Îl cheamă Mihai și predă yoga miercurea și vinerea la studioul de lângă birou. Am început cursurile în septembrie, mai mult din necesitate decât din convingere, spate blocat și stres acumulat și o prietenă care m-a convins că o oră de întinderi pe săptămână nu poate face rău.
Mihai are vreo treizeci și cinci de ani, e înalt și liniștit, cu genul de liniște pe care nu o simulezi, ci o ai. Predă cu o voce joasă care nu se grăbește, corectează postura cu mâinile când e necesar și știe să explice de ce o poziție face ce face. Nu e un instructor care demonstrează, e unul care te însoțește.
Prima dată când mi-a corectat poziția în Warrior Two, cu mâinile pe șoldurile mele ajustând unghiul de rotație, am stat nemișcată și am așteptat să-și retragă mâinile. Când le-a retras am simțit absența lor. Am notat asta undeva în fundal și am continuat cursul.
Fantezia a apărut după a treia ședință, pe drumul spre casă, fără avertisment.
Nu e vina lui în niciun fel. E profesional, consistent, nu trimite niciun semnal care să nu fie strict pedagogic. Exact asta e problema, că nu trimite niciun semnal și eu am ajuns să construiesc un film întreg din nimic, din căldura mâinilor lui pe șoldurile mele și din vocea lui care spune respiră.
În fantezie suntem ultimii în studio. Ceilalți studenți pleacă și el mă roagă să rămân câteva minute pentru o corecție de postură. Stă în spatele meu în Downward Dog cu palmele pe șoldurile mele, corpul lui aproape de al meu, ajustând unghiul cu mișcări mici și precise. Respiră. Vocea lui joasă lângă urechea mea. Mirosul lui, cald și curat.
Mâinile lui nu se mai mișcă tehnic. Rămân pe șoldurile mele, ferm, și eu simt că nu e corecție de postură.
Mă întorc spre el și de data asta nu retrag mâinile. Distanța dintre noi e aproape zero și el se uită la mine cu o atenție pe care o știam din cursuri, dar care acum are un alt înțeles. Mă sărută fără să spună nimic, cu mâinile în continuare pe șoldurile mele, și eu mă las pe spate pe saltea.
Ne dezbrăcăm fără grabă. Lumina de la studio e caldă și difuză și el se mișcă cu aceeași lentoare cu care conduce cursul. Coboară cu gura de-a lungul corpului meu, pe gât, pe sâni, pe burtă, rămânând în fiecare loc exact cât trebuie. Știe unde să rămână și de ce. Sfârcurile mele între degetele lui, gura lui pe burta mea, tot mai jos.
Când gura lui ajunge la mine, e la fel de precis ca în orice altceva face. Mă ține cu palmele pe șolduri, ferm, și urmărește reacțiile mele cu o răbdare metodică pe care nu o mai experimentasem. Schimbă ritmul în mod deliberat, mai lent când simte că sunt aproape, mai apăsat când simte că am nevoie. Eu am mâna în părul lui și nu îl mai las să se miște pentru că știu că dacă se mișcă acum pierd tocmai asta.
Mă ține acolo mult timp. Ajung o dată, lung și intens, și el nu se oprește. Ajung a doua oară când el îmi adaugă degetele și continuă cu gura și eu mușc din saltea ca să nu strig.
Când până la urmă intră în mine, ne privim. Ochii lui au aceeași concentrare din cursuri, dar acum nu mai există nicio altă interpretare. Se mișcă lent și adânc și eu înțeleg că știa ce face de fiecare dată când spunea respiră.
Am ajuns la final în tăcere, cu dinții strânși, cu mâna în părul lui și cu toată tensiunea acumulată în luni de cursuri de yoga descărcată dintr-o dată.
Miercurea și vinerea merg la curs. Fac toate pozițiile corect. El mă corectează uneori și eu mulțumesc și încerc să respir normal. Am dat, de atunci, peste povestea unei femei pentru care o corectare de postură nu a mai rămas o corectare, și recunosc că am invidiat-o.
Acasă, fantezia e a mea.
