Aveam optsprezece ani și credeam că o să rămân virgin toată viața. Nu din principii morale, ci din lipsă de curaj și exces de auto-analiză.
Ea se numea Raluca și locuia pe aceeași stradă cu bunica mea, unde petreceam vara. Veneam în fiecare an și în fiecare an ea era acolo, mai întâi o fetiță cu codițe pe care n-o băgam în seamă, apoi o adolescentă pe care o băgam în seamă fără să știu exact de ce, iar în vara aceea ceva se schimbase fundamental în geometria lucrurilor.
Aveam amândoi vacanță, aveam amândoi o plictiseală specifică orașelor mici și n-aveam nimic mai bun de făcut decât să stăm pe gardul bunicii mele și să vorbim până seara.
Vorbea despre muzică cu o seriozitate pe care n-o mai întâlnisem la nimeni de vârsta ei. Nu genuri populare, ci lucruri specifice, trupe pe care le descoperise singură și le analiza cu o precizie care mă lăsa fără replică. Îmi plăcea că mă punea în situații în care nu știam ce să spun. Îmi plăcea că nu simțea nevoia să mă salveze din ele.
La două săptămâni după ce mă întorsesem, m-a invitat la ea acasă să îmi arate ceva pe calculator, o trupă nouă, zicea. Părinții ei plecaseră la un botez în alt județ. Nu știu dacă știa ce urma să se întâmple. Nu știu nici dacă știam eu.
Am ascultat muzică vreo oră. La un moment dat s-a întors spre mine pe scaun și m-a privit direct.
— Vreau să te sărut, a zis. Dacă e în regulă.
Era atât de directă că am rămas o secundă blocat. Eram obișnuit cu jocuri, cu semne de care trebuia să ții cont, cu ambiguitate interpretabilă. Ea tocmai eliminase totul dintr-o propoziție.
— E în regulă, am reușit să spun.
Primul sărut a durat puțin și a lăsat loc unui al doilea, mai lung. Ne-am mutat de pe scaunele de la birou pe patul ei îngust, cu pereții acoperiți de postere și o lumină de după-amiază care intra gălbuie prin draperia galbenă.
Era la fel de nervoasă ca mine, ceea ce m-a ajutat. Nu știa mai mult decât mine și n-a pretins că știe. Am mers pas cu pas, amândoi cu inima în gât, râzând uneori din nervozitate la câte un moment stângaci. Râsul ăla m-a relaxat mai mult decât orice altceva.
N-a fost ca-n film. N-a fost perfect, n-a fost epic, n-a durat cât în romane. A fost real și cald și puțin stângaci și exact cum trebuia să fie.
După am stat pe spate, în tăcere, și ascultam trupa aceea nouă care rula în continuare pe calculator. Ea și-a pus capul pe pieptul meu și a tras aer adânc.
— Ei bine, a zis.
— Ei bine, am confirmat.
Am mai stat la bunica până la sfârșitul lui august. Am petrecut aproape fiecare zi cu Raluca. Ne-am despărțit la toamnă fără lacrimi și fără promisiuni, pentru că amândoi știam că era vara noastră, nu mai mult. Uneori lucrurile cele mai complete sunt și cele mai scurte.
Am aflat mult mai târziu că și alții au avut vara lor, într-un cort, la munte, cu prietenii dormind la douăzeci de metri. Am ținut legătura câțiva ani pe rețele sociale. S-a mutat în Germania. Cred că e bine. Eu cu siguranță sunt.
