Avionul a aterizat la Atena la șapte dimineața, cu o întârziere de patruzeci de minute față de program, și eu privisem pe geamul îngust cum lumina se schimba deasupra orașului, de la violet la portocaliu și apoi la albul acela tare, mediteranean, care nu seamănă cu lumina de acasă. Eram singură. Prima vacanță singură, la douăzeci și patru de ani, cu un rucsac mediu, un plan vag și o hotărâre pe care o luasem cu trei luni înainte, într-o noapte în care realizasem că așteptam de prea mult timp ca altcineva să vrea să facă același lucru cu mine în același timp.
Nu venisem în Grecia cu gândul la aventuri. Venisem cu gândul la soare, la mare albastră, la mâncare bună și la liniștea aceea specifică a locurilor în care nu te cunoaște nimeni. Liniștea în care poți să fii altcineva pentru câteva zile, sau poți să fii mai mult tu însăți decât ești acasă, unde ești prins în toate rolurile tale obișnuite.
Primele două zile le-am petrecut la Atena. Am urcat la Acropole dimineața devreme, înainte să vină turiștii în valuri, și am stat acolo privind orașul răspândit jos, alb și nesfârșit spre toate orizonturile, cu sentimentul că înțeleg ceva fără să pot formula ce anume. Ceva despre continuitate, despre cum oamenii construiesc lucruri care rezistă și în același timp trăiesc vieți atât de efemere. Am rămas acolo mai mult decât planificasem.
Am mâncat singură în taverne mici unde oamenii mă vedeau că nu am pe nimeni cu mine și nu comentau, pur și simplu mă serveau bine. Am băut cafea grecească în piețe umbroase cu pisici dormind pe trepte. Am rătăcit prin Monastiraki și Plaka și Exarchia, cartiere cu caractere complet diferite, și în fiecare m-am simțit deopotrivă vizibilă și anonimă, o combinație pe care o găsești numai în orașele mari și în care te poți odihni cu adevărat.
Prima seară am stat singură pe terasa apartamentului meu de Airbnb, cu un pahar de vin local și cu Atena întinsă în față în lumini, și mi-am dat seama că eram fericită. Nu o fericire spectaculoasă, ci una calmă, cu rădăcini, genul pe care nu îl confunzi cu nimic altceva.
A treia zi am luat feribotul spre Santorini.
Pe feribot l-am cunoscut pe Nikos.
Nu l-am cunoscut în sensul dramatic al cuvântului. Nu a existat un moment special, o privire reținută traversând o mulțime, o conversație care a început cu o linie pregătită. M-a rugat să-i păzesc locul câteva minute, eu stăteam pe o bancă de pe punte cu o carte pe care nu o citeam, și când s-a întors mi-a mulțumit și a rămas să stea puțin, cum se întâmplă uneori, cum un minut de conversație poartă altul fără să planifici nimic.
Era înalt, cu părul închis la culoare și o față care exprima lucruri clar, fără ambiguitate, genul de față pe care o înțelegi repede. Vorbea engleza bine, cu un accent care amesteca greaca cu ceva ce suna a studiat în afară. Locuia în Atena, se ducea la Santorini să vadă niște prieteni, fusese de multe ori, cunoștea locul cu intimitatea cuiva care a avut timp să depășească stratul turistic. Eu îi spusesem că e prima dată. El se comportase ca și cum asta era o informație prețioasă, nu un fapt banal, și îmi recomandase trei locuri pe care nu le găsești în ghiduri și la care ajungi numai dacă știe cineva să-ți arate drumul.
Am stat de vorbă vreo două ore pe puntea aceea cu vântul mediteranean în păr și marea albastru-închis de jur împrejur, cu Atena dispărând în spate și Santorini undeva înainte, nevăzut. Nu mai fusesem atât de prezentă într-o conversație de mult timp. Nu mai simțisem că un necunoscut era interesat real de ce gândeam, nu dintr-o politețe calculată și nu pentru că voia ceva de la mine, ci dintr-o curiozitate autentică, genul care te face să vrei să continui, să adaugi, să explorezi idei pe care nu le articulasei înainte față de nimeni.
Când am ajuns în portul din Santorini și am început să coborâm, el m-a întrebat dacă știu unde stau. I-am spus că am rezervare la un hostel în Fira. El a zâmbit și a zis că Fira e bună, că are energie, că o să-mi placă. Și înainte să ne despărțim, mi-a scris pe o bucată de hârtie numele unui bar din Oia unde trebuia să văd apusul în seara aceea. Nimic altceva. Fără număr de telefon, fără propunere explicită. Doar o recomandare oferită cu generozitate.
Am stat vreo jumătate de oră în camera de hostel după ce am ajuns, uitând la tavanul alb și ascultând zgomotele de afară, gânduri amestecate despre vacanța mea solitară și despre un grec necunoscut cu care vorbisem pe un feribot.
Santorini era mai mică decât îmi imaginasem și mai frumoasă decât orice poză. Casele albe cu acoperiș albastru nu sunt un clișeu când ești acolo, sunt pur și simplu adevărate, reale, cu peretele cald și aspru la atingere și cu geraniile roșii care cresc la intrare. Am ieșit din hostel spre amiază și am rătăcit prin Fira fără hartă, urmând uliță după uliță, urcând trepte și coborând trepte, oprindu-mă să privesc marea de la înălțimea caldeerei, o apă albastru-închis care nu se termina nicăieri la orizont.
Am mâncat singură la prânz la o terasă cu vedere spre mare, cu o salată grecească și un pahar de apă rece, și m-am gândit că asta e exact ce voiam, această libertate absolută de a nu da socoteală nimănui pentru unde mergi și cât stai și ce alegi. Că ai putea să rămâi la masa aceea două ore sau să pleci după zece minute și nimeni nu ar observa și nimeni nu ar comenta.
Mi-am petrecut după-amiaza explorând. Am urcat pe o potecă îngustă spre un punct de belvedere de care auzisem de la cineva din hostel și care îmi oferise o vedere de la care îmi tăiase respirația, tot golful caldeerei dintr-o privire, straturile de rocă vulcanică în maro și negru și gri, deasupra lor casele albe, și deasupra tuturor cerul fără nori. Am stat acolo probabil treizeci de minute fără să fac poze, numai privind.
Seara m-am dus în Oia.
Barul era exact cum îl descrisese: mic, pe o terasă încastrată în stânca albă, cu vedere directă spre apus. Apusul din Santorini e unul din acele lucruri despre care ai citit și la care te aștepți să fii dezamăgit pentru că nu poate fi la fel de bun cum spune toată lumea. Și nu e dezamăgitor. E mai bun decât ce spune toată lumea, pentru că nu poți pregăti o inimă pentru un cer care trece prin douăzeci de nuanțe de roșu în douăzeci de minute.
Stăteam la bar cu un pahar de vin local în față, înconjurată de cupluri și de grupuri de prieteni, și pentru prima dată în vacanță simțeam că singurătatea mea era vizibilă, că nu era doar o stare interioară ci ceva pe care ceilalți îl vedeau. Nu era o senzație rea. Era neutră, cu un ușor disconfort la margini.
Și atunci l-am văzut pe Nikos la celălalt capăt al terasei.
M-a văzut în același moment. A ridicat paharul ca un salut, am ridicat și eu al meu. A venit spre mine câteva minute mai târziu, când apusul era la jumătate, și s-a așezat pe scaunul liber de lângă mine fără să ceară permisiunea, cum faci cu cineva pe care îl cunoști.
— Știam că o să fii aici, a zis.
— Chiar?
— Nu, a recunoscut el zâmbind. Speram.
Am băut vinul acela împreună privind cum cerul se stinge deasupra mării, și conversația a reluat exact de unde o lăsasem pe feribot, ca și cum cele câteva ore dintre ele nu existaseră. Am vorbit despre călătorii, despre felul în care locurile te schimbă sau nu te schimbă, despre diferența dintre a vedea un loc și a-l simți. El vorbea despre Grecia cu o dragoste care nu era orgoliu național, ci ceva mai personal, mai intim, ca despre un prieten vechi.
Ne-am mutat de la bar la un restaurant pe o uliță laterală, unul din alea pe care nu le găsești dacă nu știi, cu șase mese afară și un meniu scris cu cretă pe o tablă. Am mâncat pește proaspăt și am băut retsina și am vorbit mai departe, de data asta mai în adâncime, depășind stratul subțire al conversației de cunoaștere.
Mi-a vorbit despre familia lui, despre tatăl care pescuia și care nu mai pescuia de ani de zile, despre o soră mai mică stabilită în Germania pe care o vedea rar. Mi-a povestit despre un an petrecut la Barcelona, la douăzeci și doi de ani, care îl schimbase în moduri pe care nu le anticipase. Vorbea cu o deschidere pe care nu o asociasem cu un bărbat pe care îl cunoșteam de câteva ore, dar care nu suna forțată.
La un moment dat m-a întrebat de acasă, despre viața mea de acolo, și eu i-am povestit puțin, suficient, fără să intru în detalii despre ce lăsasem în urmă, despre relațiile care se răciseră sau despre rutinele care mă oboseau. I-am povestit ce voiam să audă despre mine, versiunea ușoară, și pentru câteva ore am fost acea versiune. Nu mincinoasă, ci simplificată. Versiunea care există și ea, doar că acasă era acoperită de straturi de cotidian.
M-a întrebat și de ce călătoresc singură și i-am spus adevărul: că așteptasem prea mult ca altcineva să vrea același lucru în același moment și că la un punct preferasem să plec singură decât să nu plec deloc. El a dat din cap ca și cum înțelegea exact despre ce vorbeam, fără să adauge mai mult.
Vinul era rece și bun și noaptea se răcise suficient de plăcut. Lumânarea de pe masă ardea strâmbă din cauza vântului și nimeni nu o îndrepta.
Era aproape miezul nopții când am ieșit din restaurant pe ulița pietruită. Luna era mare și joasă deasupra mării și aerul mirosea a sare și a iasomie. Nu știu cine s-a oprit primul. Știu că ne-am oprit amândoi în același loc, pe o terasă mică cu vedere la apă, și că tăcerea dintre noi era altceva decât liniștea din restul serii.
El s-a întors spre mine și m-a privit câteva secunde fără să spună nimic, cu o expresie calmă, fără presiune. Ca și cum acel moment era al lui întreg și nu se grăbea nicăieri.
— Ești frumoasă, a spus în română, cu un accent grecesc care a făcut cuvântul să sune altfel decât îl știam.
— Știai românește? am întrebat, mai surprinsă de asta decât de compliment.
— Câteva cuvinte, a zis. Pe acelea le-am căutat.
M-a sărutat acolo, pe terasa aceea cu vedere la mare, cu luna jos pe cer și cu iasomia în aer. Un sărut lung și sigur, fără graba cuiva care se teme că își pierde ocazia, ci cu răbdarea cuiva care știe că are tot timpul din lume. Mi-am spus că e o vacanță, că el e un necunoscut, că mâine plec spre altă insulă și el rămâne cu prietenii lui. Mi-am spus toate astea și nu m-am oprit.
Ne-am plimbat mai departe pe ulițele albe ale Oiei, ținându-ne de mână cum faci cu cineva pe care îl cunoști de ani de zile, și vorbeam mai puțin decât înainte, dar tăcerea era altceva acum, era plină.
L-am invitat în camera mea de la hostel cu o simplitate care m-a surprins pe mine mai mult decât pe el. Nu era o cameră mare, era o cameră de hostel cu pereți albi și un pat îngust și o fereastră mică din care se vedea un colț din curtea interioară. Nu conta.
Nikos era atent în felul în care ești atent când vrei să înțelegi pe cineva, nu doar să atingi un corp. Camera era mică și pereții albi reflectau lumina lunii care intra pe fereastra întredeschisă, și aerul mirosea a sare și a piatra încălzită de soare care se răcise acum.
Mâinile lui se mișcau cu o lentoare deliberată, fără grabă, fără urgența cuiva care se teme că timpul se termină. Atingerile lui nu erau întrebări. Erau afirmații. Sunt aici. Ești reală. Asta contează. M-am lăsat dusă în ritmul lui, lăsând gândurile să se oprească pe rând, unul câte unul, lăsând aerul cald al insulei și mirosul de sare care intra pe fereastra deschisă să facă parte din tot ce simțeam.
Nu exista nicio urgență. Nu exista nici anxietatea aceea care apare uneori cu oameni noi, grija că nu ești destul de ceva sau prea mult altceva. El părea să nu aibă niciun standard față de care să te măsoare, nicio așteptare prestabilită. Era pur și simplu prezent, și asta era tot ce îmi trebuia.
Mă gândeam uneori, ulterior, la ce anume a fost diferit. Nu era doar că era frumos sau că știa să facă conversație. Era că în seara aceea eu fusesem altcineva sau poate fusesem mai mult eu, și că el reacționase la ce era real în mine, nu la ce era familiar.
A fost prima dată când am înțeles ce înseamnă să fii complet prezentă cu cineva. Fără să calculezi, fără să îngrijorezi, fără să compari cu altceva sau cu alte dăți. Numai acea cameră albă, acea noapte mediteraneană, acel om pe care nu îl cunoșteam și care mă cunoștea mai bine în câteva ore decât unii care mă știau de ani. Știa că îmi place tăcerea înainte de vorbe. Știa că nu am nevoie să fie confirmat fiecare gest. Știa să stea fără să umple spațiul inutil.
Nu știu cum știa. Poate că nu știa, poate că era pur și simplu el însuși și eu aveam nevoie de exact asta.
Dimineața era deja lumină când a plecat. Nu a existat stânjeneală, nu a existat acea tăcere incomodă care uneori urmează dimineața după o noapte cu un necunoscut, când brusc nu mai știi cum să te comporți și ce să spui și ce înseamnă ce tocmai s-a întâmplat. Nu a existat promisiunea falsă că o să ne vedem din nou, că rămânem în contact, că viața are ocazii frumoase. A existat o îmbrățișare lungă la ușă, cu el mirosind a noapte și a sare, și un zâmbet sincer care nu cerea nimic și nu promitea nimic. Exact cât trebuia și exact cât era adevărat.
Am stat în pat după ce a plecat și am ascultat zgomotele insulei care se trezea. Motociclete, voci, ceva care suna a muzică de undeva departe, poate un radio dintr-o bucătărie de restaurant. Fereastra era deschisă și aerul era deja cald, cu acea căldură uscată a Mediteranei care te îmbracă altfel decât căldura de acasă, mai directă, mai sinceră parcă.
M-am gândit la ce se întâmplase și nu m-am simțit cum mă așteptasem să mă simt. Mă așteptasem la o anumită complicație interioară, la îndoieli sau la vinovăție față de ceva vag și nedefinit, față de o versiune a mea care ar fi trebuit să fie mai precaută. Nu mă simțeam nici tristă că se terminase, nici copleșită că se întâmplase. Mă simțeam întreagă. Complet eu, fără lipsuri și fără excedent, exact în dimensiunile mele reale. O senzație atât de rară că la început nu am recunoscut-o ca atare, o confundasem cu altceva, cu oboseala sau cu efectul vinului. Dar era ceva mai simplu și mai trainic decât atât.
Am stat în pat după ce a plecat, privind lumina care se mișca pe peretele alb, simțind că sunt exact unde trebuie să fiu. Nu pentru că fusesem cu el. Ci pentru că fusesem cu mine însămi în felul cel mai direct posibil, fără bariere, fără roluri, fără așteptările nimănui.
Am mai stat o zi în Santorini după aceea, singură din nou, și a fost la fel de bună ca ziua de dinainte. Am luat micul dejun pe o terasă în Fira privind cum turiștii se fotografiau la marginea caldeerei, am înotat la o plajă de piatră vulcanică neagră la care apa era atât de rece și curată că părea ireală, am citit două ore sub un dud într-un sat interior pe care îl găsisem rătăcind cu motocicleta închiriată. Nu m-am gândit la Nikos mai mult de câteva ori. Sau m-am gândit, dar cu ușurință, fără greutate, cum îți amintești ceva bun și îl lași să treacă.
Am plecat spre Creta a doua zi. Am văzut Oia o ultimă oară din feribot cum se micșora, albă pe stânca vulcanică, strălucind în lumina de dimineață. Nu i-am dat lui Nikos niciun contact și el nu a cerut. Unele lucruri sunt perfecte tocmai pentru că nu le prelungești.
Vacanța aceea din Grecia mi-a arătat că primele dăți pot să aibă toate formele. Nu trebuie să fie cu cineva pe care îl cunoști, nu trebuie să se transforme în ceva mai mult, nu trebuie să fie pregătite sau planificate sau înscrise în logica obișnuită a lucrurilor. Nu trebuie să aibă un sens care să supraviețuiască mai departe de momentul în care s-au petrecut. Pot să fie doar reale, doar complete în ele însele, fără să ceară o continuare care să le valideze.
Și asta e de ajuns. Uneori e mai mult decât de ajuns.
Mă mai gândesc uneori la Oia noaptea, la luna aceea mare deasupra mării, la iasomia din aer și la un grec cu câteva cuvinte în română căutate special, spuse cu accent și cu toată seriozitatea. La pereții albi ai camerei și la fereastra deschisă și la aerul cald de insulă. La faptul că puteam să fiu exacta mea versiune reală fără să mă pregătesc pentru asta, fără să mă gândesc dacă e bine sau nu.
Vacanța aceea mi-a dat multe lucruri. Mi-a dat Atena la ore mici dimineața. Mi-a dat apusul din Santorini cu toate nuanțele lui. Mi-a dat plaja de piatră neagră și drumul cu motocicleta prin sate albe. Și mi-a dat o noapte de care nu avusesem nevoie ca să o planific, care a venit de la sine, care a fost bună tocmai pentru că nu îi cerusem să fie permanentă.
Și zâmbesc. Pur și simplu zâmbesc, fără să am nevoie să explic nimănui de ce.
