Colegul de apartament

Stătusem cu Mihai în apartament opt luni înainte să se întâmple ceva.

Nu planificasem nimic. Nu cred că el planificase. Trăisem alături unul de celălalt cu politețea atentă a oamenilor care se respectă, care împart frigiderul și spațiul de baie și cheile de rezervă, și care ajung la un echilibru tacit pe care niciunul nu l-ar fi putut descrie în cuvinte, dar pe care amândoi îl respectasem instinctiv.

Fusese un coleg comun care ne pusese în contact — eu căutasem un colocatar după ce cea mai bună prietenă a mea se mutase la București, el căutase un apartament după doi ani de stat cu trei băieți în Gheorgheni care îl obosiseră. Ne întâlnisem la o cafea, vorbisem douăzeci de minute și hotărâsem că o să funcționeze. Și funcționase — mai bine decât mă așteptasem.

Mihai avusese treizeci și doi de ani, lucrase în IT, fusese înalt și puțin tăcut, cu un fel de calm care nu venise din indiferență ci din ceva mai stabil, mai greu de perturbat. Fusese calm, ordonat, respectuos față de spațiul comun. Gătisem uneori amândoi, alteori fiecare pentru el. Uneori stătusem împreună seara la televizor, alteori fiecare în camera lui. Avusesem o rutină comună fără să fi pus-o de acord: el coborâse gunoiul miercurea și vinerea, eu plătisem facturile online și îl anunțasem ce datora, el cumpărase detergenții și hârtia igienică, eu cafeaua și condimentele. Nu discutasem nimic din acestea — se stabiliseră singure, prin repetare, prin coabitare.

Dar în ultimele luni simțisem ceva schimbându-se. Nu știusem exact când începuse — poate când el mă ajutase să car o canapea nouă pe scări și râsesem amândoi de absurditatea situației, transpirați și bufniți, și el mă privise cu un zâmbet pe care nu îl văzusem la el până atunci, mai deschis decât de obicei. Poate când mă văzuse plângând la un film și nu zisese nimic, ci se dusese în bucătărie și se întorsese cu o cană de ceai pe care o pusese pe masă lângă mine fără un cuvânt. Poate mai devreme, în seara în care el lăsase muzică în sufragerie și eu venisem din camera mea și stătusem amândoi ascultând fără să vorbim, fiecare cu cana lui, cu lumina redusă, și fusese atât de firesc că mă speriasem puțin de cât de firesc fusese.

Fusese o acumulare lentă, de felul acelora pe care nu le observi până nu sunt prea mari ca să mai poți pretinde că nu le-ai văzut.

Mai fusese un moment, pe care îl evitasem să îl gândesc prea mult. Într-o seară de octombrie, el se întorsese acasă târziu și eu tocmai ieșisem din baie — în halat, cu părul ud, cu fața curată. Ne întâlnisem în hol și el se uitase la mine o secundă, nu mult, o secundă, și în privirea aceea fusese ceva ce nu știusem să ignor. Nu spusese nimic. Ne salutaserăm și intrasem fiecare în camera lui. Dar eu simțisem privirea aceea mult timp după.

Fusese o seară de noiembrie în care amândoi lucrasem acasă, fiecare în camera lui, și la un moment dat mă ridicasem să iau ceva din bucătărie și el ieșise în același timp din camera lui pentru același motiv și ne oprisem la o distanță de un metru în hol, oarecum surprinși, și fusese o secundă în care niciunul nu se mișcase. Apoi eu mă mișcasem mai întâi spre bucătărie și el venise după și luasem apă amândoi și schimbasem câteva cuvinte banale și ne întorsesem fiecare în camera lui. Dar eu simțisem secunda aceea mult timp după aceea.

Și fusese mai mult de asta. Fusese maniera lui de a-mi lăsa câte ceva pe raftul din bucătărie — o ciocolată, un pachet de biscuiți, o dată niște căpșuni în ianuarie pe care nu știusem de unde le cumpărase. Fără bilet, fără explicație. Pur și simplu acolo, cum și el le găsise pe ale lui uneori, pentru că și eu îl știusem că îi plăcea halvaua și câteodată o lăsasem în același loc. Un limbaj al gesturilor mici pe care îl inventaserăm fără să îl fi pus de acord.

Fusese o acumulare de momente, fiecare mic în sine, aproape invizibil luat separat, dar împreună formând ceva ce nu putusem numi altfel decât tensiune. O tensiune pe care niciunul nu o rezolvase, nu pentru că nu am fi vrut, ci pentru că în ea fusese ceva confortabil și rar — acea stare dinaintea unui lucru bun, care se temea că dacă o numești sau o atingi dispare.

Noaptea aceea fusese o vineri de decembrie. Afară ningea — un viscol ca acelea de Cluj, zgomotos și aproape violent, care mânase zăpada în rafale pe geamuri și umpluse trotuarele în câteva ore. Nu ieșisem niciunul în seara aceea. El se întorsese de la birou mai devreme decât de obicei, cu ninsoarea pe umerii gecii, și mă găsise pe canapea cu laptopul.

— Afară e apocalipsă, spusese.

— Am văzut.

Deschisesem un pahar cu vin în timp ce el se schimbase. Când venise în sufragerie, eu deja pusesem pe foc oala pentru pastă. Ceva fusese diferit în seara aceea față de celelalte seri de vineri — nu știusem ce, nu știusem să îl numesc. Poate lumina. Poate viscolul care ne ținea înăuntru ca pe niște oameni izolați față de restul lumii. Poate pur și simplu că fusesem amândoi mai relaxați decât de obicei, mai puțin apărați.

Gătisem împreună fără să ne fi pus de acord — pur și simplu amândoi ajunsesem în bucătărie în același timp și cel mai natural lucru fusese să gătim laolaltă. El tăiase legumele, eu pusesem oala pe foc. Vorbisem despre ce se mai întâmplase în săptămâna aceea, despre un proiect al lui care se terminase cu bine, despre o carte pe care eu o lăsasem pe jumătate pentru că nu mă convinsese.

— Ce ai mai citit tu care să te fi convins? mă întrebase el, cu curiozitate reală, nu polemică.

Îi spusesem. El ascultase cu atenția aceea a lui — fără să îmi taie vorba, fără să schimbe subiectul la prima pauză. Și asta fusese întotdeauna unul dintre lucrurile pe care le apreciasem la el: știa să asculte.

Mâncasem în bucătărie, la masa mică de lângă fereastră. Afară viscola în continuare. Lumina de pe stradă desena umbre mobile pe tavan. Deschisesem o a doua sticlă de vin — roșu, dintr-un raft de la Lidl, unul dintre acele vinuri ieftine care erau mai bune decât prețul lor — și băusem câte un pahar, după care altul.

Vorbisem despre vacanțe pe care le planificaserăm și nu le făcuserăm, despre prieteni comuni, despre un vecin de la etajul doi care ieșea în halat în curte dimineața devreme indiferent de anotimp, care ne amuza pe amândoi de fiecare dată când îl vedeam. Râsesem. El avusese un râs bun, acel fel de râs care nu era construit pentru efect, ci real și ușor dezarmat.

Spre finalul serii vorbisem despre ce ne dorisem la douăzeci și cinci de ani și ce se întâmplase diferit față de ce plănuisem. El îmi spusese că voisese să lucreze în cercetare, că ajunsese în IT mai mult din întâmplare, din nevoi practice, și că nu îl deranjase — ba chiar îi plăcuse, dar uneori se întreba cum ar fi arătat cealaltă variantă. Eu îi spusesem că mă gândisem să rămân în Franța după master, că avusesem oferta și că o refuzasem pentru că mi se urâse să fiu singură în altă țară și că uneori mă gândeam dacă fusese decizia bună.

— Ai regrete? mă întrebase el.

— Câteodată. Tu?

Se gândise sincer, nu de formă. Da. Dar nu pentru lucrurile mari. Mai mult pentru că uneori nu am spus lucruri pe care ar fi trebuit să le spun.

Eu nu răspunsesem, dar simțisem că vorbea și despre altceva. Sau poate proiectasem.

La un moment dat, conversația se oprise. Nu incomod — oprise pur și simplu, cum se opresc uneori lucrurile care nu au nevoie de cuvinte. Mihai se uitase la mine peste masă și eu mă uitasem la el și amândoi știusem că ceva se schimbase fără să fi spus nimeni nimic.

— Ioana, zisese el, cu tonul cuiva care nu știe de unde să înceapă, cu o ezitare pe care o recunoscusem pentru că o simțisem și eu.

— Știu, răspunsesem.

Și știusem. Știusem de ce se oprise, știusem ce era greu de spus, știusem pentru că și eu îl simțisem la fel, în același moment, în fața aceleiași conversații neterminate.

Se ridicase de pe scaunul lui și eu mă ridicasem de pe al meu și nu știusem cine se mișcase primul spre celălalt, pentru că nu contase. Fusese o mișcare simultană, de oameni care decid exact în același moment.

Sărutul fusese mai puțin ezitant decât mă așteptasem — direct, sigur. Mâinile lui ajunseseră pe fața mea, degetele lui în părul meu, și eu pusesem palmele pe pieptul lui și simțisem cum respira — profund, puțin mai rapid decât de obicei.

Ne deplasasem din bucătărie fără să ne oprim, prin hol, spre ușa camerei lui, care fusese mai aproape — pragul pe care îl trecusem fără să ne desprindem unul de altul.

Camera lui fusese în semiîntuneric — o lampă mică pe noptieră, lumina de pe stradă filtrată prin jaluzele. Mihai fusese un om ordonat și camera lui reflectase asta — cărți pe rafturi, un scaun de birou pe care stătuse o jachetă, nimic pe jos. Simțisem că intram într-un spațiu pe care nu îl știusem, deși trăisem în același apartament cu el opt luni.

Mă atrăsese spre el și mă sărutase din nou, mai lent de data aceasta, mai explorator. El avusese o gură bună — asta fusese primul lucru conștient pe care îl gândisem în toată seara aceea. Buzele lui fusese ferme și atente. Mâinile lui coborâseră pe umerii mei, pe brațele mele, pe spatele meu, de parcă ar fi descoperit ceva pe care nu îl știuse încă.

Îi desfăcusem nasturii cămășii cu degete sigure. El ridicase bluza mea, o scosese peste cap, și când mâinile lui ajunseseră pe pielea goală a spatelui meu, simțisem că temperatura camerei crescuse cu câteva grade. Suspinasem. El mă auzise și coborâse cu buzele pe umărul meu, pe gâtul meu, pe claviculă.

Ne culcasem pe patul lui, care fusese mai lat decât al meu, cu o cuvertură groasă pe care o împinsesem deoparte. Afară, vântul lovise din nou geamul cu zăpadă.

Mihai fusese atent — nu grăbit, nu nervos — atent, în sensul că fusese prezent în fiecare moment. Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe claviculă, pe pielea de deasupra sânilor, mai jos, mai lent decât mă așteptasem și tocmai de aceea mai bine. Sutienul dispăruse undeva. Gura lui pe sfârcurile mele, mâinile lui pe coapsele mele, și eu suspinasem din nou, cu ochii închiși.

Îl ridicasem spre mine și mă uitasem la el în semiîntunericul camerei. Știusem chipul acela — îl văzusem la micul dejun, în hol, la cină, în sute de momente banale din opt luni — dar nu în felul acesta, nu cu privirea aceea, nu atât de aproape. Chipul lui fusese altul în lumina slabă a noptierei, mai deschis, mai puțin apărat, cu acea expresie pe care nu o mai văzusem la el și care mă dezarmasem complet.

— Bine? mă întrebasem, pentru că voiam să știu, pentru că fusese important pentru mine să știu.

Zâmbise, acel zâmbet al lui lateral. Mai mult decât bine.

Coborâsem mâna pe pieptul lui, pe abdomenul lui, mai jos. Îl simțisem gata și asta mă aprinsese diferit față de orice altceva din seara aceea. Îl dezbrăcasem complet, el la fel pe mine, și ne găsisem alături pe patul lui, cu lumina slabă a noptierei și cu viscolul afară. Pielea lui fusese caldă sub mâinile mele — altfel decât în toate imaginile pe care mi le construisem fără să admit că mi le construisem. Pusesem palma pe pieptul lui, simțisem inima lui bătând mai rapid decât de obicei, și asta mă aprinsese — acea dovadă că și el fusese la fel de emoționat ca mine, că nu fusesem doar eu.

Mă pusese pe spate cu o mână fermă și coborâse cu gura pe abdomenul meu, mai jos, cu aceeași răbdare pe care o avusese în tot restul serii. Simțisem mai întâi căldura buzelor lui pe pielea interioară a coapsei, o pauză scurtă, deliberată, și apoi pe mine — blând la început, explorator. Simțisem că el asculta fiecare reacție a mea, că adapta ritmul după cum respiram, după cum mă mișcam, că nu fusese mecanic ci prezent cu totul. Îi prinsesem părul în mâini. El nu se grăbise.

Gemesem scurt în liniștea camerei lui și el continuase cu mai multă atenție, mai precis, mai ferm. Simțisem valuri lente ridicându-se, tot mai insistente, tot mai clare. Corpul meu se lăsase condus cu o naturalețe care mă surprinsese pe mine însămi — nu mai controlasem nimic și nu mai voiam să controlez. Gemesem din nou, mai tare, mâinile mele strângând perna de lângă cap. El continuase cu aceeași constanță liniștită, ca cineva care știuse exact unde mergea.

Simțisem ceva adunându-se, strângându-se tot mai mult, transformând totul în ceva ascuțit și clar — și mă lăsasem, complet, fără reținere. Valul crescuse și se sfărâmase și eu rămăsesem câteva secunde cu ochii închiși, cu respirația oprită, cu mâinile lui ținând ferm șoldurile mele.

El urcase lângă mine și mă privise. Îl trăsesem spre mine, îl simțisem, și ne mișcasem împreună — eu deasupra lui la un moment, el deasupra mea la altul, schimbând cu naturalețea oamenilor care se potrivesc fizic fără să fi știut asta dinainte.

Eu deasupra lui, cu palmele pe pieptul lui, simțind cum respira sub mine, cum inima lui bătea sub palma mea, cum mâinile lui mă urmăreau pe șolduri fără să mă ghideze, ci pur și simplu să fie acolo, să simtă. El privise în sus spre mine cu o concentrare care mă aprinsese mai tare decât orice altceva din seara aceea. Nu zâmbise, nu spusese nimic — pur și simplu fusese acolo, prezent total.

El deasupra mea, cu greutatea lui care mi se păruse potrivită, cu mâinile lui lângă capul meu, cu gura lui pe gâtul meu. Simțisem plăcerea acumulându-se din nou, diferit față de prima dată în seara aceea — mai adâncă, mai difuză, venind dintr-un loc mai central, ca o flacără care ardea de jos în sus.

El respirase profund, mâinile lui pe spatele meu. Ritmul crescuse de la sine. El gemuse scurt și simțisem că și el se apropiase, și asta mă aprinsese și mai tare — acel sentiment că eram sincronizați, că ceea ce se întâmpla fusese al amânduror în egală măsură. Totul se adunase și se desfăcuse în același timp, eu mai întâi, el la câteva clipe distanță, amândoi rămânând nemișcați în liniștea care urmase.

Stătusem alături pe patul lui fără să vorbim. Simțisem respirația lui lângă mine, egală acum, lentă. Afară, viscolul se potolise oarecum — vântul nu mai bătuse cu aceeași violență și zăpada căzuse mai lin. Lumina de pe stradă intra albicioasă prin jaluzele și cadrul patului lui aruncase o umbră uniformă pe perete. Simțisem ceva diferit față de cum mă simțisem de obicei în seara aceea — nu ușoară sau eliberată, ci solidă, de parcă ceva fusese rezolvat fără să fi știut că avusesem nevoie să fie rezolvat.

— Opt luni, spusesem, în cele din urmă.

— Știu, zisese el.

— De ce acum?

Se gândise. Pentru că am văzut că și tu voiai. Și a trebuit să fiu sigur.

Asta îmi plăcuse. Nu că fusese romantic sau profund — ci că fusese cinstit. El fusese mereu cinstit, asta îl știusem din opt luni de coabitare.

— Și acum că ești sigur?

Mă privise în semiîntuneric. Sunt în continuare sigur.

Dormisem împreună în camera lui. Dimineața, mă trezisem devreme și mă uitasem la el cum dormea — la fel de calm în somn ca treaz, cu respirația egală, cu fața relaxată. Afară, zăpada acoperise Cluj-ul și soarele de iarnă intrase oblic prin jaluzele.

Mă sculasem fără să îl trezesc, trecusem în camera mea, mă îmbrăcasem. Stătusem o clipă și mă uitasem la lucrurile mele — cartea de pe noptieră, jacheta pe spătar, telefonul cu notificări pe care nu le citisem. Totul la fel ca întotdeauna. Și totuși apartamentul simțise altfel în acea dimineață, mai plin, mai real. Fusese un gest de oameni care trăiau împreună — natural, fără dramă. Când el venise în bucătărie la opt și jumătate, eu deja pusesem cafeaua și tăiasem două felii de pâine și scosesem untul din frigider, totul cu acea naturalețe a oamenilor care știu ce mănâncă celălalt dimineața pentru că l-au văzut în sute de dimineți.

Mă privise cu zâmbetul acela al lui, ușor lateral, același zâmbet pe care îl știusem de opt luni. Dimineața bună.

— Dimineața bună.

Băusem cafeaua în liniște, uitându-ne amândoi pe geam la zăpada care acoperise tot. Cluj-ul iarna arătase ca o altă versiune a lui însuși — mai lent, mai alb, mai puțin grăbit. Afară, un vecin curăța trotuarul cu lopata, sunetul ritmic al metalului pe beton ajungând până la noi.

Nu discutasem despre ce se întâmplase, nu pusesem etichete, nu ne pusesem de acord pe nimic explicit. Fusese ca și cum ceea ce se schimbase se rezolvase de la sine, ca și cum nu avusese nevoie de negociere.

— Azi ai ceva de făcut? mă întrebase el, fără să se uite de la fereastră.

— Nu.

Se întorsese spre mine. Eu la fel.

Și asta fusese suficient — o zi de sâmbătă de iarnă, cu ninsoarea afară și nimic urgent înăuntru, și el vizavi de mine la masa mică din bucătărie, cu cafeaua în mână și privirea aceea a lui pe care o știusem de opt luni dar care fusese, de azi dimineață, puțin altfel.

Nu știusem ce o să devenim. Nu știusem dacă o să funcționeze sau dacă o să complice lucrurile sau dacă o să stricăm echilibrul pe care îl construisem cu răbdare în opt luni. Dar în dimineața aceea albă de decembrie, cu cafeaua caldă în mâini și el vizavi de mine, cu zăpada la fereastră și sâmbăta toată înainte, nu mă interesase să știu. Fusese suficient că se întâmplase și că fusese bine.