Eram cu Alexandru de unsprezece luni. Nu e o perioadă mică, nu e una mare. E perioada în care încă descoperi lucruri despre cineva, inclusiv lucruri pe care nu ți le-ai dorit să le descoperi.
Cearta din seara aia era a treia pe aceeași temă în două luni: el credea că nu îl las să fie prezent în deciziile mele, eu credeam că le ia prea personal. Niciunul nu greșea complet, niciunul nu avea dreptate complet. Genul de ceartă care nu are soluție bună, ci doar două soluții proaste din care trebuie să alegi.
Durase trei ore. Vocea mea era răgușită de la vorbit, a lui era controlată în felul ăla care mă scotea din minți, calm calculat, nu calm natural. Stăteam pe canapele opuse din livingul apartamentului lui și niciunul nu mai spusese nimic de câteva minute.
La un moment dat el s-a ridicat să ducă paharele în bucătărie. Eu l-am urmărit cu privirea și ceva din mișcarea lui, din tensiunea din umerii lui, din felul în care ținea paharele mai tare decât era necesar, a produs în mine un efect pe care nu îl anticipasem.
M-am ridicat și eu.
Când a ieșit din bucătărie eu eram deja în ușa ei. Ne-am privit. Nu era un moment romantic, nu era un moment de reconciliere ușoară. Era furie și oboseală și ceva sub ele, ceva mai vechi și mai rezistent decât amândouă.
L-am sărutat eu. Nu blând. Nu reconciliant. Un sărut care spunea că sunt furioasă și că tot îl vreau și că nu știu ce să fac cu amândouă în același timp.
El a răspuns la fel.
Ne-am dus în dormitor ținându-ne încă unul de celălalt, împingând ușor, nu agresiv, ci urgent, ca doi oameni care au prea mult de rezolvat și nu știu de unde să înceapă. M-a împins cu spatele în perete și s-a oprit o secundă, cu fruntea pe fruntea mea, cu respirația lui pe fața mea, și în secunda aia a existat o conversație întreagă fără cuvinte.
M-a dezbrăcat cu o viteză pe care nu o mai avusesem cu el și eu am făcut la fel. Nu era blândețea din nopțile bune. Era ceva mai intens, mai puțin politicos, mai real. Mâinile lui pe sânii mei mai tari decât de obicei, gura lui pe gâtul meu cu o presiune care lăsa semne.
A coborât cu gura pe sânii mei, pe burta mea, și mâinile lui au ajuns la mine cu aceeași urgență cu care fusese tot restul. Nu se grăbea spre final, se grăbea spre fiecare parte a mea, ca și cum voia să aibă tot dintr-o dată. Degetele lui înăuntrul meu, adânc și insistent, și eu m-am arcuit de pe perete și am gemut cu gura deschisă.
Când am trecut la altceva, era cu spatele meu în perete, ridicată, cu mâinile lui sub coapsele mele și cu ale mele agățate de umerii lui, și eu gemam cu capul pe umărul lui și el se mișca cu o forță pe care nu o știusem de la el.
Nu era moale. Nu era delicat. Era exact ce aveam nevoie după trei ore de vorbit prea mult.
Am ajuns la final cu un strigăt pe care nu am încercat să îl controlez și el câteva secunde după, cu mâinile strângând mai tare și cu fruntea în gâtul meu.
Am rămas acolo câteva minute în tăcere, susținuți unul de celălalt. Inima mea bătea încă prea tare.
Ne-am dus în pat și am dormit și a doua zi dimineața am revorbit calm despre aceeași temă și am ajuns la o înțelegere parțială, nu perfectă, dar funcțională.
Dar adevărul e că înțelegerea din noaptea aia, cea fără cuvinte, în peretele acela, fusese mai completă decât orice discuție.
Sunt cu Alexandru de aproape doi ani acum. Nopțile după certuri sunt în continuare din cele mai bune pe care le avem.
