Cina fusese la Andreea, un apartament în Cotroceni pe care îl cunoșteam de ani de zile și care avusese întotdeauna o anumită calitate a locului în care te simți bine fără să faci efort. Andreea gătise ceva complicat cu vinete și carne de miel și așezase masa frumos, cum făcea de fiecare dată și față de care noi, prietenii ei, ne obișnuiserăm și nu mai apreciaserăm suficient.
Fusesem invitate patru, cu partener acolo unde exista: Andreea și soțul ei, Mirela cu Radu, eu singură și un prieten al soțului lui Andreea, Dan, pe care nu îl cunoșteam și despre care Andreea îmi spusese pe scurt că fusese coleg de facultate al lui Bogdan și că venise la București pentru câteva zile și că fusese fără perechea lui, care nu putuse veni.
Ajunsesem la ora șapte exact, cum fusese invitația, lucru pe care îl făceam mai ales când nu cunoșteam toată lumea pentru că avantajul de a ajunge primul fusese că știai cum se numeau oamenii înainte să se adune tot grupul, că aveai câteva minute de context înainte ca totul să se umple și să devină mai greu de urmărit. Andreea deschisese ușa cu o cârpă de bucătărie în mână și cu un miros de usturoi și rozmarin în urma ei și mă sărutase pe amândoi obrajii și îmi spusese că Dan venise deja, că se cunoștea bine cu Bogdan și că fusese simplu. Că avusese un accent de altă parte și că era mai tăcut decât Bogdan dar interesant când vorbea, ceea ce fusese o caracterizare corectă pe care o verificasem curând.
Îl găsisem în bucătărie cu Bogdan, ajutând sau cel puțin pretinzând că ajuta, cu un pahar de vin în mână și cu o conversație pe jumătate cu Bogdan și pe jumătate cu telefonul pe care îl ținuse în alt mână și care nu primise atenție. Bogdan ne prezentase simplu: Dan, Monica, și pe urmă se întorsese la aragazul pe care Andreea îi ceruse să îl supravegheze și el uitase că fusese acolo.
Dan fusese înalt, cu fața unui om care fusese mult în aer liber, cu ceva relaxat în el care nu fusese indiferență ci confort cu locul unde se afla. Nu fusese spectaculos în sensul în care prima impresie te trăgea de mânecă, fusese mai degrabă un om care devenea mai interesant pe măsură ce stăteai lângă el, ceea ce era mai bun decât primul tip.
— Monica, spusese, confirmând că reținuse.
— Dan, spusesem.
Ne strânseserăm mâna, scurt, și pe urmă Mirela și Radu sunaseră la interfon și totul se mișcase.
La masă stătusem unul lângă altul, aranjament pe care Andreea îl hotărâse cu bun simț și care nu fusese ceva subliniat sau comentat, ci pur și simplu locurile fuseseră unde fuseseră. Mâncaserăm bine și vorbiserăm în grup, cu acele conversații de cină în care subiectele se schimbau fără logică aparentă și în care tot ce contase fusese că oamenii de la masă se cunoșteau sau cel puțin se respectau suficient ca să nu fie nicio tensiune.
Andreea gătise bine, cum știam că gătea, și mâncaserăm cu plăcere și complimentaserăm cu sinceritate și Bogdan spusese că vinul fusese ales de el și îl complimentaserăm și pe acela și pe urmă Bogdan și Radu vorbiseră despre un film pe care amândoi îl văzuseră în weekend și pe care îl judecaseră diferit și aceea fusese o conversație de douăzeci de minute în care Mirela și Andreea se uitaseră unele la altele cu resemnare și eu și Dan ne uitaserăm spre masa și pe urmă unul la altul și zâmbiserăm fără să spunem nimic, pentru că nu fusese nevoie.
Dan intrase ușor în conversație, fără să domine și fără să tacă, cu contribuțiile acelea specifice ale cuiva care știa să asculte și care vorbea când avusese ceva de spus. Spusese o observație despre un film pe care Mirela îl menționase și care fusese scurtă și exactă și pe care eu o gândisem și nu o spusesem, ceea ce mă făcuse să mă uit spre el cu un pic mai multă atenție.
Vinul fusese bun, Bogdan fusese cel care se ocupase de vin și care știuse ce făcea, și mâncarea fusese bună și seara fusese una din acelea care se așezaseră singure, fără că nimeni să fi făcut efort să o facă bună.
La un moment dat, în timp ce Andreea și Mirela se ridicaseră să aducă desertul și Bogdan și Radu se duseseră cu paharele în balcon să fumeze, rămăsesem singuri la masă câteva minute.
— De cât timp o cunoști pe Andreea? întrebasem.
— Pe Andreea nu o cunosc direct. Pe Bogdan îl știu de douăzeci de ani, de la facultate. Pe ea am văzut-o de câteva ori.
— Și te simți bine la cinele lor?
— Mă simt bine la cinele cu oameni care mănâncă bine și nu vorbesc prostii, spusese. Cele două condiții se întâlnesc mai rar decât ar trebui.
Râsesem la asta pentru că fusese adevărat.
— Tu de unde ești? spusesem, pentru că accentul nu fusese de București.
— Din Sibiu. Vin la București de câteva ori pe an pentru treabă.
— Ce fel de treabă?
— Arhivistică. Lucrez cu arhive vechi, documente istorice. E mai puțin interesant decât sună.
— Sună destul de interesant, spusesem onest.
Zâmbise la asta.
— E interesant pentru mine. Pentru ceilalți devine repede tehnic.
Andreea și Mirela veniseră cu tartele și conversația se extinsese din nou, dar remarcasem că Dan nu uitase unde rămăsesem și că la un punct vorbise cu mine direct, ca o continuare a celor câteva minute de la masă.
Desertul fusese bun și cafeaua fusese bună și seara se lungise în felul specific al cinelor bune, cu paharele care se goliseră și se umpluse din nou fără ca nimeni să fi luat o decizie explicită în sensul acesta. Mirela și Radu plecaseră la unsprezece pentru că Radu condusese și pentru că avuseseră un program dimineața. Bogdan se aruncase pe canapea cu un pahar în mână și Andreea se dusese la bucătărie să strângă, deși eu și Dan oferiserăm ajutorul pe care ea îl refuzase.
Rămăsesem în sufragerie cu Dan și cu Bogdan care dormea pe jumătate pe canapea.
— Vrea cineva mai mult vin? întrebasem, pentru că sticla era pe masă și era pe jumătate plină.
— Eu da, spusese Dan.
Îi turnasem și mie și mă așezasem pe fotoliul din apropierea mesei, nu pe canapeaua lângă el, dar aproape și cu o poziție care spusese că nu eram grăbită să plec.
— Spuneai că lucrezi cu arhive, spusesem.
— Da. Documente din secolul șaptesprezece în principal, corespondență și acte administrative.
— Cum ai ajuns la asta?
Se uitase la mine cu o privire care evaluase dacă întrebarea fusese din politețe sau din curiozitate reală. Ajunsesem rapid la concluzia că fusese a doua.
— Am studiat istoria și pe urmă am intrat în arhivistică pentru că mă fascinase dimensiunea fizică a documentelor. Nu numai ce scrie în ele, ci felul în care s-au păstrat, hârtia, cerneala, uzura. O scrisoare din 1690 are o textură a timpului pe care nicio carte tipărită nu o are.
Ascultasem și fusese cu adevărat interesant.
— Ții documentele în mână? întrebasem.
— Cu mănuși. Dar da, le iau în mână. E un contact direct cu trecutul pe care mașinile de scanat nu îl înlocuiesc.
Vorbiserăm câteva minute despre asta, eu punând întrebări pe care le avusesem cu adevărat și el răspunzând cu acea plăcere a cuiva care vorbea despre ceva ce iubea și care nu se găsise des cu interlocutori interesați.
Bogdan adormi complet pe canapea, cu paharul ținut miraculos în echilibru pe pieptul lui. Dan se uitase la el cu afecțiune.
— E același din facultate, spusese. Adormi oriunde.
— Îl cunoști bine.
— Am locuit împreună trei ani. Știu cum arată când doarme, când este bolnav și când minte. Ultima raritate.
Râsesem la asta.
Andreea venise din bucătărie și îl văzuse pe Bogdan și dăduse ochii peste cap cu blândețe și luase paharul de pe pieptul lui și îl pusese pe masă.
— Stați liniștiți, spusese. Vă fac loc în camera de oaspeți dacă e nevoie.
Fusese o ofertă adresată ambilor, fără subînțeles explicit, dar care deschisese un spațiu pe care îl remarcase și Dan și eu fără să îl comentăm.
Andreea se dusese la culcare la douăsprezece, după ce îl ajutase pe Bogdan să ajungă în pat și după ce ne spusese că ușa nu se încuia și că puteam pleca liniștite oricând.
Rămăsesem singuri în sufragerie, Dan și eu, cu vinul pe masă și cu lumina mică din lampa de colț pe care Andreea o lăsase aprinsă și cu Bucureștiul tăcut dincolo de fereastra deschisă, care în Cotroceni la miezul nopții era mai liniștit decât în alte cartiere. Fusese un apartament care avusese propria sa atmosferă la ora aceea, cu cărțile pe rafturi și cu plantele de pe fereastră și cu mirosul de mâncare bună care nu dispăruse complet și care fusese un fond plăcut.
— Mai stai? întrebasem, fără să fac din asta o invitație sau o întrebare prea complicată.
— Dacă mai e vin, spusese.
Era. Îl turnasem.
Vorbiserăm mai mult, cu acea calitate a conversațiilor târzii în care garda fusese mai jos și în care oamenii spuneau mai mult din ce gândeau. El îmi povestise despre un proiect la care lucrase doi ani, un fond de documente dintr-un sat din Sibiu care conținuse corespondență de familie din trei generații și care fusese un portret al vieții cotidiene din secolul nouăsprezece mai complet decât orice carte de istorie pe care o citise.
— Scrisorile acelea nu fuseseră scrise pentru nimeni altcineva, spusese. Nu erau documente oficiale sau literare. Fusese o familie care scrisese unii altora pentru că erau despărțiți și pentru că avuseseră ceva de spus. Asta e cel mai pur tip de text pe care îl poți găsi.
Mă uitasem la el și simțisem că era un om care vedea lucrurile în profunzime, nu la suprafață, și că asta fusese ceva rar și ceva pe care îl apreciaserăm.
Eu îi spusesem că lucram în comunicare, ironia profesiei față de ceea ce el descrisese, că scriam texte destinate unor audiențe mari și că cea mai mare parte din ce scriam fusese uitat în douăzeci și patru de ore. El nu găsise asta deprimant, cum mă așteptasem.
Îi spusesem că uneori mă gândeam că meseria mea produsese mai mult zgomot decât semnal și că nu știam dacă asta fusese o problemă de domeniu sau una personală. El se uitase la mine cu atenție.
— Poate amândouă, spusese. Dar zgomotul e și el necesar uneori. Arhivele mele sunt pline de scrisori care nu spun nimic important. Înregistrează că a plouat, că prețul grâului a crescut, că cineva a mers la piață. Fără ele, n-am înțelege nimic din ce conta cu adevărat.
— Nu e deprimant, spusese. E un alt tip de urgență. Scrisorile acelea duraseră pentru că nimeni nu plănuise să le păstreze. Textele tale durează altfel: schimbă ceva în clipa aceea și pe urmă lasă locul altei clipe.
Fusese o perspectivă pe care nu o avusesem și care mi se părusese corectă.
Ne apropiasem în felul în care oamenii se apropie fără să ia o decizie explicită, prin gesturi mici și prin atenție care devenea mai concentrată și prin spațiul dintre noi care se micșorase. El pusese mâna pe masa dintre noi, lângă paharul meu, și eu nu retrăsesem mâna mea.
— E târziu, spusesem, fără să fac din asta un semnal de plecare.
— E după miezul nopții, spusese.
— Da.
Se uitase la mine câteva secunde cu acea atenție pe care o avusese toată seara.
— Andreea a spus că există o cameră de oaspeți.
Fusese o propoziție simplă care spusese mai mult decât conținea.
Mă uitasem la el și simțisem că era simplu și că nu trebuia să fie complicat.
— Știu, spusesem.
Camera de oaspeți avusese un pat mic dar suficient și o fereastră spre curtea interioară a blocului, liniștită față de stradă, cu lumina felinarului de afară care intra slab prin perdeaua subțire.
Mă sărutase de îndată ce intrasem, cu ușa închisă în spatele nostru, fără să aprindă lumina, cu mâinile pe fața mea și cu sărutul acela al oamenilor care nu avuseseră nevoie să stabilească cu voce tare că asta era ce urma. Stătusem câteva minute în felul acela, cu Cotroceniii liniștiți pe fereastră și cu lumina slabă de afară singura lumină din cameră.
Ne dezbrăcaserăm în liniștea aceea, cu gesturile lente ale oamenilor care nu avuseseră urgență. El fusese atent și prezent, cu mâinile care știuseră unde să se oprească și cu răbdarea cuiva care tratase asta ca pe o conversație, nu ca pe o concluzie.
Buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe umăr, pe pieptul meu, și eu gemesem ușor și mă prinsesem de el cu mâinile și simțisem că se adunase ceva în mine, o tensiune care crescuse lent și sigur, fără grabă. Pusese mâna pe șoldul meu și eu mă uitasem la el în lumina aceea slabă și el se uitase la mine cu o privire care fusese deschisă și atentă.
Îi spusesem că da și el coborâse mai jos cu buzele și fusese cu răbdare și atenție și cu un simț al corpului feminin pe care nu îl tratase ca pe ceva ce știuse deja ci ca pe ceva la care fusese atent specific în momentul acela. Eu mă prinsesem de cearșaf cu o mână și cu cealaltă de umărul lui și simțisem că se construia ceva adânc și constant, o tensiune care nu avusese nevoie de grabă pentru că fusese reală. Venise un val lung și complet care mă lăsase cu spatele ridicat și cu vocea pe care nu o mai ținusem, și el nu se oprise imediat ci continuase mai lent până mă oprisem eu.
Venise deasupra mea și ne privisem câteva secunde în lumina aceea slabă de afară.
Îl simțisem intrând în mine adânc și constant și eu ridicasem șoldurile spre el și el continuase cu mâinile pe talia mea și cu fața aproape de a mea și cu respirația lui pe pielea mea. Simțisem că nu mai existase cina și vinul și conversația despre arhive și documentele din 1690 ci numai momentul acela, camera de oaspeți a Andreei și omul din Sibiu și liniștea Cotrocenilor pe fereastră.
El îmi spusese la ureche că e bine și eu mă prinsesem mai strâns de el și îi răspunsesem că da. Schimbasem ritmul de câteva ori, eu cu mâinile pe umerii lui, el cu fața aproape de gâtul meu, și simțisem că se adunase din nou ceva și că tot ce existase fusese momentul acela compact și adevărat. Venise un moment lung și complet care mă lăsase imobilă câteva secunde, urmat la scurt timp de al lui.
Rămăsesem nemișcați după aceea, cu respirațiile noastre în camera aceea liniștită a Andreei.
Adormiserăm mai târziu cu fereastra deschisă și cu sunetul Cotrocenilor de noapte, care fusese aproape absent, un cartier care dormea devreme și liniștit.
Mă trezisem la șase și jumătate, cu lumina de mai pe tavan. El dormea cu spatele spre mine, cu respirația lentă. Mă ridicasem ușor și mă îmbrăcasem și ieșisem din cameră fără să îl trezesc, intrasem în bucătăria Andreei și pusesem cafeaua la expresor, pentru că știusem unde era și cum funcționa.
Andreea venise la șapte, cu halatul pe ea și cu părul dezordonat, și se uitase la cafea și la mine și zâmbise fără să comenteze.
— A fost o seară bună, spusese.
— Da, spusesem.
Dan venise la șapte și jumătate, cu hainele de cu seară și cu acea expresie calmă a omului care nu fusese deranjat de dimineți complicate. Băusem cafeaua toți trei și vorbiserăm puțin, despre nimic în mod special, și pe urmă el plecase pentru că avusese o întâlnire la zece și eu plecasem pentru că ajunseserăm la acea oră la care nu mai existase motiv să rămânem.
La ușă ne strânseserăm mâna din nou, cum ne-o strânseserăm la început, scurt și fără ceremonie.
— Data viitoare când ești la București, spusese.
— Data viitoare când ești la București, spusesem.
Amândoi știuserăm că era mai probabil decât imposibil și mai puțin cert decât sigur și că asta fusese exact forma corectă pentru ce fusese.
Mersesem spre stația de metrou prin Cotroceni la ora aceea din dimineață, cu castanii înfloriți pe trotuare și cu câțiva oameni care mergeau spre serviciu și cu soarele de mai pe acoperișuri, acel soare de mai din Cotroceni care căzuse printre copaci și care fusese din categoria lucrurilor mici pe care le observai numai când mergeai pe jos și nu cu gândul în altă parte.
Gândisem că fusese o seară frumoasă și că Dan fusese un om interesant și că conversația despre scrisorile din 1690 fusese reală și că noaptea de după fusese la fel de reală și că amândouă avuseseră valoare în sine, fără să fie nevoie ca una să o justifice pe cealaltă.
Că existase ceva onest în a petrece o seară cu cineva, în a vorbi și a asculta cu atenție și în a merge mai departe în noaptea aceea fără să fie nevoie de un plan sau o promisiune sau o narativă despre ce urma. Că oamenii buni se găseau uneori la cinele prietenilor și că nu era mai puțin real pentru că se întâmplase acolo și nu în alt loc.
Că noaptea aceea din camera de oaspeți a Andreei fusese a ei și că dimineața de mai cu castanii înfloriți fusese a mea și că ambele fuseseră parte din aceeași zi bună. Că dacă nu venisem la cina Andreei sau dacă Bogdan nu invitase un prieten vechi dintr-un alt oraș, nimic din asta nu s-ar fi întâmplat, și că tocmai contingența aceea îi dăduse o calitate specifică, de lucru care nu fusese planificat și care fusese cu atât mai adevărat din cauza asta, mai complet și mai curat și mai în regulă cu el însuși decât ar fi fost dacă ar fi fost aranjat dinainte de cineva.
