Luasem trenul de la ora nouă seara nu pentru că fusese cea mai bună opțiune, ci pentru că fusese singura. Toate biletele de avion spre Cluj pentru weekendul acela se vânduseră cu o săptămână înainte, prietena mea de acolo insistase că nu mai amânăm vizita, și biletul de tren fusese ce rămăsese. Șase ore și jumătate, un compartiment cu patru locuri, și speranța că ceilalți pasageri nu vor fi prea gălăgioși.
Nu fusesem adeptă a trenurilor de noapte în general. Îmi plăcuseră teoretic, în felul în care îți plăceau lucrurile pe care le vedeai în cărți sau în filme, cu geamurile mari și cu peisajele care treceau și cu cafele băute la vagonul-restaurant. Realitatea trenurilor de noapte fusese mai puțin poetică, cu locuri incomode și cu stații la ore imposibile și cu vecini de compartiment imprevizibili. Dar de data aceasta acceptasem pentru că nu avusesem altă variantă, și pentru că, pe undeva, îmi plăcuse ideea de a ajunge la Cluj dimineața, odihnită sau nu, cu tot un weekend înainte.
Îmi pusesem rucsacul sus, mă așezasem la fereastră, și scosesem cartea pe care o începusem cu o săptămână înainte și nu apucasem să o termin. Trenul plecase la timp, ceea ce fusese surprinzător în sine, și Bucureștiul se depărtase treptat, înlocuit de suburbii și de câmpuri întunecate la fereastra mea.
Compartimentul meu avusese patru locuri și fusesem singură în primele câteva minute, ceea ce îmi plăcuse și îmi dăduse speranța că poate rămânea așa. Dar la Gara de Nord, cu o secundă înainte de plecare, intrase un cuplu cu bagaje mari și un bărbat singur cu o geantă de laptop. Cuplul se așezase pe locurile din față, cu zgomotul lor de oameni care terminau o conversație începută înainte de tren. Bărbatul cu geanta de laptop se uitase la biletul lui, verificase numerele, și se așezase pe locul de lângă mine.
Spusese bună seara scurt și politicos și se apucase să scoată laptopul din geantă. Eu răspunsesem la fel și mă întorsesem la cartea mea.
Se numise Sebastian, lucra în consultanță, și trăia la Cluj de șase ani. Nu aflasem asta imediat. Aflasem pentru că, pe la Ploiești, laptopul lui avusese o problemă cu rețeaua de Wi-Fi și întrebase, cu o expresie de om care nu obișnuia să ceară ajutor, dacă știam cumva dacă trenul avusese un hotspot propriu. Nu știusem, îi spusesem, și el dăduse din cap și închisese laptopul cu o resemnare discretă.
— Presupun că citesc și eu, spusese, mai mult pentru sine decât pentru mine.
— Ce ai pe telefon?
Se uitase la mine, ușor surprins că mă implicasem. Nimic care merită citit. Mailuri de muncă și știri.
Râsesem puțin. Luasem cartea și i-o arătasem. Pot să îți dau asta când termin capitolul curent. Dacă vrei.
Se uitase la copertă cu atenție, de parcă evaluase cu seriozitate oferta. Nu e genul meu.
— Care e genul tău?
Ezitase o secundă, de parcă întrebarea fusese mai serioasă decât intenționa ea. Non-ficțiune. Economie comportamentală. Psihologie aplicată.
— Sună greu.
— E mai interesantă decât sună. Explică de ce oamenii iau decizii proaste în mod sistematic.
— Și tu nu iei decizii proaste?
Se uitase la mine cu o expresie care spusese că apreciase întrebarea. Din când în când.
Conversația aceea scurtă fusese suficientă cât să schimbe ceva în compartiment. Nu mai fuseserăm doi necunoscuți care coexistau politicos, ci doi oameni care schimbaseră câteva cuvinte și de la care se putea, potențial, continua. Cuplul din față nu fusese atent la noi, preocupat cu ceva de pe telefonul lor pe care îl țineau amândoi în față.
Mă întorsesem la cartea mea. El scosese un volum din geanta de laptop și se apucase să citească la rândul lui. Câteva zeci de minute trecuseră în liniștea aceea de compartiment de tren, cu sunetul roților și cu lumina câmpurilor trecând pe fereastră, și fusese mai puțin incomodă decât mă așteptasem. Uneori, cu oamenii potriviți, liniștea devenea o formă de prezență în sine.
La un moment dat cuplul din față discutase în șoaptă despre ceva, un hotel sau o rezervare, și el se uitase spre ei cu o expresie neutră și apoi spre mine cu un zâmbet discret, ca o glumă nerostită despre viața în tren pe care amândoi o înțeleseserăm fără s-o spunem. Nu știusem exact când fusese clar că aveam o glumă nerostită comună. Fusese, probabil, undeva între Wi-Fi-ul pierdut și cartea care nu fusese genul lui.
Pe la Sinaia, când trenul încetinise la stație, se uitase pe fereastră cu atenție la dealurile din jur, la luminile caselor de pe coaste, la silueta pădurilor.
— Ești din Cluj? îl întrebasem.
— Nu. Sunt din Bacău. Dar la Cluj e serviciul, de șase ani. Se uitase la mine. Tu de ce mergi acolo?
— O prietenă. Weekend.
— Prima dată la Cluj?
— A treia. Tu te întorci sau pleci?
— Mă întorc. Am fost la București patru zile, client nou. Închisese volumul pe care îl deschisese după laptop. Patru zile într-un hotel de pe Calea Victoriei și patru reuniuni pe zi.
— Sună extenuant.
— E. Dar spusese asta fără dramatism, ca pe o constatare despre o viață pe care o alesesem și cu care continuai, nu ca pe o plângere care cerea consolare.
— Merită Clujul?
Se gândise câteva secunde înainte să răspundă, ceea ce îmi plăcuse. Oamenii care răspundeau imediat la întrebări de genul acesta nu se gândiseră cu adevărat. Merită. Are un ritm diferit față de București. Mai puțin zgomot, mai mult spațiu pentru ce vrei să faci.
Coborâserăm la același nivel de informație și conversația se oprise natural, fără să lăsăm ceva neterminat. Cuplul din față se pregătise să coboare la Brașov, cu bagajele lor mari și cu îmbrățișările lor de pe peron pe care le văzuserăm prin fereastră. Compartimentul rămăsese numai cu noi doi.
Se schimbase ceva cu plecarea lor. Nu dramatic, nu imediat, dar aerul din compartiment fusese altfel, mai larg, fără prezența altora care stabiliseră implicit niște limite de zgomot și de intimitate. El se uitase spre locurile goale din față, apoi spre mine.
— Poți să te muți mai comod acum, spusese.
— Sunt comodă și așa.
Se uitase la mine câteva secunde. Bine.
Mă întorsesem la carte dar nu citisem nimic din pagina aceea. Conștientizasem că el era atent la altceva decât cartea lui, că se uitase pe fereastră dar nu spre câmpuri. Și că eu făcusem același lucru.
— Câți ani ai în consultanță? îl întrebasem fără să ridic privirea de pe carte.
Se uitase la mine din nou. Opt ani. De ce?
— Pari obosit de ea.
Tăcuse câteva secunde. Observi mult.
— Trenurile lungi ajută.
Zâmbise, primul zâmbet real pe care i-l văzusem de la Gara de Nord. Fusese dintr-acelea care schimbau puțin toată fața omului, nu numai colțurile gurii.
— Sunt obosit de ea, confirmase. Dar nu știu ce altceva aș face.
— Poate că nu trebuie să știi acum.
Se uitase la mine cu atenție, de parcă răspunsul acela fusese neașteptat. Tu știi ce faci cu viața ta?
— Mai mult sau mai puțin. Suficient cât să nu mă trezesc cu anxietate în fiecare dimineață.
— E un standard rezonabil.
Conversația aceea se desfăcuse altfel față de ce fusese înainte, mai sinceră, cu întrebări reale la care nu se așteptase să răspundă unui necunoscut în tren dar la care răspundea oricum. Îmi povestise despre un proiect mare care se terminase prost cu doi ani înainte, o reorganizare corporatistă în care el fusese parte din echipa care propusese schimbările și care nu fusese urmată de rezultatele promise. Clientul nu aplicase recomandările complet, le adaptase la ce considerase că îi convenea, și rezultatele fuseseră mediocre. El purtase asta câteva luni, nu din vina lui, dar oricum.
— E greu să lași un proiect prost fără să te judeci pe tine, spusese.
— Da. Dar mai devreme sau mai târziu trebuie să separi ce e al tău și ce nu e.
Se uitase la mine cu atenție, de parcă răspunsul acela fusese exact ce avusese nevoie să audă sau exact ce știuse deja dar fusese util să i se spună. Ai dreptate.
Îi spusesem că înțelegeam, că avusesem și eu o perioadă în care muncisem mult pentru ceva care se terminase diferit față de ce sperasem. El ascultase fără să mă întrerupă, cu același tip de atenție pe care îl avusese toată seara, de om care asculta cu adevărat și nu pregătea deja răspunsul în timp ce vorbeai.
— Cum ai depășit-o? mă întrebase.
— Timp. Și un alt proiect care a mers bine. Mă gândisem o secundă. Și recunoașterea că nu puteam controla tot.
Dăduse din cap, lent. Asta e partea grea.
— E. Dar se practică.
Trecuserăm de Brașov. Noaptea se adâncise în afara ferestrei, câmpurile înlocuite de păduri întunecate și de lumini rare ale unor sate. Eram singuri în compartiment, cu lumina slabă de deasupra ușii și cu sunetul uniform al trenului, care devenise în orele acelea ceva familiar și liniștitor.
Conversația noastră avusese o calitate pe care nu o anticipasem: nu fusese conversația aceea de tren în care îți povesteai viața unui necunoscut pentru că știai că nu îl mai vedeai niciodată și că nu conta. Fusese mai precisă decât atât, cu răspunsuri reale la întrebări reale, cu pauze în care amândoi ne gândiserăm înainte să spunem ceva. Vorbise despre Clujul lui, despre apartamentul pe care îl cumpărase cu doi ani înainte și pe care nu apucase să îl mobileze complet, despre că preferase să lase câteva camere goale decât să cumpere ceva greșit în grabă. Îmi plăcuse asta, răbdarea față de propriul spațiu.
Eu îi povestisem despre prietena mea din Cluj, despre vizitele mele la ea care fuseseră întotdeauna mai scurte decât plănuisem pentru că nu găsisem bilete de întoarcere potrivite, și despre că de data aceasta rezervasem dinainte. El râsese la asta, nu ironic, ci cu recunoașterea omului care fusese în aceeași situație.
La un moment dat el se uitase la mine cu o atenție diferită față de cum mă privise toată seara. Nu brusc, nu fără context, ci ca o extensie naturală a tot ce fusese acolo deja.
Nu spusese nimic. Eu la fel.
El se aplecase puțin spre mine și eu nu mă retrăsesem.
Sărutul fusese exact ce fusese și conversația, direct și fără preambuluri inutile, de om care nu îmbrăca lucrurile în mai mult decât erau. Mâinile lui pe fața mea, gura lui pe a mea, și sunetul trenului în fundal și lumina slabă și pădurile de afară, toate acelea împreună.
Ne dezbrăcasem cu discreție și cu umor discret în același timp, conștienti amândoi că eram în tren și că asta presupunea anumite limite practice. Compartimentul fusese mic și patul de sus fusese o soluție mai bună decât patul de jos la lățimea lui, și reușiserăm cumva să ne descurcăm, cu câteva momente de geometrie imposibilă care ne făcuseră să râdem în tăcere, cu gura lipită de umărul celuilalt ca să nu se audă.
El fusese atent de la primul gest, cu mâinile care găsiseră fiecare parte a corpului meu în lumina aceea minimă, cu gura lui pe gâtul meu și pe umărul meu. Prezent și calm și fără nicio urgență falsă, de om care știuse că spațiul mic nu însemna grabă, ci dimpotrivă.
Simțisem gura lui coborând pe corpul meu cu răbdare, cu mâinile lui ferme pe coapsele mele. Rămăsese acolo cu o constanță liniștită, adaptând ritmul la reacțiile mele, citind fiecare schimbare a respirației mele și ajustând în consecință, fără să se grăbească, fără să se oprească. Îi spusesem cu voce joasă ce simțeam când simțisem că trebuia, și ascultase, și continuase exact la fel, cu o atenție care mă dezarmase complet. Plăcerea se construise în valuri, fiecare mai insistent decât cel dinainte, cu sunetul trenului care continua uniform sub noi, indiferent și perfect ca fundal, până când nu mai reținusem nimic și mă lăsasem complet, cu mâinile mele în părul lui și cu gemăt înfundat în umărul lui.
Rămăsesem câteva secunde cu respirația oprită și cu tot corpul meu revenind treptat.
Se ridicase și se uitase la mine în lumina slabă. Îl trăsesem spre mine.
Ne mișcasem în tăcerea relativă a compartimentului, conștienti de spațiu și de sunetele din tren, dar nu destabilizați de ele. Compartimentul mic fusese o limitare și un avantaj în același timp, obligându-ne la o proximitate care altfel ar fi venit mai lent. El fusese deliberat la fiecare mișcare, cu greutatea lui susținută pe brațe, cu ritmul construit treptat și sigur. Eu deasupra lui, cu mâinile lui ferme pe șoldurile mele, cu privirea lui directă în a mea care nu evitase nimic. Schimbasem ritmul de câteva ori, mai lent și mai hotărât, și trenul continua undeva sub noi cu același sunet uniform care devenise fundalul perfect al tot ce se întâmpla, o muzică pe care nu o alesesem dar care fusese exact potrivită. Simțisem plăcerea adunându-se din nou, mai adâncă decât prima dată, și mă lăsasem cu totul, cu respirația lui scurtându-se, cu mâinile lui strângând ușor șoldurile mele. Totul crescuse și se desfăcuse și rămăsesem nemișcată câteva secunde.
Ne reașezasem în liniștea compartimentului. Prin fereastră treceau luminile rare ale unui sat de munte, izolate și galbene în întunericul pădurilor. El își pusese mâna aproape de a mea pe pătură, fără să o atingă, un gest care spusese ceva fără să spună nimic explicit, și eu nu o mutasem.
Afară se vedea cerul, mai clar față de București, cu câteva stele vizibile deasupra pădurilor. Trenul schimbase ritmul ușor, un sunet diferit la un segment de cale ferată mai vechi, și revenise.
— Câte ore mai sunt? întrebasem.
Se uitase la telefon. Vreo trei și jumătate.
— Suficient.
Râsese ușor, sincer, fără ironie. Un râs scurt care spusese că înțelesese exact ce vroisem să spun și că fusese de acord.
Dormisem puțin, cu capul pe umărul lui și cu sunetul trenului care mă adormise mai bine decât patul meu de acasă. Sunetul acela uniform și ritmic, cu mici variații la curbe și la stații, fusese exact ce avusese nevoie somnul meu. Mă trezisem când trenul încetinise la o stație mică pe care nu o recunoscusem, cu lumina gri a dimineții apărând în colțul ferestrei și cu câteva case cu lumini aprinse trecând pe lângă noi. El dormise cu capul rezemat de perete și cu o mână pe pătură lângă mine, cu respirația egală.
Mă sculasem cu grijă ca să nu îl trezesc, mă îmbrăcasem în liniștea aceea de dimineață timpurie de tren, mă uitasem la el o secundă în lumina aceea albicioasă. Un necunoscut dintr-un compartiment de tren pe care acum îl știusem altfel, dezarmat în somn cu expresia liniștită a omului obosit care dormea în fine bine.
Se trezise când mă așezasem înapoi pe locul meu.
— Cât mai e? întrebase el cu vocea somnoroasă.
— O oră. Poate mai puțin.
Dăduse din cap și se ridicase să se aranjeze la rândul lui.
Băusem câte o cafea din termosul pe care el îl avusese în geantă, tăcuți în mare parte, cu un fel de liniște confortabilă a oamenilor care nu aveau nevoie să completeze dimineața cu cuvinte. Clujul se apropiase pe fereastră în lumina dimineții de noiembrie, mai limpede decât Bucureștiul, cu blocurile mai scunde și cu mai mult cer deasupra lor. El strânsese laptopul și volumul de economie comportamentală cu eficiența omului care călătorise des și știuse să împacheteze repede. Eu cartea pe care nu o terminasem, semn de carte la același capitol în care o lăsasem înainte să stingem lumina.
— Cartea e bună? mă întrebase el, cu cafeaua în mână.
— Mai bună decât credeam că va fi.
— Poate o împrumuți data viitoare.
Zâmbisem. Dacă mai e o dată viitoare.
— Depinde de tine. Spusese asta simplu, fără presiune și fără flirt calculat. Pur și simplu o constatare.
Gara din Cluj venise cu lumina de dimineață filtrând prin acoperișul de sticlă, mai luminoasă și mai aerisită față de Gara de Nord, cu oameni pe peron și cu mirosul de cafea dinspre chioșcul de la ieșire. El coborâse primul, cu geanta de laptop pe umăr, și se întorsese să mă ajute cu rucsacul de pe raft, un gest simplu și natural, de om care nu se gândise să nu îl facă.
Pe peron, cu oamenii trecând în jur și cu orașul așteptând dincolo de gară, el se uitase la mine.
— Numărul tău?
Îl salvase, îmi dăduse pe al lui. Fără promisiuni, fără planuri concret formulate.
— Dacă treci prin Cluj, spusese.
— Sau dacă treci tu prin București.
Zâmbise. Sau asta.
Prietena mea mă așteptase la ieșire cu o cafea în mână și cu expresia omului care nu dormise suficient dar care era acolo. Mă îmbrățișase strâns, mă întrebase de drum, eu îi spusesem că fusese foarte bun.
Nu îi spusesem mai mult, nu era momentul. Poate mai târziu, cu un pahar de vin între noi, îi povesteam ceva. Sau nu. Unele lucruri se povesteau și altele rămâneau ale tale, intacte și precise, în felul în care rămâneau lucrurile pe care nu le expunei la prea multă lumină prea devreme.
Prietena mea fusese curioasă, putusem vedea asta, dar avusese și bunul simț să nu întrebe imediat. Mâncasem ceva, băusem cafea, vorbisem despre ea și despre Clujul ei, și abia spre seară, pe canapeaua din apartamentul ei, îi spusesem că drumul fusese mai bun decât mă așteptasem. Se uitase la mine cu o expresie care spusese că înțelesese mai mult decât spusesem, dar nu comentase.
Mă gândisem la Sebastian de câteva ori în weekendul acela, fără să forțez gândul în nicio direcție. Nu cu anxietate, nu cu așteptare tensionată, ci cu același tip de liniște cu care mă gândeam la lucruri care fuseseră complete în ele însele și care nu aveau nevoie de mai mult decât fuseseră. Un tren de noapte spre Cluj, șase ore și jumătate, un consultant obosit de meseria lui și o carte pe care nu o terminasem. Și o noapte care fusese reală tocmai pentru că nu planificasem nimic din ea și nu avusesem nicio așteptare față de ce putea sau trebuia să fie.
Nu știusem dacă suna. Poate da, poate nu. Dar nu mă neliniștise. Uneori trenurile de noapte ofereau mult mai mult decât o destinație și mai mult decât te așteptai când rezervai biletul.
