Trebuie să încep cu precizarea că eu nu eram genul care face lucruri din astea.
Mă refer la lucruri impulsive, la decizii luate în zece secunde în locuri publice. Sunt profesoară de liceu, am treizeci și unu de ani, îmi fac planificările pentru semestrul următor cu trei luni înainte și nu am luat o decizie spontană de importanță majoră de când am ales facultatea. Asta ca să înțelegi contextul.
Salonul la care mergeam de doi ani și jumătate era pe strada din spatele școlii. Eleonora, coafeza mea, cunoștea exact tipul de tuns de care aveam nevoie pentru un păr ca al meu, rebel și gros, și nu îmi punea niciodată întrebări inutile. Când am sunat să fac programare cu două săptămâni înainte, mi s-a spus că Eleonora e în concediu medical și că vor fi înlocuitori temporar. Am ezitat. Am acceptat totuși, pentru că aveam o ședință cu părinții în ziua de vineri și nu îmi puteam permite să arăt neglijent.
Luca s-a prezentat ca noul coafor al salonului. Trăgea de vreo treizeci și cinci de ani, înalt, cu o liniște în mișcări care nu era indiferență, ci concentrare. Nu a comentat la părul meu, nu a zis că e frumos sau că e dificil, lucrurile banale pe care le spun toți. Și-a trecut degetele prin el metodic, de la rădăcini spre vârfuri, și a zis că are nevoie de un minut să îl înțeleagă.
Minutul ăla a fost prima problemă.
Nu știu dacă ai simțit vreodată cum cineva îți atinge părul și înțelege exact structura lui, nu superficial, nu de formă, ci cu o atenție reală față de ce are în mâini. Era ca și cum ar fi citit ceva. Mâinile lui se mișcau de la ceafă spre tâmple și eu stăteam în scaun cu ochii în oglindă și încercam să par neutră.
Nu am reușit complet.
A tuns în tăcere primul sfert de oră și tăcerea aia era un tip aparte, nu inconfortabilă, ci densă. La un moment dat foarfeca lui s-a oprit și el s-a uitat la mine în oglindă și a spus că am o tensiune în ceafă care îi strică unghiul. M-a întrebat dacă poate să corecteze postura. Înainte să apuc să răspund, mâinile lui erau deja pe umerii mei, ajustând, și după pe ceafă, cu o presiune scurtă și precisă care mi-a oprit respirația.
A luat poate trei secunde. Mi-a schimbat restul zilei.
Am continuat tunsul în tăcerea aceea densă și eu îmi urmăream expresia în oglindă cu o privire critică, asigurându-mă că nu arăt ce simțeam. Cred că am reușit. Cred.
Când a terminat și a dat jos prosopul de pe umerii mei, m-a privit în oglindă o secundă mai mult decât era necesar. Nu a zis nimic. Eu nici. Am plătit, am lăsat un bacșiș mai mare decât obișnuiam, și am ieșit.
Am ajuns acasă, mi-am pus geanta jos, și am rămas în hol vreo două minute nemișcată.
Săptămâna următoare am sunat la salon. Am întrebat dacă Luca e disponibil. Era. Am făcut programare.
A doua oară a fost diferit pentru că știam ce vine. Nu am mai pretins surpriza. Când mâinile lui au ajuns la ceafă la mijlocul tunului, de data asta nu era corecție de postură. Era o mângâiere scurtă, deliberată, care a coborât pe coloana mea și s-a oprit între omoplați.
Ne-am privit în oglindă.
Salonul se golise. Colega lui plecase în pauza de prânz cu jumătate de oră înainte. Eram în camera din spate, cea mai îndepărtată de intrare.
A întors scaunul spre el și m-a privit de data asta fără oglindă între noi. M-a întrebat, direct și fără niciun protocol: este ceva ce vrei sau nu?
Am stat cu întrebarea aia în față vreo zece secunde. Eram profesoară de liceu, treizeci și unu de ani, planificări trimestriale, zero decizii spontane.
I-am spus că da.
M-a ridicat din scaun cu mâinile pe talia mea și m-a dus spre chiuveta din fundul camerei, departe de fereastra care dădea spre stradă. Eram în picioare cu spatele la el și el m-a sărutat pe ceafă, pe același loc unde mâinile lui stătuseră de două ori acum, și eu am simțit că toată tensiunea acumulată de două săptămâni coboară dintr-o dată.
M-a întors spre el și ne-am sărutat prima dată. Era un sărut hotărât, al unui bărbat care nu face lucruri pe jumătate. Mâinile lui știau unde să meargă și nu se grăbeau, urmărind fiecare reacție a mea. Eu aveam mâinile în părul lui și nu mă gândeam la nimic altceva decât la momentul acela.
A coborât cu gura pe gâtul meu, pe claviculă, și mâna lui a urcat pe coapsa mea și a rămas acolo, cu o presiune fermă. Eu m-am sprijinit de chiuvetă cu spatele și am lăsat totul să se întâmple. Nu mai eram profesoara care planifică cu trei luni înainte. Eram pur și simplu acolo.
Mâna lui a continuat să urce și când a ajuns unde trebuia am gemut scurt și el a rămas acolo, cu degetele aflând ce trebuiau să afle, constant și precis, cu același tip de atenție pe care o pusese în tuns. Nu se grăbea. Știa că avem timp, că ușa era încuiată, că sala era goală.
Am ajuns la final cu mâinile agățate de umerii lui și cu fruntea pe pieptul lui, în liniștea aceea a salonului gol cu mirosul de balsam și de cafea.
Și după ne-am privit amândoi puțin amuzați de noi înșine și nu am spus nimic important pentru că nu era nevoie.
Am mers acasă. Am ținut ședința cu părinții vineri și am fost perfectă. Planificările pentru semestrul următor erau deja gata de trei săptămâni.
Dar de atunci îmi fac programare la frizerie din două în două săptămâni. Exact cât crește părul.
