Am treizeci de ani și dorm într-un apartament în care nu se aude nimic. Termopanele sunt bune, strada e departe, iar noaptea, când mă trezesc la trei fără un motiv anume, singurul zgomot din casă e frigiderul care pornește în bucătărie. Mi-am dat seama abia de curând, după unsprezece ani, că liniștea asta nu mă odihnește. Îmi lipsește un sunet anume: apa care trece peste pietre la doi metri de capul meu, subțire și neîntreruptă, ca o respirație care nu se oprește niciodată.
Aveam nouăsprezece ani atunci. Eram în anul întâi, aveam un rucsac împrumutat de la un văr și convingerea foarte fermă că știu ce fac. Nu știam nimic. Mă gândesc uneori la fata aceea cu bocanci prea mari și îmi vine să o iau de umeri și să îi spun că e în regulă, că poate să se grăbească sau să nu se grăbească, că oricum noaptea aceea o să rămână cu ea mai mult decât toate cele care au venit după.
Nu îmi place cuvântul care se folosește de obicei. Se spune că ți-ai pierdut ceva, ca și cum ai fi lăsat un fular în autobuz. Eu nu am pierdut nimic în cortul acela. Am câștigat un fel de a ști cine sunt când sunt goală și nu mi-e rușine, și mi-a luat ani să înțeleg cât de rar e lucrul ăsta, cât de mult noroc a fost să înceapă exact așa, cu Mihai și cu pârâul, la sfârșitul lui mai.
Îl povestesc acum pentru că vreau să existe scris pe undeva. Nu ca pe o confesiune, ci ca pe o hartă. Cineva de nouăsprezece ani o s-o citească și o să înțeleagă că nu e obligatoriu să fie o catastrofă.
Pe Mihai îl cunoscusem din octombrie, dar nu ne apropiaserăm decât în sesiune. Era coleg de an la geografie, stătea cu două rânduri în față la cursul de geomorfologie și avea obiceiul iritant de a răspunde corect. Îl remarcasem fără să mă interesez de el. Ne salutam, îmi împrumuta pixuri și nu le cerea înapoi.
Ceea ce ne-a lipit a fost sesiunea din ianuarie. Am învățat împreună o săptămână întreagă la cartografie, în sala de lectură de la etajul doi, la aceeași masă lungă cu bec galben. Vorbeam în șoaptă și râdeam prost, ne certam pe curbele de nivel. Când s-a terminat sesiunea nu mai aveam niciun motiv să ne vedem și ne-am văzut oricum. Așa începe orice, cred: cu momentul în care motivul dispare și tu rămâi.
Din februarie până în mai am făcut lucruri mărunte, foarte multe. Mergeam pe jos de la facultate până în Piața Victoriei ca să nu se termine discuția. Îmi punea în mână o cască din perechea lui albă și veche și ascultam amândoi aceeași melodie, cu firul întins între noi ca o măsură a distanței pe care nu voiam să o desființăm. Mă suna seara și vorbeam patruzeci de minute despre nimic. Îmi cunoștea toate colegele de cameră, mă întreba de mama, îmi ținea rucsacul când îmi legam șiretul.
Nu ne sărutaserăm. Nu era o decizie, era o amânare care se transformase în obicei. Dormiserăm în același spațiu de câteva ori, la petreceri care se terminau prea târziu pentru autobuze, pe canapele extensibile, o dată pe o saltea de burete în bucătăria lui Radu, cu o pătură pentru amândoi. De fiecare dată stăteam pe spate, țepeni, cu brațele pe lângă corp, ca doi oameni care se prefac că dorm și amândoi știu că celălalt se preface. Dimineața ne comportam ca și cum nu se întâmplase nimic, și aveam dreptate, nu se întâmplase nimic. Doar că nimicul ăsta cântărea din ce în ce mai mult.
Eram virgină și nu era o tragedie, dar începea să fie o problemă de logistică interioară. Colegele mele aveau povești. Eu aveam o listă de lucruri aproape întâmplate, un băiat de la liceu care mă pipăise pe sub bluză într-o scară de bloc, un altul de la mare, în vara de dinainte, care s-a oprit când i-am spus să se oprească și căruia încă îi sunt recunoscătoare. Vara aceea mă învățase că pot spune nu. Nu mă învățase ce se întâmplă când vreau să spun da.
Cu Mihai voiam să spun da. Îmi dădeam seama de asta în locuri absurde, la coadă la brânză, în tramvaiul 16, când îl vedeam ridicând un geam blocat și i se încordau tendoanele de la încheietură. Nu îi spusesem nimănui, nici lui, mai ales nu lui.
Ideea excursiei a venit de la Radu, care avea tot echipamentul și un unchi cu microbuz. Am plecat într-o sâmbătă de la sfârșitul lui mai, la șase dimineața, dintr-o parcare de la Grozăvești. Eram șase: eu, Mihai, Radu, Cristi, Dana și Lavinia. Microbuzul unchiului lui Radu mirosea a brad de plastic și a benzină, iar Cristi a adormit cu gura deschisă înainte de Ploiești.
Am coborât la Bușteni pe la nouă. Mai fusesem la munte iarna, la un hotel din Sinaia cu autocarul liceului, și mi se păruse un cu totul alt munte, cu terase și cu oameni în paltoane. Îmi amintesc aerul de atunci, pentru că a fost prima surpriză a zilei: rece, curat, cu un miros de rășină și de pământ ud care intra direct în cap. Muntele stătea deasupra orașului fără să se sinchisească de noi, cu pereții aceia verticali încă în umbră și cu zăpadă murdară pe hornuri. Mi s-a strâns ceva în piept. Mihai s-a uitat în sus, apoi la mine, și a zâmbit fără să spună nimic, și am înțeles că simțise același lucru.
Am urcat patru ore. Rucsacul meu cântărea cincisprezece kilograme și eu cântăream cincizeci și doi, deci matematica nu era în favoarea mea. Pe la jumătatea drumului, pe o porțiune cu rădăcini, Mihai mi-a luat sacul de dormit și l-a legat de rucsacul lui fără să mă întrebe. Nu m-am opus. Mi-a plăcut, iar faptul că mi-a plăcut m-a enervat, pentru că tocmai țineam un discurs interior despre autonomie.
Poiana pe care a găsit-o Radu era la vreo patru ore deasupra Bușteniului, o limbă de iarbă între pini, cu un pârâu care venea de sus și trecea prin ea cu un zgomot constant, nu puternic, doar prezent. Iarba era încă îndoită de zăpada care se topise recent. Erau pete de brândușe și o piatră mare, plată, bună de masă.
Am montat două corturi. Al lui Radu era un monstru verde de patru locuri, pe care l-au ridicat cu multe înjurături. Al nostru era mic, de două persoane, împrumutat de Mihai de la un prieten, cu pânză albastră decolorată de soare și un arc rupt înlocuit cu o vergea de aluminiu. L-am pus la douăzeci de metri de celălalt, mai jos, chiar lângă apă, pentru că eu am zis că vreau să aud pârâul.
Nimeni nu a comentat nimic. Asta e partea pe care nu am înțeles-o decât mai târziu: toți știau. Dana s-a uitat o secundă la mine peste bidonul de apă, cu o privire care nu era ironică, era doar informată, și apoi s-a întors la treaba ei. Noi doi eram singurii din grup care încă credeau că nu se vede.
Am bătut țărușii pe rând. Mihai lucra fără tricou, pentru că se încălzise la urcare, și eu băteam cu ciocanul de plastic în țăruși ca să nu mă uit la el, dar mă uitam oricum, la felul în care i se mișcau omoplații și la firul de transpirație care îi cobora pe șira spinării, până la elasticul pantalonilor. Mi-am spus că e absurd. Aveam nouăsprezece ani și eram absurdă, ceea ce e exact vârsta potrivită.
Focul l-a făcut Cristi, cu o îndârjire de om care se pricepe la ceva o singură dată pe an. Am mâncat conserve de fasole încălzite direct în cutie, pâine care se sfărâmase în rucsac, cartofi lăsați în jar prea mult, așa că erau negri pe dinafară și cruzi la mijloc. Am băut vin din două cutii de doi litri, dintr-o cană pe care ne-o pasam. Nimic din masa aceea nu era bun și tot ce am mâncat vreodată de atunci încolo a fost mai puțin bun.
S-a întunecat pe la nouă și jumătate. Cerul de deasupra poienii s-a golit de albastru și s-a umplut de o cantitate de stele pe care nu o mai văzusem, atât de multe încât deveneau nefolositoare, nu mai puteai găsi nicio constelație în aglomerația aceea. Radu a scos chitara și a cântat trei cântece pe care le știa și încă vreo cinci pe care nu le știa. Lavinia îl acompania fals și cu foarte multă încredere.
Eu stăteam pe piatra plată, cu genunchii la piept, și Mihai stătea lângă mine, la o palmă. Nu ne atingeam. Simțeam căldura focului pe față și frigul care venea de la apă pe spate, și între noi era palma aceea de aer care devenea, minut cu minut, cel mai important loc din munte.
La un moment dat mi-a pus haina lui pe umeri. Nu a spus nimic despre asta. Mai târziu a întins mâna și a luat cana de vin de lângă piciorul meu, și dosul degetelor lui a atins osul gleznei mele, și nu s-a grăbit să și-o retragă. Am rămas amândoi nemișcați vreo trei secunde, cu Radu cântând ceva despre o corabie, și am înțeles că se hotărâse ceva fără să se fi discutat.
— Eu cred că mă duc, am zis, mai tare decât trebuia.
— Da, a zis Mihai. Și eu.
Cristi a spus ceva ce nu am auzit și Dana i-a dat un cot în coaste, foarte tare, și am plecat amândoi prin iarba udă spre cortul de lângă pârâu, cu lanterna lui frontală făcând un cerc mic și galben pe pământ, în fața bocancilor mei.
Am intrat în cort ca doi oameni care intră la un examen. Am scos bocancii afară, sub prelata de la intrare, am aruncat haina lui într-un colț și am tras fermoarul, și dintr-odată eram într-un spațiu de doi metri pe unu, cu pânză albastră la o palmă de cap, cu lanterna atârnată de un cârlig și cu tot muntele redus la sunetul apei și la vocile de la foc, care ajungeau înmuiate, ca de la radio.
Ne-am așezat pe saci, față în față, cu genunchii aproape. Am râs amândoi de nimic, ca să acoperim ceva. Mirosea a pânză încălzită, a iarbă strivită și a el. Mi-a luat mâna, mi-a întors-o cu palma în sus și s-a uitat la ea ca la o hartă.
— Anca, a zis. Cred că trebuie să îți spun ceva.
— Nu trebuie, am zis.
Și l-am sărutat eu, pentru că mi-am dat seama, cu o claritate care m-a uimit, că dacă îl las să vorbească vom vorbi patruzeci de minute, ca la telefon, și apoi vom dormi țepeni, cu brațele pe lângă corp, ca de fiecare dată.
A fost un sărut prost la început. Am nimerit prea sus, l-am prins de colțul gurii, ne-am ciocnit ușor cu dinții și am râs amândoi cu gurile lipite, ceea ce nu se poate face elegant. Apoi mi-a pus mâna pe ceafă, sub păr, și a înclinat capul o dată, puțin, și al doilea sărut a fost bun. A fost atât de bun încât am auzit un sunet ieșind din mine, un fel de mormăit înfundat, și mi s-a făcut rușine pentru vreo două secunde, până când l-am simțit pe el respirând la fel.
Ne-am sărutat mult, nu știu cât, până am ajuns amândoi întinși, eu pe spate, el pe o parte, sprijinit pe cot, cu pânza cortului atingându-i umărul. Lanterna frontală se legăna în cârlig și mișca umbrele pe pereți, așa că am întins mâna și am schimbat-o pe lumina roșie și slabă, și dintr-odată eram doi oameni de culoarea vinului.
Mi-a scos polarul. Am ridicat brațele ca un copil care se dezbracă de tricou, gest lipsit de orice grație, iar sub el aveam un maiou termic urât și un sutien sport, două lucruri pe care nu le alegi pentru o noapte ca aceea. Am spus asta cu voce tare, că sunt îmbrăcată groaznic, și el a râs, cu fața în gâtul meu, și a zis că nu îl interesează absolut deloc, și l-am crezut.
Mâinile lui erau reci de la aerul de afară și le-a încălzit între genunchii mei, ceea ce mi-a părut atunci cel mai deștept lucru pe care îl făcuse cineva vreodată. Mi-a ridicat maioul până sub bărbie și și-a pus gura pe burta mea, apoi mai sus. Când mi-a scos sutienul, cu două degete pricepute pe care nu am vrut niciodată să le pun la îndoială, am simțit aerul rece pe piept și sfârcurile mi s-au strâns imediat, dureros, și el a luat unul în gură și l-a ținut acolo, cald, cu limba mișcându-se încet peste el, și eu am pus mâinile în părul lui și am strâns.
Nu mai fusese nicio gură acolo. Îmi bătea inima în urechi, nu de frică, sau nu numai. Am spus, cu vocea unei persoane care încearcă să pară calmă:
— Să știi că eu nu am făcut asta niciodată.
Și-a ridicat capul. În lumina roșie nu i se vedeau ochii bine, doar forma lor.
— Știu, a zis. Mi-ai spus în februarie, la bibliotecă.
Nu îmi aminteam să îi fi spus. Îmi aminteam că vorbiserăm despre altceva, despre o colegă și un dezastru al ei, și că spusesem ceva în trecere, o propoziție pe care o uitasem imediat, și pe care el o ținuse minte patru luni fără să o folosească niciodată împotriva mea. Cred că atunci, mai mult decât în orice moment de după, m-am hotărât complet.
— Vreau, am zis. Spune-mi doar ce faci.
— Bine, a zis. Îți spun.
Și mi-a spus. Nu tot timpul, dar de fiecare dată când conta. Mi-a scos maioul peste cap, apoi a zis că îmi desface pantalonii, și mi i-a desfăcut, și i-a tras jos împreună cu colanții, cu chiloții, cu tot pachetul acela ridicol de straturi de haine de munte, iar ei s-au încurcat în călcâie și am dat din picioare ca un copil care se ceartă cu așternutul, și am râs iar, și râsul a ajutat mai mult decât ar fi ajutat orice solemnitate.
S-a dezbrăcat și el, cu coatele lovindu-se de pereții cortului. L-am văzut întreg pentru prima dată în lumina aceea roșie, umerii, burta plată, penisul deja tare lipit de abdomen, și nu m-am speriat, cum îmi imaginasem că o să mă sperii. Am întins mâna și l-am atins, l-am luat în palmă, greu și cald și mai moale la piele decât mă așteptam, și l-am auzit trăgând aer printre dinți. Puterea aceea, faptul că un gest atât de simplu al meu îi putea face asta, m-a amețit mai mult decât vinul de la foc.
Am deschis sacii de dormit și i-am prins fermoar în fermoar, așa că a ieșit o pilotă groasă pentru amândoi, și ne-am băgat sub ea, piele pe piele pe toată lungimea, pentru prima dată în viața mea cu cineva. Ne-am oprit acolo un moment. Îmi amintesc precis senzația: căldura lui pe tot corpul, greutatea materialului, mirosul de puf, pârâul de afară.
Apoi m-a atins. A coborât mâna, încet, întrebând din privire dacă e bine, și a fost bine, și l-am tras de încheietură mai jos, ceea ce a fost primul lucru cu adevărat curajos pe care l-am făcut. M-a găsit udă, mai udă decât credeam că se poate, și a rămas acolo cu degetele, în cercuri mici, învățând ce mă face să mă arcuiesc. Am gemut în umărul lui ca să nu se audă la douăzeci de metri și el a râs încet și mi-a zis să nu îmi fac probleme, că Radu tot cântă.
A intrat în mine cu mâna, un deget, apoi două, foarte răbdător, și m-a durut puțin la început, o întindere, o arsură subțire care apoi s-a topit în altceva. Mi-a spus să respir și am respirat. Când m-a sărutat cu limba între picioare, a fost momentul în care am pierdut orice iluzie că mă controlez. Am prins pânza cortului cu pumnul, am tras-o, a intrat aer rece prin fermoarul mișcat din loc, și nu mi-a păsat.
— Am ceva, a zis, la un moment dat. Am adus.
Adusese. Trei, mi-a spus mai târziu, ceea ce era, retrospectiv, o dovadă de optimism. A pus prezervativul stând în genunchi, cu capul îndoit sub pânza cortului, și eu m-am ridicat pe coate să mă uit, pentru că voiam să văd tot, voiam să știu exact ce se întâmplă cu mine.
S-a întins deasupra mea. Mi-a pus o mână sub șale, m-a ridicat puțin și a intrat încet, oprindu-se de două ori, întrebând de fiecare dată. Prima oprire a fost pentru mine, pentru că am făcut un sunet care nu era plăcere. A durut, nu foarte tare, ca o presiune care nu are unde să se ducă. A stat nemișcat, cu fruntea pe fruntea mea, până m-am obișnuit, și abia atunci a mers mai departe, până la capăt, până când l-am simțit adânc și l-am ținut acolo cu călcâiele pe fesele lui.
Ne-am mișcat împreună. Prost, la început, fără ritm, lovindu-ne cu genunchii, cu sacul alunecând de pe noi și cu aerul rece care ne găsea umerii goi, apoi mai bine, apoi foarte bine. Cortul era prea mic, totul era prea mic, iar strâmtoarea aceea ne obliga să stăm lipiți, față în față, cu gurile la câțiva centimetri. Nu am închis ochii aproape deloc. Îi vedeam maxilarul încordat și felul în care se abținea, și îmi plăcea la nebunie că se abține pentru mine.
Nu am ajuns la orgasm așa, în noaptea aceea, și nu mi-a lipsit. Am simțit altceva, un val greu și adânc, care a urcat de undeva de sub buric și s-a răspândit în șolduri și în coapse și nu s-a descărcat, doar a rămas, ca un motor care merge în gol, bun. El a terminat cu fața în gâtul meu, cu un geamăt înfundat pe care l-am ținut minte ani întregi, și a rămas deasupra mea, tremurând puțin, cu inima bătându-i atât de tare în coaste încât o simțeam în pieptul meu, ca și cum am fi avut una singură între noi doi.
Am rămas așa mult. Apa curgea afară. La foc nu se mai auzea chitara.
Mai târziu ne-am ocupat de logistica lipsită de romantism: șervețele umede, prezervativul înnodat și pus într-o pungă, sacii aranjați la loc. M-am dus până la pârâu în bocanci desfăcuți și cu haina lui pe pielea goală, m-am spălat cu apa aceea de zăpadă topită, care era atât de rece că m-a tăiat respirația, și când m-am întors era pe coate, cu lumina roșie pe față, uitându-se la fermoar ca un om care așteaptă.
Am mai vorbit apoi o oră. Despre lucruri mărunte, ca de obicei, ca la telefon.
M-am trezit pentru că se făcuse portocaliu. Soarele lovea pânza albastră din lateral și umplea cortul cu lumina aceea caldă și ireală pe care nu o găsești în nicio casă. Aveam obrazul pe pieptul lui, un braț amorțit complet și părul într-o formă imposibilă. El dormea cu gura puțin deschisă. Mi-am permis să mă uit la el vreo două minute, ceea ce nu îmi permisesem niciodată la lumină.
Afară nu se mișca nimeni. Cortul verde, la douăzeci de metri mai sus, era închis și mut, cu bocancii lui Cristi răsturnați în iarbă. Am ieșit amândoi în tricouri și bocanci desfăcuți, cu aerul de dimineață care ne-a lovit ca o găleată de apă rece, și Mihai a scos reșoul acela mic cu butelie și a fiert apă pentru cafeaua instant cea mai proastă din istoria băuturilor calde. Am băut-o pe piatra plată, cu picioarele lipite, uitându-ne cum se ridica aburul de pe iarbă și cum se aprindeau pereții de sus, întâi vârfurile, apoi tot.
Nu am spus mai nimic. Nu era nevoie și, în plus, aveam amândoi o jenă bună și dulce, de oameni care se cunosc de opt luni și dintr-odată se cunosc altfel.
Pe la nouă a ieșit Dana, cu părul într-o parte, și s-a uitat la noi doi peste marginea cănii ei, exact cu privirea de cu o zi înainte, informată, și nu ne-a întrebat nimic, niciodată, nici atunci, nici după. Am strâns corturile la unsprezece și am coborât toți șase la Bușteni, râzând, oprindu-ne la izvoare, certându-ne pe traseu, ca orice grup de studenți la geografie. Doar noi doi știam ce se schimbase și ne țineam de mână doar când eram ultimii pe potecă.
Cu Mihai am fost împreună un an și șapte luni și apoi nu am mai fost, din motive care la douăzeci și unu de ani par definitive și la treizeci nu se mai țin minte. Nu ne vorbim. Ne apreciem câte o fotografie o dată pe an, ca doi oameni civilizați.
Dar când mă trezesc la trei dimineața în apartamentul meu cu termopane bune, și frigiderul pornește, și nu se aude absolut nimic altceva, uneori mă întorc pe partea dreaptă și încerc să îmi amintesc sunetul apei peste pietre. Îl aud, aproape. Și cu el vine tot restul: pânza albastră, lumina roșie, mirosul de puf, o mână rece care se încălzește între genunchii mei și un băiat de douăzeci de ani care mă întreba, de fiecare dată când conta, dacă e bine.
