Mesajul îmi apăruse pe ecran într-o marți seara, când tocmai mă pregătisem să mă culc. Telefonul stătuse pe noptieră și luminița lui albastră pulsase de câteva ori, pe care o ignorasem, până nu mai putusem.
— Salut. Știu că e ciudat. Ești prin București?
Numărul lui Andrei era salvat în telefon. Nu îl ștersesem niciodată, deși îmi spusesem că o să o fac la un moment dat, că asta era lucrul normal de făcut după ce te despărțeai de cineva cu care stătusem doi ani. Doi ani și jumătate de tăcere, doi ani și jumătate în care mă convinsesem că uitasem de el, că trecusem mai departe, că totul se rezolvase de la sine prin epuizare naturală, prin viața care trecea oricum fără să aștepte permisiune.
Minți bine, Ioana.
Stătusem cu telefonul în mână vreo cinci minute. Citisem mesajul de trei ori, de parcă înțelesul lui s-ar fi schimbat de la o lectură la alta. Nu se schimbase. Era simplu, aproape dezarmant în simplitatea lui — nici scuze pregătite, nici explicații lungi, nici cuvinte mari care să îl facă să pară mai mult decât era. Fusese un om care voise să mă vadă și care nu reușise să scrie timp de doi ani și jumătate.
Adevărul fusese că nici eu nu reușisem. Ștersesem de mai multe ori ciornele de mesaje — scrisesem Salut și lăsasem telefonul jos, scrisesem mai mult și ștersesem imediat, pentru că nu știusem ce căutasem și fusese mai ușor să nu știu decât să aflu că răspunsul fusese nu. În cei doi ani și jumătate, mai fusesem cu doi alți bărbați. Unul serios, pentru câteva luni, care se terminase fără dramă și cu o politețe obositoare de care amândoi fusesem recunoscători. Celălalt nu fusese nimic serios — câteva nopți de vară, plăcute și fără mize, care se terminaseră în septembrie când el plecase în altă parte. Niciunul nu avusese privirea lui Andrei, acea privire care se oprea cu adevărat la tine, care nu scanase camera după ceva mai interesant. Niciunul nu știuse să tacă în felul lui — nu o tăcere stânjenitoare, ci una de la care te simțeai, ciudat, mai puțin singur.
Simțisem ceva familiar undeva în piept. Nu chiar dor, nu chiar frică. Poate curiozitate. Poate altceva mai vechi și mai greu de admis, ceva la care renunțasem să mă gândesc tocmai pentru că fusese mai ușor.
Răspunsesem simplu: Sunt.
Îmi luasem vreo douăzeci de minute să mă hotărăsc ce să port. Nu era o întâlnire, îmi spusesem — era doar o ieșire în oraș cu cineva pe care îl cunoscusem, nimic mai mult. Pusesem pe mine o bluză bleumarin și niște pantaloni negri, luasem jacheta din cui, mă uitasem în oglindă o secundă și ieșisem înainte să mă mai gândesc.
Ajunsesem la Floreasca la ora nouă fără câteva minute. El mă așteptase deja la o masă în fundul barului, cu un pahar de vin roșu în față și cu acea expresie pe care o știusem dintotdeauna — ușor circumspectă, ușor amuzată, de parcă lumea era un spectacol pe care el îl urmărea de la o distanță confortabilă.
Când mă văzuse, se ridicase. Crescuse în umeri față de cum îl păstrasem în minte sau poate îmi aminteam greșit. Purta o cămașă închisă la culoare și părul îi era ceva mai scurt. Doi ani și jumătate lăsaseră urme fine la colțul ochilor, dar altfel era același Andrei — aceeași înălțime, același fel de a sta drept fără să pară rigid, aceeași privire care te găsea imediat în orice încăpere și nu te mai lăsa.
— Mulțumesc că ai venit, îmi spusese.
— Nu știam dacă o să vin.
— Dar ai venit.
Mă așezasem vizavi de el. Chelnerul venise repede și comanda se rezolvase în câteva cuvinte — vin roșu și pentru mine. El mă privise în timp ce eu studiam meniul mai mult decât era necesar, de parcă avusesem nevoie de un moment în plus ca să mă obișnuiesc cu prezența lui. Cu felul în care ocupa spațiul. Cu mirosul lui — același aftershave discret sau unul la fel de discret.
Tăcerea care urmase nu fusese incomodă, ceea ce mă surprinsese. Mă așteptasem la tensiune, la stângăcie, la explicații grăbite. În schimb, fusese acea liniște de oameni care se cunoscuseră prea bine ca să mai aibă nevoie de preambuluri.
— Ce faci? îl întrebasem, în cele din urmă.
— Lucrez la același loc. M-am mutat — am un apartament lângă Domenii acum.
— Singur?
Se uitase la mine cu privirea aceea care nu zicea nimic și zicea totul. Singur.
Băusem din vin. Era bun — el știuse întotdeauna ce să comande.
— De ce ai scris? îl întrebasem direct, pentru că eram obosită de ocolișuri și pentru că doi ani și jumătate era destul ca să nu mai am răbdare cu ele.
Pusese paharul jos și se uitase în el o clipă, luând un timp. Voiam să te văd. Știu că sună simplu. Poate că este.
— A durat atât?
Zâmbise. Și zâmbetul acela îl recunoscusem — dezarmant, puțin obosit, real. Nu mi-a luat atât să îmi dau seama. Mi-a luat atât să fac ceva cu ce știam deja.
Nu răspunsesem imediat. Băusem din vin, mă uitasem la mâinile lui pe masă — mâini pe care le știusem bine, pe care le recunoscusem fără să fi vrut să le recunosc.
Ceva nu se schimbase în cei doi ani și jumătate. Nu știusem dacă să mă bucur sau să mă tem de asta. În viața mea de după Andrei, mă obișnuisem să nu mai compar pe nimeni cu el — pentru că ieșisem în dezavantaj de fiecare dată și pentru că asta nu fusese cinstit față de nimeni, nici față de mine. Dar acum, cu el în fața mea, în barul acela cu lumini calde și cu mirosul de vin vechi în pereți, comparația se pusese singură, fără să o fi invitat.
Pusese paharul jos. Ești supărată că am scris?
— Nu, spusesem. Sunt mai degrabă supărată că nu am scris eu prima.
Zâmbise din nou — alt zâmbet de data aceasta, mai cald. Aș fi venit.
Vorbisem mai mult de două ore. Despre ce se schimbase și ce rămăsese la fel, despre joburi și colegi, despre o prietenă comună care se mutase la Viena și despre alta care se măritase în primăvara aceea. El povestise despre o călătorie în Portugalia — Lisabona, Porto, o săptămână în care mâncase mult pește și dormise în pensiuni vechi cu pereți de azulejos. Eu îi povestisem despre proiectul care mâncase concediul din iunie și despre planul nerealizat pentru Grecia, pe care îl amânasem deja de doi ani. El mă ascultase în felul lui — fără să îmi taie vorba, fără să se uite în telefon, fără să simuleze un interes pe care nu îl avusese. Asta fusese întotdeauna unul dintre lucrurile pe care le prețuisem la el, pe care ajunsesem să îl consider mai rar decât ar fi trebuit.
Spre finalul serii, povestise ceva amuzant despre un coleg nou care se blocase la imprimantă și chemase IT-ul de două ori înainte să descopere că era oprită din priză. Râsesem — un râs real, nu politicos — și el se uitase la mine cu un fel de satisfacție liniștită, de parcă acel râs fusese exact ceea ce venisei să audă. Fusese un moment mic, aproape banal, dar eu simțisem ceva strângând ușor în piept.
La un moment dat, el pusese mâna pe masă, lângă paharul meu, fără să zică nimic. Nu o atinsesem. Dar nici el nu o retrăsese.
— Mai bei ceva? îl întrebasem.
— Depinde dacă e un pretext sau o întrebare.
Mă uitasem la el. E o întrebare.
Ridicasem chelnerul cu privirea. Atunci mai beau.
Plecasem de la bar după ora unsprezece. Pe trotuar, aerul de octombrie era rece și cu miros de frunze umede și asfalt plouat. Andrei mersese lângă mine — nu aproape, dar nici la distanță. La un colț de stradă, ne oprisem fără să ne fi pus de acord.
— Mă duc spre Dorobanți, zisese el.
— Eu spre Floreasca.
Rămăsesem câteva secunde fără să ne mișcăm. Undeva departe, un tramvai scârțâise pe șine. El se uitase la mine și eu mă uitasem la el și fusese suficient.
— Vii? îl întrebasem.
Nu răspunsese cu cuvinte. Venise.
Mersesem alături pe străzile Floreascăi, sub pomi desfrunziți pe jumătate, prin lumina portocalie a felinarelor. Nu vorbisem. Eu simțisem prezența lui lângă mine — umărul lui aproape de umărul meu, sunetul pașilor lui pe asfaltul umed. La intrarea în bloc, el deschisese ușa înainte să apuc eu și se dăduse la o parte ca să intru, un gest mic, vechi, familiar.
Apartamentul meu era la etajul trei, cu vedere spre curtea interioară. Intrasem amândoi în hol, eu aprinzând lumina din bucătărie, el rămânând lângă ușă o secundă, de parcă și-ar fi dat seama brusc unde se afla. Atunci mă întorsesem spre el.
Mă privise cu acea atenție pe care nu o mai găsisem la nimeni altcineva în cei doi ani și jumătate. Acea privire care nu se uita prin tine, ci la tine. Mă apropiasem de el fără să deliberez, pentru că nu fusese nimic de deliberat — fusese pur și simplu ceea ce venea după.
Mâna lui ajunsese pe obrazul meu înainte ca buzele noastre să se atingă. Sărutul fusese lent, explorator, de parcă amândoi verificam că ceea ce știuseserăm era încă adevărat. Era. Mai mult decât fusese.
Trăsesem de cămașa lui cu amândouă mâinile. El îmi desfăcuse fermoarul jachetei, o scosese de pe umerii mei și o lăsase undeva fără să se uite unde. Mersesem spre dormitor fără să ne întrerupem, lovind pragul ușii cu umărul amândoi deodată, ceea ce produsese un râs scurt — cel mai bun lucru din seara aceea, pentru că relaxase ceva ce nu știusem că fusese încordat.
Mă culcasem cu el de multe ori în cei doi ani cât fusesem împreună. Știusem cum era — sau crezusem că știusem. Dar acea seară fusese altceva. Distanța transformase ceva familiar în ceva nou, și noul acela fusese copleșitor.
Îi desfăcusem cămașa nasture cu nasture, cu degete care nu tremuraseră. Pusesem palmele pe pieptul lui — simțisem căldura pielii lui, mișcarea lentă a respirației. El îmi ridicase bluza, o scosese peste cap, iar când mâinile lui ajunseseră pe spatele meu, trăgând clapeta sutienului, simțisem că pielea mea era altfel — mai trează, mai atentă. El avusese mereu mâini bune: mari, calde, sigure, care se mișcaseră fără graba aceea nerăbdătoare a cuiva care nu avusese timp sau răbdare.
Mă descoperise treptat, fără urgență. Sutienul căzuse undeva pe podea. Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe clavicula, pe pielea de deasupra sânilor, pe sfârcuri, și simțisem gura lui caldă acolo, răbdătoare. Suspinasem în tăcerea dormitorului și el nu se grăbise deloc.
Mă culcasem pe spate și el se aplecase deasupra mea, sprijinit în palme, uitându-se la mine. Lumina din stradă intra prin perdelele subțiri și desena umbre pale pe tavanul alb.
Gura lui coborâse pe abdomenul meu, mai jos, pe șoldul meu, pe pielea interioară a coapsei. Simțisem o pauză — o secundă de nimic, deliberată — și apoi buzele lui acolo unde nu mă așteptasem și mă așteptasem. Simțisem mai întâi căldura, apoi limba lui, blândă și lentă, fără grabă.
Fusese metodic, asta îl știusem. Știa că plăcerea nu se grăbea, că trebuia construită cu răbdare, că era o conversație. Gemesem scurt în liniștea dormitorului și el nu se oprise. Dimpotrivă — continuase cu mai multă atenție, urmărind reacțiile mele, adaptând ritmul, accelerând și încetinind după propriul calcul care, simțisem, era perfect calibrat pentru mine. Îi prinsesem părul în mâini fără să mă gândesc. Simțisem valuri lente ridicându-se, tot mai clare, tot mai insistente, corpul meu amintindu-și înaintea minții mele ce știuse și pretinsese că uitase.
Gemesem din nou, mai tare, și el continuase cu aceeași constanță. Simțisem ceva adunându-se și strângându-se — și mă lăsasem, pentru că nu existase niciun motiv să nu mă las. Valul crescuse și se sfărâmase și eu rămăsesem câteva secunde cu ochii închiși, cu respirația oprită, cu mâinile lui ținând ferm șoldurile mele.
El se ridicase și mă privise. Nu zâmbise — doar mă privise, și în privirea aceea fusese tot ce avusese de spus.
Mă ridicasem pe un cot și îl trăsesem spre mine. Îl dezbrăcasem metodic — pantaloni, tot restul — și el se lăsase, urmărindu-mă cu privirea aceea atentă. Îl simțisem gata și asta mă aprinsese din nou, diferit față de înainte. Pusesem mâna pe pieptul lui, simțisem inima lui bătând mai repede decât de obicei, și satisfacția aceea fusese reală.
Urcasem deasupra lui cu palmele sprijinite pe pieptul lui. El pusese mâinile pe șoldurile mele — nu să mă ghideze, ci să mă simtă, să urmărească fiecare mișcare. Mă mișcasem lent la început, găsindu-mi ritmul, reînvățând ceva pe care îl uitasem sau prefăcusem că îl uitasem. El respirase diferit, mai profund, mai rar, și asta îmi spusese tot ce avusesem nevoie să știu.
Ochii lui nu mă slăbiseră. Fusesem conștientă de privirea lui tot timpul — acea atenție totală care nu se dezactivase. Cu alții, asta mă incomodase. Cu el adăugase ceva. Mă simțisem văzută, în sensul cel mai bun al cuvântului.
Accelerasem. El mă strânsese mai tare pe șolduri, mâinile lui ferme. Simțisem plăcerea acumulându-se din nou, diferit față de înainte — mai adâncă, mai difuză, venind de mai jos. Mă aplecasem deasupra lui și îl sărutasem în timp ce mă mișcam, și sărutul se transformase în altceva — mai urgent, mai desprins de orice gând. El răspunsese cu aceeași urgență, cu mâinile în părul meu, cu respirația lui în gura mea, cu tot corpul lui îndreptându-se spre mine.
Ritmul crescuse de la sine, fără că niciunul să fi decis asta. El gemuse scurt, înfundat, și sunetul acela mă aprinsese și mai tare — pentru că îl știusem, pentru că îl recunoscusem, pentru că era al lui și al nimănui altcuiva. Simțisem plăcerea crescând incontrolabil, simțisem că mă apropii, simțisem că nu mai era nimic de făcut decât să mă las. El mă strânsese mai tare, mai aproape, mâinile lui pe spatele meu apăsând ferm.
Nu mai existase nimic din afara acelei camere, acelui pat, acelui moment exact și specific în care toate celelalte lucruri deveniseră irelevante. Totul se adunase și se desfăcuse în același timp — eu mai întâi, cu un geamăt pe care nu îl planificasem, el la câteva secunde distanță, amândoi rămânând nemișcați câteva clipe în care singurul sunet fusese respirația.
Mă culcasem lângă el, cu capul pe pieptul lui. Simțisem inima lui calmându-se treptat. Afară, un tramvai trecuse pe șine, zgomotul lui ajungând până la noi ca dintr-o altă lume.
Stătusem în liniște mult timp. Nu fusese o liniște de evitat — fusese una de locuit, densă și confortabilă. Simțisem greutatea lui lângă mine, căldura lui, respirația lui care se liniștise. Afară, un câine lătrase de câteva ori și se oprise. Un vecin traversase holul dincolo de perete cu pași îngreunați de somn. Toate sunetele acelea banale ale nopții, pe care de obicei nu le auzisem, acum ajunseseră la mine cu o claritate neobișnuită, de parcă restul lumii devenise mai real tocmai pentru că eu eram, pentru prima dată de mult timp, cu adevărat prezentă.
— De ce a durat atât de mult? îl întrebasem, în cele din urmă.
Se gândise înainte să răspundă. M-am temut că o să spui nu.
— Și dacă spuneam?
— Ar fi fost răspunsul tău. L-aș fi respectat.
Simțisem ceva dens în piept, greu de catalogat. Eu m-am temut că o să fie o seară și atât. O rezolvare.
— Nu știu ce o să fie, spusese el, onest. Nu pot să îți promit mai mult decât ceea ce este acum. Dar acum este real.
Nu promisese nimic și eu nu cerusem nimic. Și totuși nu fusese o despărțire — ci ceva mai aproape de un început, deși nu știusem exact al cui și cu ce condiții.
Dormisem puțin și greu, cum se dormea lângă cineva după o absență lungă. Corpul meu nu se hotărâse dacă să se relaxeze sau să rămână atent. Mă trezisem de câteva ori în noapte, îl auzisem respirând regulat lângă mine, mă culcasem la loc.
Dimineața, la șase și jumătate, soarele intrase oblic prin perdea. Andrei era treaz lângă mine, cu ochii în tavan.
— Nu ai dormit mult.
— Am dormit puțin. Mă gândeam.
— La ce?
Se uitase la mine. Că m-am gândit că o să fie ciudat. Nu e.
Asta îmi plăcuse. Nu că spusese ceva profund, ci că fusese simplu și adevărat, fără înfrumusețări.
Făcusem cafea. O băusem la masa din bucătărie, el în cămașa de cu seară, eu în halat. Vorbisem despre ziua aceea, despre ce avusese fiecare de făcut, despre un film pe care amândoi îl văzusem separat și despre care avusesem opinii diferite — el considerase că finalul fusese necesar, eu că fusese gratuit. Ajunsesem la un compromis pe care niciunul nu îl crezuse cu adevărat, dar care fusese plăcut de negociat. Fusese o conversație obișnuită, de un fel care nu se forțase, și tocmai asta fusese bine.
La opt și jumătate, el se îmbrăcase și se pregătise de plecare. Mă urmărisem din cadrul ușii de la bucătărie cum își strângea lucrurile, cum își căutase ceasul pe noptieră, cum își pusese cămașa la loc în pantaloni. Fusese ceva inofensiv și intim în același timp în a vedea un om pregătindu-se să plece din casa ta dimineața.
La ușă, ne sărutasem lung, cu mâna lui pe obrazul meu.
— Te sun, zisese.
— Știu, răspunsesem.
Și știusem că o să o facă. Nu pentru că avusesem certitudini despre ce urma sau despre ce puteam construi pe o bază de doi ani vechi și doi ani și jumătate de tăcere, ci pentru că el nu mintise niciodată în lucrurile mici, iar asta fusese întotdeauna lucrul care contase cel mai mult la el.
Rămăsesem în hol câteva minute după ce ușa se închisese. Simțisem mirosul cafelei din bucătărie și liniștea apartamentului reașezându-se în jurul meu, diferit față de cu o seară înainte. Nu știusem ce urma. Dar nu mă mai temeam de asta, și tocmai asta fusese, în sine, ceva nou.
