care îl epuizase dar pe care avea să o facă bine pentru că nu știuse să facă altfel. Vorbise despre asta fără să se plângă excesiv și fără să nege că era obositor, cu onestitate simplă față de munca lui.
Eu îi povestisem că avusesem o perioadă lungă în care muncisem prea mult și că vacanța aceea fusese parțial o corecție și parțial o confirmare că mergeam în direcția bună.
— Și mergești?
— Nu știu. Dar mă simt mai bine decât acum trei luni.
— E destul.
Fusese o frază simplă și corectă pe care nu o anticipasem.
La un moment dat conversația se oprise natural și el se uitase la mine.
— E târziu, spusese. Cam.
— E ora unsprezece.
— Vrei să continuăm la mine? Am o sticlă de vin de când au plecat prietenii mei.
Nu fusese o propunere complicată. Fusese directă și fără exces de promisiuni.
Mă uitasem la el o secundă, verificasem ce simțeam.
— Da, spusesem.
Camera lui fusese la etajul trei, cu o balcon spre mare. Intrarea pe balcon fusese primul lucru pe care îl făcusem, cu marea în față și cu sunetul ei constant și cu vântul de seară care fusese mai rece decât în timpul zilei.
El deschisese vinul și adusese două pahare și stătusem pe balcon câteva minute fără să vorbim, cu marea în față și cu luminile de pe plajă mai jos.
— Îmi place să aud marea noaptea, spusesem.
— E altceva decât ziua.
— E mai serioasă.
Râsese la asta, un râs scurt și adevărat.
Mă sărutase acolo pe balcon, fără grabă, cu paharul de vin în mână pe care îl pusese pe balustradă înainte. Mă ținuse de față și eu mă prinsesem de el și în spate fusese sunetul mării și vântul de seară și lumina mai slabă a hotelurilor de pe cealaltă parte a lacului.
Intrasem înăuntru și el trăsese perdeaua semi-transparentă care lăsase să intre lumina difuză de afară și sunetul mării mai înăbușit dar prezent.
Mă uitasem la el în lumina aceea filtrată și simțisem că era ok, că totul fusese ok, că seara aceea fusese ce fusese și că nu trebuia să îi dau o semnificație mai mare sau mai mică decât avusese.
Se dezbrăcaserăm în lumina aceea difuză, cu sunetul mării care intra surd prin perdeaua trasă. El mă adusese aproape și mă sărutase din nou, mai lung, cu mâinile pe talia mea și pe urmă mai jos. Eu mă prinsesem de el și simțisem că exista ceva liniștit și real în momentul acela, fără urgență, de parcă și el știuse că nu era nevoie să ajungem imediat undeva.
Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe umăr, mai jos, cu o atenție care nu fusese grăbită. Eu gemesem ușor și mă prinsesem de el cu o mână în părul lui și simțisem că se adunase ceva în mine, lent și constant. Pusese mâna pe șoldul meu și eu mă uitasem la el în lumina aceea difuză și el se uitase la mine cu o privire deschisă și atentă.
Îi spusesem că da și el coborâse cu buzele și fusese cu răbdare și atenție și cu o cunoaștere a corpului feminin care nu fusese teoretică. Eu mă prinsesem de cearșaf cu degetele și simțisem că se construia ceva adânc și constant, o tensiune care crescuse treptat, și că marea continua în fundal și că lumina difuză era aceeași și că nu mai existase nimic în afara patului și a nopții aceleia. Venise un val lung și complet care mă lăsase cu spatele ridicat și cu vocea pe care nu o mai ținusem.
Venise deasupra mea și ne privisem câteva secunde în lumina aceea filtrată, cu sunetul mării în fundal și cu lumina slabă de pe balcon pe fețele noastre. Nu spusese nimic și nici eu și fusese bine că nu spusesem nimic.
Îl simțisem intrând în mine adânc și continuu și eu ridicasem șoldurile spre el și el continuase cu mâinile pe talia mea, fără grabă, cu un ritm care se stabilise singur și pe care eu îl simțisem potrivit. Eu mă prinsesem de umerii lui și simțisem că existam complet în momentul acela, că nu mai fusese nicio seară lungă de vară sau nicio terasa cu spritz sau nicio promenadă, ci numai el și lumina difuză și sunetul mării care intra constant pe lângă perdea.
Schimbasem ritmul de câteva ori, mai lent și pe urmă mai direct, eu cu mâinile pe umerii lui, el cu fața aproape de gâtul meu și cu respirația lui pe pielea mea, și simțisem că nu mai existasem în afara momentului acela. El îmi spusese la ureche că e bine și eu mă prinsesem mai strâns de el și îi răspunsesem că da.
Schimbasem poziția, eu pe el, cu mâinile pe pieptul lui și cu lumina difuză pe fața lui, și el pusese mâinile pe șoldurile mele și continuasem în ritmul acela mai adânc. Simțisem că se adunase din nou ceva și că marea continua în fundal și că nimic din afara camerei aceleia nu mai contase. Venise un moment lung și complet care mă lăsase imobilă câteva secunde cu ochii închiși, urmat la scurt timp de al lui.
Rămăsesem nemișcați după aceea, eu pe el, cu respirațiile noastre în camera aceea cu marea în fundal.
Adormisem mai târziu, cu fereastra semi-deschisă și cu sunetul mării care intra constant, egal, fără pauze. Mă trezisem la șase dimineața cu lumina gri a zorilor pe tavan și cu sunetul mării mai clar decât seara, mai direct, mai curat, fără muzica și conversațiile de pe promenadă.
El dormea pe jumătate, cu ochii aproape închiși și cu respirația lentă, și se uitase la mine când mă ridicasem.
— Vrei cafea? întrebase cu vocea aburită de somn.
— Nu, mulțumesc. Mă duc să văd răsăritul.
— Bun răsărit.
Nu mai adăugase nimic și nu mai adăugasem nici eu și fusese exact forma potrivită: simplă, fără ceremonii, fără scenă de despărțire.
Ieșisem din cameră și coborâsem la plajă și mersesem până la marginea apei și stătusem acolo cu picioarele în nisip rece și mă uitasem la orizontul pe care soarele urca treptat, portocaliu și calm. Plaja fusese aproape goală, câțiva oameni care mergeau sau care stăteau la marginea apei, toți cu acel aer specific al dimineților timpurii.
Gândisem că în seara anterioară fusesem singură la o masă de bar cu un spritz și că acum stăteam la marginea mării și că între ele fusese o noapte cu un om pe care nu îl știam și care fusese bun. Că nu schimbase nimic fundamental și că poate tocmai de aceea fusese ușor. Că nu avusesem nevoie de un cadru anume sau de circumstanțe speciale, ci de o seară liberă și de un om care fusese prezent și direct și real.
Mersesem pe plajă vreo jumătate de oră, cu nisipul rece sub picioare și cu marea care se retrăgea ușor, și gândisem la dimineața aceea și la noaptea anterioară și la ziua care urma și nu separasem lucrurile cu granițe clare. Toate fuseseră parte din aceleași câteva zile de mare, din același spațiu liber pe care mi-l construisem și la care avusesem dreptul.
Gândisem că venisem la mare pentru zile fără structură și că exact asta avusese noaptea aceea: nicio structură, nicio așteptare, nicio continuitate necesară. Că Vlad fusese un om bun dintr-un alt oraș, cu o viață pe care nu o cunoșteam și care nu trebuia să o cunosc, și că în seara aceea fusese exact ce fusese fără să fie obligat să fie mai mult.
Că exista un anumit tip de onestitate în asta: să fii prezentă cu cineva pentru o noapte, fără să îți construiești o narativă despre ce înseamnă, fără să te gândești la ce urmează sau la ce ar trebui să urmeze. Că fusesem complet acolo și că asta fusese suficient. Că nu știam nimic despre viața lui de zi cu zi din Iași și că el nu știa nimic despre a mea din București și că absența contextului fusese o formă de libertate, nu o limitare.
Nu știusem dacă aveam să îl mai văd în ziua aceea. Camera lui fusese pe aceeași promenadă, poate ne nimereserăm la un prânz sau la o cafea sau poate nu și ambele variante fuseseră în regulă.
Marea fusese aceeași în dimineața aceea ca în orice altă dimineață. Soarele urcase mai sus și lumina fusese mai caldă și câțiva copii apăruseră pe plajă cu găletușele lor. Turiștii dimineții se instalaseră pe șezlonguri.
Mă întorsesem la hotel și comandasem cafeaua la bar și mă uitasem la mare din terasa de la parter. Câțiva oameni mai stăteau la mese cu cafele și cu telefoanele, un grup de tineri care tocmai se întorsese de pe plajă cu nisipul pe picioare, o femeie care citea cu ochelarii de soare deși soarele abia răsărise. Gândisem că avusesem câteva zile bune, că noaptea aceea fusese parte din zilele acelea bune fără să fie mai mult sau mai puțin decât celelalte momente, că fusese o seară și o noapte care se potriviseră perfect cu restul concediului.
Îl văzusem pe Vlad după-amiaza, în trecere, pe promenada principală. Ne oprisem câteva secunde.
— Ai prins răsăritul? întrebase.
— L-am prins.
— A meritat?
— A meritat.
Zâmbise și continuase în direcția lui și eu continuasem în a mea și fusese exact forma corectă pentru ce fusese.
Ultima seară la mare o petrecusem singură, la aceeași terasă, cu un spritz și cu marea în față, și mă simțisem bine și complet. Că venisem singură la mare și că rămâneam singură cu seara aceea, că noaptea cu Vlad fusese a ei și că prezentul fusese al meu și că nu era nicio contradicție între ele.
Chelnerul adusese un al doilea spritz la masă, pe care nu îl comandasem dar pe care îl acceptasem fără să protestez. Marea se întunecase treptat și luminile de pe promenadă se aprinseseră și muzica dintr-un club de mai departe ajunsese ca un fir subțire de sunet, neagresivă, de fundal. Câteva familii cu copii plecaseră de pe plajă și locul lor îl luaseră cuplurile și grupurile de tineri care preferaseră serile. Mă simțisem parte din seara aceea fără să fiu a ei, prezentă dar fără obligație.
Gândisem că ultima zi a unui concediu avusese întotdeauna ceva aparte în ea, o calitate de prezent complet pe care zilele de mijloc nu o avuseseră: că a patra zi la mare fusese mai așezată, mai liniștită, mai puțin orientată spre ce ar putea urma și mai mult ancorată în ce era deja.
Gândisem că poate cea mai bună formă de concediu fusese asta: să vii cu propriile tale planuri și să fii deschisă când se întâmplă ceva în afara lor. Că rigiditatea față de program ar fi însemnat să pierd seara de bar și conversația și noaptea de după. Că lipsa unui program ar fi însemnat să nu am nimic al meu în rest.
El plecase a patra zi dimineața cu trenul spre Iași. Nu schimbaserăm numere de telefon și nu fusese nevoie. Fusese o noapte bună cu un arhitect din Iași pe care nu îl mai aveam să îl văd și care rămăsese exact ceea ce fusese: un om dintr-o seară de august la Mamaia.
Fusese un concediu bun. Fusese o noapte bună. Fusese suficient.
Gândisem, în trenul spre București, că fiecare deplasare de felul acesta mă readusese cu ceva în plus față de ce luasem cu mine. Nu neapărat ceva tangibil sau verbalizabil, ci mai degrabă o recalibrare, un rearanjament al lucrurilor în ordinea lor corectă. Că câteva zile de anonimat și mare și conversații cu necunoscuți fusese o formă de odihnă pe care nu o găseam în altă parte.
Că Vlad fusese parte din asta: o seară bună și o noapte bună și un gest simplu dimineața și niciunul dintre noi nu avusese nevoie de mai mult. Că uneori suficientul acela mic fusese cel mai onest lucru din toate.
