Prima dată cu o femeie

Nu mă gândisem niciodată la Ioana în felul acela. Sau cel puțin, asta îmi spuneam.

Ne cunoșteam de patru ani. Colegă de facultate, mai întâi, din grupul acela larg de la început care se subțiase pe parcurs până rămăseseră doar cei cu care chiar voiai să vorbești. Ajunsesem apropiate treptat, fără un moment precis în care să fi decis asta, în felul în care se construiesc prieteniile adevărate, din ore petrecute împreună fără un scop anume, din conversații care se terminau greu și se continuau a doua zi de unde rămăseseră. Ajunsese prietena aceea pe care o suni când nu mai ai cu cine să vorbești cu adevărat, nu pentru că nu ai alte opțiuni, ci pentru că ea înțelege lucruri pe care altora ar trebui să le explici prea mult.

Știa lucruri despre mine pe care nu le știa nimeni altcineva. Eu le știam pe ale ei. Genul de prietenie care se construiește lent, fără să-i dai atenție în mod conștient, și pe care o descoperi solidă abia atunci când ai nevoie de ea, când treci printr-un lucru greu și ea e acolo fără să fi chemat-o special.

Ioana era brunetă, cu părul lung pe care îl purta de obicei împletit lejer sau prins neglijent, cu un zâmbet care apărea întotdeauna cu o mică întârziere, de parcă trebuia mai întâi să decidă dacă merită sau dacă e sincer. Lucra în grafică, design editorial, trăia înconjurată de schițe și de ecrane și de cafele la jumătate uitate pe birou. Locuia singură de doi ani, de când se despărțise de Vlad, și singurătatea nu o apăsa în sensul dramatic al cuvântului. O purta ca pe ceva firesc, ca pe un spațiu pe care și-l construise și pe care îl locuia cu o anume satisfacție.

Era vineri seara. Băusem vin, destul cât să fim relaxate și să dăm drumul conversației fără să ne gândim prea mult la ce spunem, nu atât cât să ne amețim sau să uităm dimineața. Bărbații plecaseră, al meu și al ei, fiecare la ale lui, fiecare cu motivele lui, și rămăsesem noi două în apartamentul meu cu muzică în fundal și pahare pe masă și o seară fără program precis, fără niciun loc în care trebuia să ajungem și nicio oră la care trebuia să fim undeva.

Apartamentul era în semiîntuneric, cu lampile de podea aprinse și lumina de la bucătărie care ajungea pe jumătate în salon. Pe masă, lângă sticlele de vin, era o farfurie cu brânzeturi pe care le mâncaserăm pe jumătate și o carte a ei pe care o lăsase deschisă și pe care nu o mai deschisese de când venise. Muzica era ceva de fond, nespecific, genul pe care îl pui când nu vrei liniște completă dar nici nu vrei să asculți cu atenție.

Vorbiserăm despre feluri de mâncare la început, cum se întâmplă mereu când dai drumul conversației fără un scop precis, și ajunsesem la relații, cum ajungeam aproape întotdeauna când eram singure destul de mult. Despre ce funcționează și ce nu, despre ce ne-ar plăcea să fie altfel, despre golurile acelea mici din relații pe care nu știi cum să le numești și nici nu ești sigură că trebuie să le numești sau dacă le numești devin mai mari decât sunt.

Conversația era bună, din acelea care se mișcă singure, care trec dintr-un subiect în altul fără să forțezi tranziția. Ioana vorbea cu onestitate despre lucruri pe care puțini oameni le spun cu voce tare. Eu apreciam asta de când o cunoșteam, capacitatea ei de a numi lucrurile fără să le dramatizeze și fără să le banalizeze.

La un moment dat conversația a alunecat spre curiozități, cum alunecă seara târziu cu cineva în care ai destulă încredere, spre locurile acelea din gânduri pe care nu le frecventezi în conversații obișnuite.

— Crezi că ai fi putut fi cu o femeie? m-a întrebat la un moment dat, fără să se uite la mine. Urmărea vinul din pahar, cum face când spune un lucru pe care nu e sigură dacă trebuia să-l spună sau dacă vrea să-l fi spus.

Am tăcut o secundă. Nu din jenă, nici din surpriză, ci pur și simplu din gândul real la întrebare. Nu știu, am spus. Poate.

— Și eu, a spus ea.

Conversația a continuat, sau cel puțin am încercat să o continuăm. Am vorbit despre altceva o vreme, am reumplut paharele, muzica s-a schimbat. Dar între noi rămăsese ceva, o întrebare care nu se formulase complet, suspendată în aerul din cameră, prezentă fără să fie numită, cu o greutate ușoară pe care amândouă o simțeam fără să o comentăm.

Nu știu cât timp a trecut. O oră, poate mai mult. Lumina din afară dispăruse complet, ora era undeva după miezul nopții.

La un moment dat s-a mutat pe canapea lângă mine, cum mai făcea uneori când voia să arate ceva pe telefon sau când conversația devenea mai intimă și distanța fizică nu mai părea necesară. Stăteam cu umerii atingându-se, cu paharele în mână, și nu vorbeam. Muzica cânta încet în fundal. Era un fel de liniște confortabilă, din acelea în care nu simți nevoia să umpli spațiul.

A pus paharul jos și s-a întors spre mine.

— Pot să încerc ceva? a întrebat. Vocea ei era liniștită, fără grabă, cu același ton pe care îl folosea când propunea ceva și lăsa cu adevărat spațiu pentru un nu, fără să facă din asta o presiune.

Nu am răspuns cu cuvinte. M-am întors spre ea.

Primul sărut a fost ușor, aproape timid, cu o ezitare în el pe care nu o recunoscusem în săruturile cu bărbați, o delicatețe diferită, mai precaută, de parcă și ea descoperea ceva în același timp în care eu descopeream. Buzele ei erau moi și miroseau a vin și a parfumul pe care îl știam de ani de zile, cel pe care mi-l asociasem întotdeauna cu ea, cu prezența ei, pe care îl recunoscusem pe hainele ei lăsate pe scaunul meu, pe fularele împrumutate și uitate. Ceva complet cunoscut și, în același timp, complet nou.

M-am depărtat puțin. Ne-am uitat una la alta câteva secunde.

— Bine? a întrebat. Ochii ei aveau aceeași expresie pe care o știam de când o cunoșteam, deschisă și atentă, fără să ascundă nimic.

— Da, am șoptit.

A doua oară a durat mai mult.

Simțeam cum mă relaxez, cum dispare tensiunea pe care nici nu știusem că o purtam, tensiunea aceea permanentă de fond care vine din așteptări și din roluri și din toate contextele care îți spun explicit sau implicit cum trebuie să fie lucrurile. Cu Ioana, în seara aceea, nu era niciun context de respectat, nicio așteptare de gestionat, nimeni de impresionat și nimic de demonstrat.

Era diferit. Nu mai rău, nu mai bine, pur și simplu diferit în felul în care sunt diferite lucrurile care aparțin unor registre complet separate, incomparabile între ele. Era o blândețe pe care nu o întâlnisem în același mod înainte, nu din cauza lipsei de blândețe la alții, ci din cauza a ceva specific în felul în care o femeie știe ce simte o altă femeie, dinăuntru, nu din exterior, fără să fie nevoie de ghiceli sau de explicații.

Mâinile ei știau cum să atingă, de parcă înțelegea din interior ce anume contează, ce e prea mult și ce e prea puțin, unde să se oprească și unde să continue. Nu era grabă. Nu era nimic de bifat, nicio urgență, nicio agendă ascunsă. Era doar prezență și curiozitate îndreptate una spre cealaltă, cu o atenție pe care o simțeam în fiecare gest.

Părul ei îmi cădea pe umăr când se apleca spre mine. Îi simțeam respirația pe gât, pe claviculă, caldă și schimbată față de cum fusese toată seara în care vorbiserăm despre lucruri obișnuite. Mirosea la fel, același parfum, aceeași Ioana, dar totul era altfel, de parcă același lucru devenise altceva schimbând unghiul din care îl priveai.

— Spune-mi dacă vrei să mă opresc, a șoptit la un moment dat. Nu o dată, ci de câteva ori în seara aceea, la intervale, de parcă voia să se asigure că mă simțeam în regulă la fiecare pas, că mă însoțea și nu mă ducea undeva.

Am apreciat asta mai mult decât știam să articulez atunci.

— Nu vreau, am răspuns de fiecare dată.

Lampa din colț rămăsese aprinsă și arunca o lumină caldă, gălbuie, care făcea totul mai moale, mai puțin definitiv. Muzica din fundal devenise aproape imperceptibilă, absorbită de altceva. Orașul de afară exista undeva, la distanță, irelevant.

Exista ceva specific în felul în care Ioana era atentă. Nu o atenție calculată sau performată, nu efortul cuiva care încearcă să facă un lucru corect după un manual, ci o atenție care venea pur și simplu din a fi prezentă, din a privi ce se întâmplă cu tine și nu ce ar trebui să se întâmple conform unui scenariu prestabilit. Mă cunoștea de patru ani, știa cum gândesc și cum reacționez și ce mă face să râd și ce mă face să tac și când am nevoie de spațiu și când nu. Și acum descoperea altceva, un strat pe care nici eu nu îl cunoșteam prea bine.

La un moment dat m-a privit câteva secunde fără să facă nimic altceva, doar s-a uitat la mine, și în privirea ei nu era nicio întrebare ci ceva mai simplu, o constatare, de parcă vedea ceva pe care voia să-l vadă mai bine.

Am închis ochii.

Am râs la un moment dat, din nimic, dintr-o surpriză sau dintr-o fericire pe care nu o anticipasem, nu știu exact care, și a râs și ea, și râsul acela a schimbat ceva în tonul serii, a făcut totul mai real, mai puțin solemn, mai puțin ca ceva important care trebuie gestionat cu grijă și mai mult ca ceva care se întâmpla pur și simplu, care era și atât.

Nu am să descriu tot. Unele lucruri rămân numai pentru tine, între tine și momentul în care s-au întâmplat, nu din pudoare ci din respectul față de intimitatea lor, față de tot ceea ce au fost în acel moment și nu poate fi redat complet cu cuvinte. Pot să spun că era prima dată cu o femeie și că nu semăna cu nimic din ce știam. Că Ioana era atentă și răbdătoare și că m-a surprins de mai multe ori în seara aceea, nu prin gesturi spectaculoase ci prin lucruri mici și precise care arătau că era cu totul acolo, complet prezentă. Că nu m-am simțit niciodată ciudată sau greșită sau în afara unui loc pe care ar trebui să-l ocup.

Că m-am simțit văzută, în felul acela complet în care rareori te simți văzută.

Câteva ore mai târziu stăteam întinse în dormitorul meu, cu lumina stinsă și cu orașul tăcut afară, sau mai puțin tăcut decât credeam, cu sirene îndepărtate și cu câte o mașină. Nu era stânjenitor. Era liniștit în felul în care e liniștit când ești cu cineva în care ai încredere completă, cineva față de care nu trebuie să construiești nicio imagine și față de care nu te simți evaluată, judecată sau clasificată.

— Regrete? a întrebat ea, în întuneric. Vocea ei era la fel ca întotdeauna, fără nicio teatralitate, fără nicio nevoie de a dramatiza.

Am stat un moment. Nu de gândire, ci pur și simplu de ascultare la propria mea stare. Niciunul, am răspuns. Tu?

— Nici eu.

Liniștea care a urmat era bună.

Nu ne-am vorbit în seara aceea despre ce înseamnă, dacă înseamnă ceva anume, dacă schimbă ceva în ceea ce suntem una pentru cealaltă. Nu am pus etichete și nu am construit scenarii despre ce urmează. Poate că nu contează întotdeauna să clasifici un lucru înainte de a-l lăsa să existe. Poate că uneori un moment e pur și simplu un moment, frumos și real în sine, fără să aibă nevoie de o explicație sau de o categorie în care să-l plasezi.

A adormit înainte de mine, cu respirația aceea lentă și egală pe care o recunoscusem de la câte un drum cu mașina când adormea pe scaun sau de la serile în care rămânea să doarmă la mine după o zi lungă. Eu am rămas trează puțin, ascultând liniștea parțială a orașului și gândindu-mă la nimic anume, sau la toate deodată, în felul în care gândești noaptea târziu când nu ești obosită dar nu ești nici alertă.

Mă gândisem vreodată la Ioana în felul acela?

Poate că da. Poate că în marginile acelea ale gândurilor, unde lucrurile stau nespuse nu pentru că sunt greșite sau imposibile, ci pentru că nu le-ai invitat să devină ceva definit, nu le-ai dat voie să ia o formă pe care să o recunoști, fusese ceva acolo. Ceva pe care nu îl numisem.

Nu știu dacă asta înseamnă ceva anume despre mine sau dacă nu înseamnă decât că uneori oamenii te surprind în feluri pe care nu le anticipezi. Că prietenia și atracția nu sunt întotdeauna în cutii separate, cu granițe clare și cu semne de circulație care să te avertizeze că treci dintr-un teritoriu în altul. Că unele lucruri se întâmplă tocmai pentru că nu le-ai planificat, tocmai pentru că nu le-ai dat un cadru în avans în care să se potrivească sau nu.

Dimineața, când a plecat, și-a luat lucrurile liniștit, fără grabă, fără o scenă sau un discurs. A băut o cafea la mine înainte să plece, am vorbit despre altceva, despre planurile de weekend, despre un film pe care voia să-l vadă. La fel ca de fiecare dată.

La ușă s-a întors spre mine, cu geanta pe umăr și cu cheia mașinii în mână.

— Mulțumesc pentru seara, a spus, cu același zâmbet al ei cu întârziere, cel care apărea după o mică pauză, de parcă trebuia să decidă.

— Eu, am răspuns.

Și am zâmbit amândouă, pentru că nu era nevoie de mai mult decât atât.

Am închis ușa și am rămas un moment cu spatele la ea, în hol, cu cafeaua în mână și cu soarele de dimineață intrând pe geam. Afară era o zi obișnuită de sâmbătă, cu trafic normal și cu oameni care mergeau la cumpărături.

Mă simțeam bine.

Nu în sensul euforic al cuvântului, nu ca după ceva extraordinar care trebuia celebrat, ci pur și simplu bine, în sensul acela solid și liniștit, de om care a trăit ceva real și nu are de ce să-și ceară scuze pentru asta.

Seara aceea a început să existe în mintea mea câteva zile mai devreme, fără să știu asta. Sau poate că nu câteva zile, poate că mult mai mult, poate că fusese acolo în fundal de mai mult timp și abia atunci a găsit un spațiu în care să devină ceva concret.

Știu că în săptămâna dinainte de vineri mă gândisem de câteva ori la un lucru pe care ea îl spusese cu luni înainte, o remarcă despre cum atractivitatea nu ține de gen, ci de persoana concretă, spusă în trecere, în contextul altei conversații, fără să o fi accentuat sau să fi cerut un răspuns. O spusese și trecuse mai departe, dar rămăsese undeva, și acum o reluam fără să știu de ce.

Nu era un gând mare. Era mai degrabă un gând mic care revenea.

Când m-a sunat vineri după-amiaza să întrebe dacă pot, am spus da fără să mă gândesc. Nu era nimic de gândit, de obicei când mă suna Ioana nu gândeam, pur și simplu spuneam da pentru că îmi plăcea compania ei.

Am pregătit apartamentul mai atent decât de obicei, ceea ce am observat și mi-am spus că e din obișnuință, nu din altceva. Am adus vin bun. Am aranjat pernele de pe canapea. Am ales muzica cu mai multă atenție decât o alegeam de obicei pentru serile ei.

Nu m-am gândit la ce înseamnă asta.

Sau m-am gândit, dar am ales să nu.

Ioana a venit la opt, cu brânzeturi de la un magazin mic pe care îl știa și cu o carte pe care o terminase și voia să mi-o dea. M-a îmbrățișat la ușă cum o făcea întotdeauna, scurt și firesc, și am simțit parfumul ei o secundă, familiar și specific. Nu am acordat atenție momentului.

Sau am acordat, dar nu am recunoscut că acordam.

Conversația a fost bună de la început, cum era întotdeauna cu ea, fără perioada de încălzire pe care o ai cu oameni mai puțin cunoscuți. Ajunsesem direct la lucruri care contau, la chestiuni reale, la observații despre lume pe care le formulam mai clar când le spuneam cu voce tare față de cineva care înțelege.

Vinul ajuta, nu în sensul că ne pierdea controlul, ci în sensul că aducea o relaxare care descuia ușile spre gânduri pe care în alte contexte nu le spui.

— Mă întrebam, am spus la un moment dat, fără să fi plănuit să spun asta, dacă există atracție față de cineva pe care îl cunoști de mult și față de care nu te-ai gândit niciodată în felul ăla. M-am oprit. Adică dacă poate apărea la un moment dat, sau dacă fie e de la început fie nu e.

M-a privit câteva secunde. Cred că poate apărea, a spus. Cred că uneori ai nevoie de timp sau de un context să o recunoști.

— Ai trăit asta?

— Poate, a spus. Și s-a uitat la pahar.

Nu am continuat atunci în direcția aceea. Am vorbit despre altceva. Dar gândul a rămas.

Mai târziu, când stăteam aproape pe canapea și ea pusese paharul jos și se întorsese spre mine, am înțeles ce se întâmplase în ultimele ore fără să-i fi dat un nume. Și când m-a întrebat Pot să încerc ceva?, nu a fost o surpriză în sensul complet al cuvântului. A fost mai degrabă o confirmare a ceva ce exista deja, o întrebare la care răspunsul era gata înainte să fie pus.

Mâinile mele știau asta. Corpul meu știa asta. Mintea mea o luase mai greu, cum o ia întotdeauna.

Există oameni față de care curiozitatea e abstractă și există oameni față de care devine concretă. Cu Ioana, în seara aceea, a devenit concretă fără nicio forță, fără niciun efort, pur și simplu în felul în care devin concrete lucrurile care erau deja acolo, care așteptau pur și simplu momentul potrivit și contextul potrivit și doi oameni care să nu se ferească de ele.

A știut să fie acolo în felul în care știa să fie prezentă în general. Nu exagerat, nu performând, ci pur și simplu complet acolo, cu atenția îndreptată spre mine și nu spre altceva. Și asta, mai mult decât orice altceva din seara aceea, a contat.