Fotografia

Ședința foto fusese ideea surorii mele. Treizeci de ani, cadou de ziua mea, o ședință la un fotograf profesionist din centrul Clujului. Eu nu eram genul de om care se fotografiază pe sine, nu din modestie sau din vreun complex, ci pur și simplu pentru că nu îmi trecuse prin cap că asta ar fi ceva ce mi-ar plăcea.

Andrei, fotograful, era recomandat de o prietenă de-a surorii mele pentru portrete. Site-ul lui era impresionant, plin de fotografii ale unor oameni obișnuiți în lumini neobișnuite, lucruri găsite în locuri banale. Nu era fotografie de studio prefăcută. Era genul care prinde ceva real.

Am mers la studio cu scepticism moderat și cu o ținută aleasă cu grijă de soră-mea care știa mai bine decât mine ce ar putea arăta bine.

Andrei era de vârsta mea, poate un an sau doi mai mare. Calm, cu puțini dinți în zâmbet, genul de calm tehnic al cuiva care a petrecut mult timp în spatele unui aparat. Ne-a vorbit zece minute despre ce face și ce nu face și despre ce îl interesează pe el în fotografie, care e starea reală, nu pozatul, și că tot ce îi cere de la mine e să uit de aparat.

Ușor de zis.

Primele douăzeci de minute au fost exact atât de incomode pe cât mă așteptasem. Mă simțeam rigidă și conștientă de fiecare mișcare și el fotografia fără să comenteze mult, din când în când zicând ceva scurt în legătură cu lumina sau cu poziția.

La un moment dat s-a ridicat de pe scaun și a venit spre mine cu aparatul jos și mi-a cerut să închid ochii un minut. Am închis. Mi-a cerut să respir. Am respirat. Mi-a spus să mă gândesc la ultima dată când am râs cu adevărat, nu politicos, ci de la burtă.

Când am deschis ochii el fotografia deja.

Ceva s-a schimbat după minutul ăla. Nu știu dacă eram eu sau lumina sau amândouă. Știu că am încetat să mă mai gândesc la cum arăt și am început să fiu pur și simplu acolo.

Ședința a durat trei ore în loc de două. La final el mi-a arătat câteva poze pe ecranul aparatului și eu m-am privit în ele și nu m-am recunoscut imediat, nu pentru că arătam diferit, ci pentru că în pozele acelea era ceva pe care nu îl știam la mine.

I-am spus asta.

El a zâmbit și a spus că de asta face fotografie.

Am rămas să vorbim după ce am terminat, cu o cafea pe care el a pus-o pe o masă de lemn în colțul studioului. Conversația a curs natural și după o oră ea se schimbase în modul acela subtil în care conversațiile se schimbă când doi oameni realizează că se uită unul la celălalt altfel decât la început.

La un moment dat el s-a ridicat să regleze una din luminile de studio care rămăsese aprinsă și pe drumul înapoi s-a oprit în fața mea și a întrebat dacă pot să îi fac o fotografie. Fusese toată seara în spatele aparatului.

I-am spus că nu știu să fotografiez.

Mi-a pus aparatul în mâini și mi-a arătat ce să apăs. A stat în fața mea și eu l-am fotografiat o dată, greșit, și a doua oară mai bine, și a treia oară a venit mai aproape să vadă ecranul și ne-am trezit amândoi cu capetele aproape, uitându-ne la ecranul ăla mic.

Ne-am sărutat cu aparatul foto între noi și el l-a luat cu o mână și l-a pus pe masă fără să se uite unde.

A continuat cu aceeași atenție cu care fotografiase, urmărind fiecare reacție a mea, cu mâinile pe fața mea, pe gâtul meu, coborând. Luminile de studio creaseră o atmosferă pe care nu o obții în niciun alt loc, caldă și dramatică în același timp, și eu eram complet prezentă în momentul acela.

M-a dus pe canapeaua din colțul studioului, o canapea de catifea verde pe care o văzusem în fundalul unora din fotografiile lui, și a coborât cu gura pe gâtul meu, pe claviculă, cu mâinile dezbrăcând cu răbdare și cu o atenție la detalii care reproducea exact tipul de concentrare pe care îl văzusem la el cu aparatul.

Gura lui a coborât pe sânii mei și a rămas acolo, cu o precizie la sfârcuri care mă scotea din minte, alternând, urmărind sunetele mele. Și după a continuat mai jos, cu mâinile pe coapsele mele, și eu m-am lăsat complet și nu m-am mai gândit nici la cum arăt, nici la lumini, nici la nimic.

Când gura lui a ajuns la mine, a luat-o cu aceeași răbdare metodică cu care abordase toată seara, fără grabă, cu schimbări de ritm care mă țineau complet prezentă, incapabilă să mă gândesc la altceva. Degetele lui au venit la un moment dat, adânc și constant, și eu am gemut tare în studioul acela gol și el nu s-a oprit. Am ajuns la final cu o intensitate care m-a lăsat complet desfăcută.

A continuat seara cu mai mult, în același ritm lent și atent, și eu am ajuns din nou, de două ori, înainte să ajungă și el.

Am adormit pe canapeaua aceea de catifea verde cu una din luminile de studio aprinsă în fundal.

Pozele au ieșit extraordinar. Le-am primit după două săptămâni și în ele eram eu, recunoscută și nerecunoscută în același timp, cu ceva în ochi pe care nu îl voi putea explica niciodată cuiva care întreabă.

Nu am mai vorbit cu Andrei după. A fost o noapte completă în sine și nu aveam nevoie de nimic mai mult.

Dar uneori mă uit la pozele acelea și mă gândesc că a știut exact ce fotografie voia cu mult înainte să iau eu aparatul.