Divorțul meu nu a semănat cu niciunul dintre cele pe care le văzusem în filme. Nu s-a spart nicio farfurie, nu a fost nicio scenă în fața blocului, nu am găsit niciun mesaj într-un telefon lăsat cu ecranul în sus pe masa din bucătărie. Am fost măritată doisprezece ani cu Sorin și, undeva pe la al zecelea, am început să ne vorbim ca doi colegi de birou foarte politicoși. Ne întrebam dacă am scos rufele. Ne spuneam cine ia pâine. Ne dădeam bună dimineața cu o mișcare din cap, pentru că ne trezeam la ore diferite și pentru că nu mai aveam nimic urgent de spus.
Ultimul an a fost un fel de coabitare administrativă. Dormeam în același pat, cu o distanță de zece centimetri între noi pe care niciunul nu o mai trecea. Nu mă atingea și, ce e mai greu de recunoscut, nici eu nu voiam să fiu atinsă de el. Corpul meu se închisese undeva înăuntru și nu mai cerea nimic. Nu era ură. Era o oboseală atât de veche încât o luam drept caracter.
Am plecat într-o joi de martie, cu două valize și cu pisica, în garsoniera unei colege plecate în Germania. Actele au durat unsprezece luni, pentru că apartamentul era luat împreună și pentru că fiecare avocat a găsit ceva de lămurit. Când am semnat, în holul acela de la judecătorie, Sorin mi-a ținut ușa și mi-a spus să am grijă de mine. I-am spus și eu la fel. Ne-am despărțit fără să ne atingem, cu o eleganță care mi s-a părut, atunci, tristă până în măduvă.
Am făcut terapie opt luni. Nu pentru divorț, cum credeam la început, ci pentru altceva, pe care l-am descoperit acolo: nu mai știam ce vreau. Nu în general, nu la nivel de carieră sau de casă. Nu știam ce vreau la cină. Nu știam ce vreau să ascult în mașină. Doisprezece ani mă obișnuisem să întreb, să calculez, să fac loc. Într-o ședință de la începutul lui februarie, după ce i-am povestit cum îmi petreceam serile ștergând praful de pe rafturi ca să nu stau degeaba, terapeuta mea a tăcut mult și apoi a spus o propoziție pe care am purtat-o cu mine luni întregi: „poate ai voie să-ți dorești ceva pentru tine”.
Aveam treizeci și opt de ani și paisprezece luni de singurătate. Am înțeles ce voiam abia într-o seară de mai, când m-am dezbrăcat ca să intru la duș și m-am oprit în fața oglinzii, nu ca să mă critic, ci pur și simplu ca să mă uit. Voiam să fiu atinsă. Nu iubită, nu cerută în căsătorie, nu salvată. Atinsă.
Mi-am făcut cont pe o aplicație de întâlniri într-o marți seara, cu un pahar de vin alb lângă laptop și cu senzația clară că fac ceva rușinos. Am pus patru poze. Una de la nunta unei prietene, în care râd cu capul dat pe spate, una de pe munte, una cu pisica și una făcută de mine în oglinda liftului, pentru că, în fine, arătam bine în ziua aceea. La descriere am scris ceva cinstit până la nesimțire: treizeci și opt de ani, divorțată de curând, nu caut o relație, caut companie inteligentă și, poate, mai mult. Am citit fraza de patru ori și am apăsat butonul de publicare înainte să mă răzgândesc.
În prima noapte am avut patruzeci și șapte de reacții. M-am simțit ca la un talcioc unde marfa eram eu. Jumătate erau bărbați care scriau bună frumoaso fără virgulă și cu fotografia în oglinda sălii de sport. Alți câțiva au trecut direct la subiect, cu un vocabular care m-a făcut să râd de una singură în întuneric, la două noaptea, în garsoniera cu geamul deschis. Unul m-a întrebat, fără ocolișuri, dacă știu ce fac. Nu știam. Exact asta încercam să aflu.
Cătălin a scris a treia zi și a fost singurul care a pornit de la ceva ce scrisesem eu. Îmi pusesem în profil un citat dintr-o carte pe care o citeam atunci, iar el a întrebat dacă am ajuns la capitolul cu insula, pentru că acolo cartea se strică. Am răspuns că nu ajunsesem și că acum mi-a stricat surpriza. Mi-a scris că își asumă. Am vorbit trei zile despre cărți, despre orașul în care crescuse și, la un moment dat, despre divorț, fără să facem din el o dramă. Al lui se terminase cu trei ani în urmă. Avea doi copii, un băiat de nouă ani și o fată de șase, pe care îi lua o dată la două săptămâni. Îmi scria seara, după ora nouă, și mi-a spus de la început că are un program prost și că nu vrea să promită lucruri pe care nu le poate respecta.
Nu m-a întrebat nimic despre corpul meu. Nu mi-a cerut nicio poză. Când i-am spus, într-o seară, că, de doisprezece ani, nu mai fusesem cu nimeni în afară de fostul meu soț, a lăsat o pauză lungă și a scris că înțelege și că nu e nicio grabă. Am recitit mesajul de câteva ori. Nu era mila din vocea prietenelor care îmi ziceau că merit mai bine. Era altceva, un fel de răbdare de om care trecuse și el prin ceva asemănător și nu se grăbea să mă vindece. Am aflat, mult mai târziu, că o prietenă de-a mea a intrat pe aceeași aplicație în vara care a urmat și că ei i s-a întâmplat exact pe dos, o poveste pe care mi-a spus-o râzând, dar în care nu era nimic de râs. Uneori diferența dintre o seară bună și una pe care ți-o ștergi din memorie e doar cine îți răspunde la mesaj.
Ne-am întâlnit sâmbătă la unsprezece dimineața, într-o cafenea de pe o stradă cu tei, în spatele Ateneului. Am ales dinadins ora aceea. Cafeaua de dimineață nu obligă la nimic. Dacă era o catastrofă, plecam la piață și mă întorceam acasă cu roșii.
Am ajuns cu șapte minute mai devreme și mi-au tremurat mâinile când am pus telefonul pe masă. Treizeci și opt de ani și tremuram ca o adolescentă. El a intrat exact la unsprezece, mai înalt decât credeam, într-o cămașă albastră cu mânecile suflecate și cu părul deja încărunțit la tâmple. Nu m-a sărutat pe obraz. Mi-a întins mâna, ceea ce ar fi trebuit să fie stânjenitor și a fost, în schimb, o ușurare.
— Alina, a spus, ca și cum ar fi vrut să audă cum sună.
— Alina, am confirmat.
— Ai venit mai devreme, a observat el.
— Am venit mai devreme ca să pot pleca dacă nu-mi place.
— Și?
— Și mi-am comandat deja cafea, deci probabil rămân.
A râs, un râs scurt, cu ochii adunați la colțuri, și s-a așezat. Am stat două ore în cafeneaua aceea, deși veniserăm amândoi cu ideea unei jumătăți de oră. Mi-a povestit despre biroul de arhitectură în care lucra, despre proiectul unei case din Cornu care se împotmolise pentru că proprietarii nu se puteau hotărî unde voiau bucătăria, despre cum a învățat, după divorț, să facă supă. I-am povestit despre garsonieră, despre pisica pe care fostul meu soț nu a vrut-o niciodată, despre cum am reînvățat să dorm pe mijlocul patului.
— Prima lună a fost cea mai grea, a spus el. Nu pentru că îmi lipsea ea. Pentru că nu mai aveam pe cine să întreb ce facem sâmbătă.
— Da, am zis. Exact așa.
Nu a încercat nimic. Când ne-am ridicat, mi-a spus că i-a plăcut și m-a întrebat dacă vreau să mâncăm împreună într-o seară. Am spus da înainte să-mi dau timp să calculez. Pe drum spre casă, în autobuzul 331, mi-am dat seama că zâmbeam la geam ca o proastă și că nu-mi fusese rușine niciun minut din cele două ore.
Cina a fost miercuri, la un italian mic de pe Popa Soare, cu opt mese și cu un chelner care ne-a recomandat ceva ce nu era în meniu. Mi-am cumpărat o rochie pentru seara aceea, verde închis, prima rochie luată în trei ani pentru un motiv care nu era o nuntă. M-am machiat de două ori, pentru că prima dată am exagerat cu ochii.
A venit cu o carte. Nu cu flori, cu o carte, exact aceea despre care vorbiserăm, în ediția pe care nu o găsisem. Și-a pus ochelarii ca să citească meniul și i-a scos imediat ce a comandat. Am stat două ore și un pic, am băut o carafă de vin roșu și mi s-a întâmplat ceva ce nu mai simțisem de mult: mi-a plăcut cum îl priveam. Îi urmăream mâinile pe pahar, felul în care își trecea degetul mare pe marginea lui când asculta, venele de pe antebraț când și-a suflecat din nou mâneca. Aveam treizeci și opt de ani și mă uitam la antebrațele unui bărbat ca o studentă. Am simțit, brusc și fizic, un gol cald în josul burții, un lucru pe care corpul meu îl uitase și pe care mi-l amintea singur, fără să-l fi rugat.
Am plătit jumate și jumate, la insistența mea, și am ieșit în stradă. Era cald, o seară de mai care se târa în noapte. M-a întrebat dacă vreau să mă conducă până la un taxi.
Aici e partea la care m-am gândit mult, și după, și în terapie. Nu el a decis. Eu.
— Cătălin, am zis, și m-am oprit pe trotuar ca să nu fie o replică aruncată din mers. Vreau să vin la tine.
S-a uitat la mine câteva secunde. Nu a rânjit, nu a făcut nicio glumă, nu a spus, ca un adolescent, că era și timpul.
— Ești sigură?
— Nu. Dar vreau.
— Bine, a spus el. Atunci hai.
Locuia la etajul trei al unui bloc din Vitan, în două camere care miroseau a lemn și a cafea. Am recunoscut imediat felul de ordine al unui bărbat care trăiește singur de câțiva ani și care s-a împăcat cu asta. Cărți pe două rânduri, aliniate. Un fotoliu bun și o canapea ieftină. În bucătărie, prins cu magnet pe frigider, un desen cu o casă cu prea multe ferestre, semnat cu litere mari și strâmbe. Vasele erau spălate. Mi-a adus un pahar cu apă fără să-l cer.
Stăteam în mijlocul camerei cu poșeta încă pe braț. Mă uitam la un raft cu discuri și îmi auzeam sângele în urechi. Aerul din casa aceea mi se părea străin în felul cel mai concret: nu era mirosul meu, nu era mirosul lui Sorin, era al unui om pe care îl știam de două săptămâni.
— Alina, a spus el din spatele meu. Putem să bem un ceai și te duc acasă. Chiar putem.
— Știu că putem.
M-am întors spre el. Mi-a luat paharul din mână și l-a pus pe masă, lângă poșeta pe care o lăsasem în sfârșit jos, și abia atunci m-a atins, cu dosul degetelor pe obraz, foarte încet, ca și cum ar fi verificat dacă mă trag înapoi. Nu m-am tras. M-a sărutat, iar primul lucru care mi-a trecut prin cap, ridicol și adevărat, a fost că are alt gust. Doisprezece ani un singur gust de om, și acum altul. Am rămas cu ochii deschiși o secundă, apoi i-am închis și l-am lăsat să mă sărute până am uitat de comparație.
Sărutul a durat mult. Îl țineam de ceafă, îi simțeam barba de o zi zgâriindu-mi bărbia, iar mâinile lui erau, la început, doar pe obrajii și pe umerii mei. Când au coborât pe talie și m-au strâns, m-am auzit oftând în gura lui. Mi-a ridicat rochia până la coapse și s-a oprit acolo, cu degetele pe pielea de deasupra genunchiului.
— Vreau lumina aprinsă, am zis.
Mi-a fost mai greu să spun asta decât să-i cer să mergem la el. Cu Sorin, în ultimii ani, făceam dragoste în întuneric, pe fugă, în trei minute, fiecare cu ochii închiși. Voiam altfel, chiar dacă mă îngrozea.
— Bine, a spus el, și a aprins lampa mică de lângă canapea, nu becul din mijloc. Așa?
— Așa.
M-a dezbrăcat în camera aceea cu lumină caldă și joasă, încet, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Fermoarul rochiei a coborât cu un sunet lung. Când am rămas în sutien și în chiloți, m-am acoperit instinctiv cu antebrațul, peste burtă, unde am o cicatrice subțire de la o operație de acum șase ani și o piele care nu mai e a unei femei de douăzeci și cinci de ani. Mi-a luat mâna și mi-a dat-o la o parte, fără grabă, apoi s-a aplecat și m-a sărutat exact pe cicatricea aceea.
Am simțit că mi se umezesc ochii și am râs ca să nu plâng.
— Ai treizeci și opt de ani, a spus el încet, cu gura pe pielea mea. Nu douăzeci. Slavă Domnului.
M-a împins cu blândețe pe canapea și mi-a scos sutienul. Sânii mei nu mai stau ca la douăzeci de ani și el i-a luat în mâini ca și cum ar fi fost exact ce voia, i-a cântărit, a coborât cu gura pe unul și l-a supt până mi-am arcuit spatele. Sfârcurile mi s-au întărit atât de repede încât m-a durut. Cu mâna liberă mă mângâia pe interiorul coapsei, tot mai sus, fără să treacă linia, iar eu am gemut, un sunet pe care nu-l mai scosesem de ani întregi.
Mi-a scos chiloții trăgându-i în jos pe picioare cu amândouă mâinile. Eram udă într-un fel aproape jenant, o umezeală care se simțea pe pielea de pe interiorul coapselor, iar el a văzut și mi-a spus, în șoaptă, lângă ureche:
— Ești udă toată.
— De vreo două ore, am zis, și l-am auzit râzând scurt lângă gâtul meu.
A îngenuncheat pe covor, m-a tras de coapse spre marginea canapelei și m-a desfăcut cu degetele mari. Când limba lui m-a atins prima dată, am tresărit atât de tare încât a trebuit să mă țină de bazin. Nu se grăbea nici acolo. Mă lingea încet și apăsat, de jos până sus, se întorcea la clitoris și îl lua între buze, îl sugea încet, apoi îl lăsa și o lua de la capăt, până am început să mă mișc singură spre gura lui, fără să mă mai gândesc cum arăt din unghiul acela. Îmi auzeam propriile sunete în camera aceea străină, mai tari decât mi-aș fi permis vreodată în fostul apartament, cu vecini care mă știau și cu pereți subțiri.
Când a intrat în mine cu două degete și le-a curbat în sus, în timp ce limba lui continua deasupra, am înțeles că nu mai am nicio putere de decizie asupra corpului meu. L-am prins de păr. Am strâns coapsele pe capul lui. Orgasmul a venit ca o crampă lungă, dinăuntru în afară, m-a scuturat de la pântece până în tălpi și m-a lăsat cu un tremur în picioare care a durat un minut întreg după ce se terminase. Nu mai avusesem un orgasm dat de altcineva de patru ani. Mi-am acoperit fața cu mâna și l-am simțit cum se ridică și mă sărută pe încheietură, ca să mi-o dea la o parte.
— Uită-te la mine, a spus.
M-am uitat. Avea gura umedă de mine și niciun pic de rușine în ochi.
L-am dezbrăcat eu, cu mâini care se descurcau mai bine decât credeam. Nasturii cămășii, cureaua, fermoarul. Avea un corp de bărbat de patruzeci de ani care merge la sală de două ori pe săptămână și nu mai mult, cu piept lat, cu o burtă mică și cinstită, cu părul de pe piept care începuse și el să albească. Mi s-a părut frumos exact așa. Când i-am scos boxerii, era tare, iar prima mea reacție a fost o curiozitate aproape copilăroasă: altă formă, alt om, alt trup pe care nu-l știam pe dinafară.
L-am luat în mână, apoi în gură. S-a așezat pe marginea canapelei și m-am lăsat între genunchii lui, pe covor, și l-am supt încet, atentă la ce-i place. Cu Sorin știam totul din reflex, ca un drum spre casă. Aici nu știam nimic și trebuia să ascult: cum i s-a schimbat respirația când l-am luat mai adânc, cum a înjurat printre dinți când i-am trecut limba pe dedesubt, cum mi-a pus mâna în păr fără să apese. La un moment dat m-a ridicat de subsuori.
— Dacă mai continui, termin acum, a zis. Și nu vreau să termin acum.
Am trecut în dormitor. A aprins veioza fără să-i cer, și-a pus un prezervativ, m-a întins pe pat și s-a lăsat între picioarele mele, sprijinit pe coate, cu fața la câțiva centimetri de a mea. A intrat încet. Am simțit fiecare centimetru și, o secundă, am avut senzația clară că trupul meu nu mai fusese folosit de mult, o întindere la limita dintre plăcere și durere care m-a făcut să-mi înfig unghiile în brațul lui.
— Stai, am zis.
S-a oprit imediat, cu totul, fără nicio urmă de reproș.
— Doare?
— Nu. Doar că e mult. Stai puțin așa.
A stat. M-a sărutat pe tâmplă, pe gât, în timp ce eu mă obișnuiam cu el înăuntru și simțeam cum mă relaxez în jurul lui, cum cedez singură. Apoi l-am prins de fund cu amândouă mâinile și l-am tras spre mine, adânc, și am spus da.
A început să se miște, la început rar, cu împingeri lungi care mă umpleau complet, apoi mai tare, urmărindu-mi fața la fiecare schimbare de ritm. Patul scârțâia. Îl auzeam respirând greu lângă urechea mea și mă auzeam pe mine gemând la fiecare pătrundere, un sunet gros, deloc delicat, care în alt moment al vieții mele m-ar fi făcut să mă cenzurez. M-a întors pe o parte, mi-a ridicat un genunchi și a intrat din nou din spate, cu mâna liberă pe clitoris, iar unghiul acela mi-a tăiat respirația. Îmi mușca umărul. Îmi spunea lucruri simple și directe la ureche, cât de strâmtă sunt, cât de bine îi e în mine, și fiecare cuvânt mă făcea să mă strâng și mai tare pe el.
Am terminat a doua oară sub degetele lui, cu obrazul în pernă, cu spatele arcuit ca o pisică, iar el a rezistat încă vreo zece mișcări, s-a oprit brusc, a gemut ceva ce nu am înțeles și l-am simțit cum tremură tot, cu fruntea lipită între omoplații mei.
Am rămas așa, lipiți, până ni s-a răcit pielea. Nu am plâns, cum mă temusem. Am râs, în schimb, un râs mic în pernă, iar el m-a întrebat ce e.
— Nimic, am zis. Doar că sunt încă aici.
Am dormit la el. Nu plănuisem asta, dar nu am plecat.
Dimineața m-am trezit la șapte, într-un pat care nu era al meu, cu soarele intrând printre jaluzele și căzând în dungi peste cearșaf. Aveam corpul greu și cald și o durere plăcută în coapse. Am stat câteva minute nemișcată, ascultând apa care curgea în baie, și am făcut ceea ce fac întotdeauna: am așteptat vinovăția. Nu a venit.
Mi-a făcut cafea în bucătăria lui, la un espressor vechi, îmbrăcat într-un tricou și în boxeri, cu părul turtit pe o parte. Mi-a dat cana, iar desenul unuia dintre copiii lui era la un metru de mine, pe frigider, și nu a fost nimic ciudat în asta. Am stat pe scaunul de lemn, cu picioarele goale pe gresia rece, și am băut cafeaua uitându-mă pe fereastra lui, la un bloc identic de peste stradă.
— La ce te gândești? a întrebat.
— Că nu sunt soția nimănui, am zis. Și că e prima dimineață în care asta nu mi se pare o pierdere.
A dat din cap. Nu a spus că mă înțelege și nu a încercat să facă din noaptea aceea începutul a ceva. Mi-a spus, cinstit, că are copiii weekendul următor și că nu e omul potrivit pentru cineva care abia a ieșit dintr-un mariaj de doisprezece ani. I-am spus că nici eu nu caut omul potrivit. Am mai spus, pentru că era adevărat, că mi-ar plăcea să ne mai vedem, poate încă o dată, poate de câteva ori, fără să-i punem un nume.
M-a condus până la ușă. M-a sărutat cum se sărută dimineața, scurt și fără promisiuni.
Am mers pe jos până la metrou, cu rochia verde de aseară și cu sandalele în mână pe ultima sută de metri, ca o femeie de treizeci și opt de ani care nu are nimic de explicat nimănui. În vagon, o doamnă cu sacoșe s-a uitat lung la mine și eu i-am zâmbit.
Nu m-am vindecat în noaptea aceea. Nu am înflorit, nu m-am regăsit, nu mi-am reparat nimic. Am făcut altceva, mai mic și mai important: am aflat că trupul meu nu mă abandonase. Stătuse doar închis o vreme, ca o casă de la țară în care nu vine nimeni iarna, iar cineva care mă cunoștea de două săptămâni a intrat, a deschis geamurile și a lăsat aerul să treacă prin toate camerele.
Doisprezece ani cu un singur om. Iar prima dată de după divorț nu a fost cu un bărbat pe care să-l fi iubit, ci cu un străin blând, la etajul trei, într-o cameră cu lampa aprinsă.
Nu regret nici lampa aprinsă, nici străinul.
