Planul inițial era să ajung la Stâna de Vale înainte de lăsarea întunericului. Plecasem din Cluj pe la patru după-amiaza, eu și mașina mea de opt ani care funcționase perfect până în ziua aia când, la treizeci de kilometri de destinație, pe un drum forestier pe care navigatorul meu decisese că e drumul optim, s-a ales praful de o anvelopă.
Roata de rezervă era bună. Problema era că nu mai știam să schimb o anvelopă de când o văzusem pe tatăl meu schimbând una acum douăzeci de ani și memoria mea era, să spunem, lacunară.
Furtuna a apărut cam în al douăzecilea minut în care eu stăteam cu manualul mașinii în mână și cu cricul pe jos, nehotărâtă de unde exact se pune cricul. Ploaia a venit repede și rece și eu eram la jumătate de kilometru de cabana pe care o văzusem de pe drum.
Cabana era deschisă. Ușa era descuiată și înăuntru ardea un foc și pe masa din bucătărie era o ceașcă de cafea proaspătă. M-am simțit ca în Goldilocks și cei trei urși, exact înainte de momentul în care apare ursul.
Ursul a apărut vreo zece minute mai târziu, ud până la piele, cu un topor în mână și cu un aer perfect justificat de surpriză când a deschis ușa și m-a găsit la masa lui cu ceașca lui.
Îl chema Vlad. Venise pentru o săptămână de liniște, fără telefon, fără internet, cu trei cărți și un topor pentru lemne. Era mai înalt decât arăta în spatele toporului. Vreo treizeci și opt de ani, cu o față în care se vedea că a dormit bine ultimele nopți, genul de relaxare pe care nu o ai în oraș.
M-a privit în ușă cu apa curgând de pe el și a zis simplu că afară sunt și alte cabane dar că sunt probabil și ele descuiate, dacă prefer să plec. Tonul nu era neplăcut. Era pur și simplu onest.
I-am spus că mașina mea era la jumătate de kilometru cu o anvelopă schimbată pe jumătate și că nu am nicio idee ce să fac cu cardanul sau cu orice altceva era acolo jos.
El s-a uitat la mine o secundă și a zis că se duce să termine ce-am început eu.
S-a întors patruzeci de minute mai târziu, complet ud, și a anunțat că mașina e rezolvată și că drumul e impracticabil cel puțin până dimineața. Nu era o invitație. Era o constatare meteorologică.
Am mâncat din ce era în cabană, conserve și pâine și un vin bun pe care îl adusese el, și am vorbit ore întregi despre lucruri pe care nu le discuți cu oamenii pe care îi știi de mult, exact pentru că nu aveam istoria care să complice conversațiile. El îmi povestea despre un proiect de arhitectură pe care îl terminase luna trecută și care îl epuizase complet. Eu îi povesteam despre perioada de trei ani în care locuisem în Berlin și mă întorsesem fără să știu de ce, doar cu sentimentul că era momentul.
La un moment dat focul scăzuse și el s-a ridicat să pună lemne și în gestul ăla simplu, cu spatele spre mine și cu umerii lui sub tricoul ud care se uscase în fața focului, am realizat că de câteva ore mă uitam la el altfel decât la un străin care mi-a rezolvat o problemă.
S-a întors spre mine și ne-am privit o secundă.
S-a așezat mai aproape decât stătuse înainte. Nu a zis nimic. Nici eu. La un moment dat mâna lui era pe genunchiul meu și eu nu m-am mișcat. Focul pocnea. Afară ploua în continuare.
Ne-am sărutat cu lumina focului pe noi și eu am simțit că nu exista niciun alt loc în care trebuia să fiu în afară de acolo. Nu mă gândeam la Stâna de Vale, nu mă gândeam la mașina mea de pe drum, nu mă gândeam la nimic.
M-a dus în dormitor cu mâna în mâna mea, calm, fără grabă, ca și cum aveam tot timpul. Camera era simplă, cu un pat mare și o fereastră prin care se vedea ploaia pe copaci.
A început lent, cu o atenție totală, cu gura pe gâtul meu și mâinile explorând cu o curiozitate care nu era de formă. Nu cunoștea corpul meu și asta era libertatea lui, că tot ce găsea era o descoperire. A luat timp pe sânii mei, pe burta mea, coborând, și eu m-am lăsat complet, fără să ghidez, lăsând descoperirea să fie a lui.
Când gura lui a ajuns la mine, s-a mișcat cu răbdare și cu o atenție la detalii care m-a surprins. Urmărea fiecare reacție a mea și se adapta, nu mecanic, ci cu o curiozitate reală, de parcă voia să știe exact ce funcționează înainte să stabilizeze ritmul. Eu am pus mâna în părul lui și el a înțeles că e bine și a continuat, mai apăsat, mai precis. A adăugat degetele la un moment dat, adânc și constant, și eu m-am arcuit în patul acela din cabana cu ploaia pe fereastră și cu focul în camera de alături.
Am ajuns la final cu un val lung și intens, cu mâna lui în continuare acolo, și el nu s-a oprit. A continuat câteva minute și după a urcat spre mine și ne-am privit în întunericul camerei.
A continuat seara cu aceeași lentoare, cu același tip de atenție, cu o prezență totală. Am ajuns la final de trei ori înainte să ajungă și el, și nopțile petrecute la munte mi-au recalibrat un standard pe care nu știusem că îl aveam.
Am adormit cu ploaia pe fereastră și m-am trezit dimineața cu soarele pe copaci și cu el deja la bucătărie cu cafeaua pusă.
Am mâncat, am mulțumit, am schimbat numerele de telefon știind că probabil nu ne vom suna niciodată. Genul de onestitate pe care o ai cu un om pe care îl cunoști de o noapte și cu care nu vei împărți mai mult decât asta.
Drumul spre Stâna de Vale era perfect uscat. Am ajuns cu o zi întârziere și nu mi-a păsat deloc.
