Mersesem singură la festival cu gândul că o să mă regăsesc cu cei din grupul de prieteni în prima seară. Nu mă regăsisem, pentru că telefonul funcționase prost în aglomerație și semnalul dispăruse în zone mari ale câmpiei pe care fusese amenajat campingul. Trimisesem câteva mesaje care nu livraseră, sunasem de două ori fără să se prindă, și până la urmă renunțasem și decisisem să mă descurc.
Instalasem cortul singură, o operațiune care durase mai mult decât trebuise, cu instrucțiunile pierdute prin fundul rucsacului și cu un stâlp care refuzase să se fixeze cum trebuia. Fusese câmpia imensă și în jur corturi pe care alții le montaseră mai rapid și mai eficient și eu mă luptasem cu stâlpul cu o obstinație pe care o recunoscusem drept parte din felul meu de a face lucruri. Terminasem, mă uitasem la cort, constatasem că arăta acceptabil, mă spălasem la toaletele de la intrarea în camping și mă dusesem la concert.
Fusese a doua zi din festival, vineri seara, iar pe scena principală urma să cânte o formație pe care o ascultam de ani de zile și care fusese motivul real pentru care venisem la festival, nu prima dată când mă gândisem să merg și amânasem din diverse motive. Câmpia mirosise a iarbă și a praf de vară și a acel amestec specific de mâncare de la standuri și transpirație și parfum și fum de țigară care era mirosul specific al festivalului și care fusese același de fiecare dată.
Mă strecurasem spre față prin mulțimea deasă, cu un pahar de bere în mână, cu rucsacul mic în spate. Ajunsesem la o distanță acceptabilă de scenă cu vreo treizeci de minute înainte să înceapă, în locul acela specific din mulțime unde oamenii sunt îndeajuns de apropiați încât să simți că ești parte din ceva dar nu atât de comprimați încât să nu poți respira.
Lângă mine fusese cineva care se mișcase odată cu mulțimea care se comprima treptat și eu îl simțisem apropiindu-se fără să fie greșit în gestul acela. Pur și simplu mulțimea se mișcase și el se mișcase odată cu ea. Mă uitasem spre el, el se uitase spre mine, și ridicase paharul de bere cu un gest scurt care spusese ceva de genul: și eu aștept, și e ok.
Simțisem că era în regulă în felul în care simți uneori, fără să poți explica de ce, că un necunoscut nu are intenții proaste.
Îl chema Radu, mi-a spus mai târziu. Fusese și el la festival din prima zi, cu un grup de prieteni pe care îi pierduse în seara aceea din același motiv ca mine: telefoane moarte și câmpie mare. Rămăsese singur cu cortul și cu biletul de intrare și cu gândul că seara o să se rezolve de la sine.
Vorbiserăm puțin înainte să înceapă formația, voce la voce în zgomotul mulțimii, nu o conversație structurată ci fragmente: de unde ești, de câte ori ai mai văzut-o live, care e piesa de care ți-e cel mai frică că o s-o urle tot câmpul la unison și care e piesa la care chiar merită urletul. Eu îi spusesem că una de pe al doilea album, cea cu refrenul care schimba tonul la a doua repetare și care în live devenea altceva complet față de înregistrare.
— Și ea, spusese el. Exact aceea.
Constatarea aceea simplă fusese un fel de confirmare. Nu că avuserăm același gust, ci că știuserăm amândoi exact ce căutaserăm în seara aceea și că lucrul acela fusese același.
Când muzica începuse, vorbitul se oprise. Nu mai fusese nevoie. Stătusem în mulțimea aceea compactă și ascultasem și cântasem părțile pe care le știam și la un moment dat el ridicase mâinile la refrenul acelei piese pe care amândoi o știuserăm pe de rost și eu făcusem la fel și totul fusese simplu și fără greutate. Două ore și jumătate în care nu fusese nicio diferență între muzica de pe boxe și muzica din capul meu, în care existasem pur și simplu în momentul acela.
Concertul se terminase. Oamenii se risipiseră, mai lent la început și pe urmă mai repede. El se uitase spre mine și eu spre el.
— Mai bere? întrebase.
— Da.
Mersesem spre zona cu standuri de băuturi și găsisem o masă liberă la una din mesele înalte de afară și stătusem acolo și băusem și vorbiserăm mai mult decât înainte, că acum putuserăm să ne auzim. El fusese din Timișoara, lucra în IT de vreo șapte ani, venise la festival pentru că un prieten cumpărase bilete în lot și pe urmă jumătate din grup renunțase din diverse motive și el rămăsese cu biletul și hotărâse că merge singur.
— Regrete că ai venit? întrebasem.
— Nici unul. Tu?
— Niciun fel.
Vorbise ușor, fără să construiască nimic elaborat, fără să facă performanță de spirit sau de inteligență. Povestise câteva lucruri despre el fără să exagereze în nicio direcție: o perioadă complicată de acum câteva luni care se încheiase, o schimbare de job pe care o cântărea, un apartament în care locuia singur de doi ani după o despărțire despre care nu intrase în detalii și nu trebuise. Ascultase ce spuneam eu cu o atenție care se vedea că nu era politețe de circumstanță. Nu completase propozițiile mele, nu sărise la concluzii, nu vorbise despre el când eu vorbeam despre mine. Avusese un zâmbet rar, care apărea când chiar se întâmplase ceva amuzant, și faptul că era rar îl făcea real.
Eu îi povestisem că venisem la festival de trei ani la rând și că de fiecare dată fusese altfel. Că primul an fusese cu un fost iubit și că nu mai mersese la concerte cu el după aceea, că al doilea an fusese cu prietenele și că fusese perfect dar că uitasem jumătate și că al treilea an, acesta, fusese prima oară când venisem singură cu biletul meu și cu propriile așteptări.
— Și?
— Și până acum e cel mai bun.
Zâmbise la asta.
Câmpul se golise treptat în jurul nostru, oamenii mergând spre campinguri sau spre celelalte scene unde muzica continua. La o masă din spate un grup cânta ceva acustic pe o chitară, versuri pe care nu le recunoscusem dar care sunaseră bine în aerul cald al serii de iulie. Mai departe se vedeau luminile scenei secundare și siluetele oamenilor care dansau.
El comandase altă bere și eu rămăsesem cu paharul meu pe jumătate plin și ne uitaserăm amândoi câteva secunde la câmpul care se golise.
— Îți place festivalul ăsta sau preferi altele? întrebase.
— Acesta. Formatul e mai uman. Nu e prea mare, nu pierzi o zi ca să ajungi dintr-un capăt în altul.
— Și lumea e mai puțin agresivă.
— Și asta.
Vorbiserăm despre festivaluri pe care le știuserăm amândoi, câteva în comun, câteva pe care le știa el dar nu le știam eu și invers. El fusese la un festival în Portugalia cu trei ani în urmă, unul de câteva zile pe o insulă care avusese reguli stricte privind telefoanele și care fusese cel mai bun sau cel mai prost lucru, depindea cum îl priveai.
— Cel mai bun sau cel mai prost?
— Ambele. Primele două zile am vrut să plec. După aceea am uitat că existau telefoanele.
Fusese un detaliu care îmi spusese ceva despre el: că era cineva care rezistase disconfortului până să devină altceva. Că nu fugise la primele două zile proaste.
Gândisem că era o calitate rară și că nu știam prea multă lume care o avusese.
La un moment dat el se uitase la mine și nu mai spusese nimic pentru câteva secunde, nu în mod stânjenitor, ci ca cineva care se gândea la ce spune.
— Cortul meu e în zona B, spuse în final. Dacă vrei.
Nu fusese o propunere elaborată. Fusese directă și fără falsă modestie și fără presiune adăugată. Lăsase loc pentru nu fără să facă din asta ceva dramatic.
— Zona B e departe de zona mea, spusesem.
— Cam un sfert de oră pe jos.
Mă gândisem o secundă. Nu fusese nicio ezitare reală, mai degrabă un moment în care mă uitasem la el și verificasem ce simțeam. Simțisem că voiam să merg.
— Bine, spusesem.
Cortul lui fusese mai mare decât al meu și mai bine organizat, cu o lanternă mică agățată de plafon care dăduse o lumină portocalie caldă. Intrasem și el intrase după mine și eu mă întorsesem și el se uitase la mine și zâmbise acel zâmbet rar care îl știam deja după câteva ore.
Mă sărutase ușor la început, mai mult o întrebare decât o afirmație, și eu răspunsesem cu același ton și el apropiase distanța și pe urmă sărutul devenise mai serios. Mă ținuse de față cu ambele mâini și eu mă prinsesem de tricoul lui și stătusem așa câteva minute cu muzica de la scena secundară intrând surd prin pânza cortului.
Dezbrăcatul fusese dificil în spațiul mic, cu râsete scurte când ceva nu mersese bine. Odată, el lovise cu cotul stâlpul de susținere și înjurase în șoaptă.
— Scuze, spusese.
— Nu-i nimic, spusesem și râsesem și el râsese.
Fusese bine că fusese stângaci în momentul acela. Că nu totul fusese fluid și perfect. Că râsesem.
Mă întinsesem pe salteaua gonflabilă și el se apropiase și mă sărutase din nou, mai lung de data aceasta, cu o mână pe fața mea. Muzica de la scena secundară intra surd prin pânza cortului, un ritm constant care fusese aproape reconfortant. Spațiul mic al cortului devenise în câteva secunde singurul spațiu care conta.
El coborâse cu buzele pe gâtul meu, pe umăr, pe claviculă, mai jos. Afară oamenii mai treceau pe cărarea dintre corturi și se auzeau voci care se duceau spre alte direcții, și în cortul acela nu mai contase nimic din asta.
Mâinile lui coborâseră pe corpul meu cu o atenție care nu fusese grăbită, găsind locuri cu o precizie care nu fusese întâmplătoare. Eu gemesem ușor și mă prinsesem de el și simțisem că se adunase ceva repede. Pusese mâna pe interiorul coapsei mele și eu deschisesem ochii și mă uitasem la fața lui în lumina portocalie a lanternei și el se uitase la mine cu o privire deschisă, complet prezentă, fără niciun strat de performanță sau de prefăcătorie.
Îi spusesem că da și el coborâse și fusese cu atenție și răbdare și fără să se grăbească spre un final. Mă prinsesem de marginea saltelei cu degetele și simțisem că se construia ceva adânc, o tensiune care crescuse lent și constant, și că muzica de afară continua surd prin pânza cortului și că lumina portocalie era aceeași și că nimic din afara cortului nu contase. El fusese atent la fiecare schimbare în respirația mea și ajustase cu o naturalețe care nu fusese obișnuită, care spusese că știa să asculte nu numai în conversație. Venise un val lung care mă lăsase cu spatele ridicat și cu vocea care nu mai fusese ținută, și cineva de afară strigase ceva într-o altă direcție și eu nu mai auzisem ce și nu mă interesase.
Stătuse câteva secunde nemișcat pe urmă și eu respirasem adânc și mă uitasem la plafon portocaliu al cortului.
— Bine? întrebase în șoaptă.
— Da.
Venise deasupra mea și eu îl simțisem intrând în mine și închisesem ochii și respirasem. El continuase lent la început și pe urmă mai adânc, cu mâinile pe șoldurile mele, și eu mă prinsesem de umerii lui și simțisem că existam complet în momentul acela: câmpia, muzica surdă de afară, lumina portocalie, corpul lui.
Schimbasem ritmul de câteva ori, mai lent și pe urmă mai rapid, și el oprise mișcarea câteva secunde și se uitase la mine și eu mă uitasem la el în lumina portocalie și fusese un moment liniștit și real în mijlocul a tot ce era. Pe urmă continuasem mai adânc și mai constant și eu mă prinsesem mai strâns de umerii lui și el îmi spusese la ureche că e bine și eu îi răspunsesem că da.
Schimbasem poziția, eu cu spatele la el, cu mâna lui pe abdomenul meu și cu respirația lui în spatele urechii. Continuasem în ritmul acela mai lent și mai adânc și simțisem că nu mai exista nicio delimitare clară între înăuntru și afară, că totul fusese o singură noapte cu muzică și corpul acela lângă mine și lumina portocalie pe plafon. Cântecul de la chitara acustică se terminase și se înlocuise cu alte voci, mai departe, și pe urmă cu liniștea relativă a câmpiei care se culcase.
Venise un moment lung și complet care mă lăsase imobilă, urmat la scurt timp de al lui, și rămăsesem nemișcați câteva secunde cu respirațiile noastre în spațiul mic și cald al cortului.
— Bine, spusese el după un timp. Asta a fost bine.
Nu fusese o întrebare, dar răspunsesem oricum.
— Da, spusesem. A fost.
Adormisem. Sau poate eu adormisem prima, nu știusem. Mă trezisem la patru dimineața cu muzica stinsă și cu liniștea câmpiei în care se mai auzeau sunete îndepărtate, voci și râsete undeva departe spre camping-ul principal. El dormea lângă mine, cu respirația egală.
Rămăsesem câteva minute trează în întunericul cortului și gândisem că mă simțeam bine, că nu apăruseră complicații în mintea mea, că fusese o noapte simplă și bună cu un om pe care nu îl știam și care fusese bun în seara aceea. Că venisem singură la festival și pierdusem grupul de prieteni și că poate tocmai asta mă făcuse mai deschisă față de seara care urmase.
Gândisem că în alte contexte aș fi stat cu telefonul să trimit mesaje, să îmi fac griji că grupul mă cauta, să nu fiu complet prezentă în locul în care eram. Că în seara aceea, cu telefonul mort, nu avusesem altă opțiune decât să fiu exact acolo. Că uneori lipsa opțiunilor era o formă de libertate.
Mă uitasem la ceasul de pe telefon. Bateria era la opt procente. Programul zilei a treia de festival era la nouă dimineața cu un panel la care ținusem să ajung.
Adormisem din nou.
Dimineața ne treziserăm târziu, el cu cafeaua instant pe care o preparase cu apă caldă de la termos, eu cu conștiința graduală a câmpiei care se trezea în jurul cortului: voci de afară, un copil care alerga undeva, muzica fină de la difuzoarele de camping care dădeau ceva blând dimineața. El fusese simplu în dimineața aceea, fără complicații adăugate, fără așteptări nepuse în cuvinte care să schimbe ce fusese noaptea aceea.
Băusem câte o cană de cafea instant, așezați pe salteaua gonflabilă cu pânza laterală a cortului ridicată pe un capăt ca să intre aerul. Câmpia fusese verde și plată și luminoasă și oamenii se mișcau pe cărări cu cani și cu pungi de la micul dejun și fusese un tablou complet banal și complet specific acelui loc și acelui moment.
— Azi seară e pe scena principală, îți place? întrebase, cu cana în mână.
— Îmi place. Tu?
— Nu știu prea bine, dar poate mă convingi.
Râsesem la asta.
Nu ne promisesem nimic și nu schimbaserăm numere de telefon și nu fusese nevoie să ne prefacem că plănuim ceva. Că poate îl mai vedeam în weekend și poate nu și că ambele variante fuseseră în regulă.
— Zi bună, spusesem.
— Și ție. A fost bine.
Merseserăm în direcții diferite prin câmpia care se trezea, cu oamenii care ieșeau din corturi și cu mirosul de cafea de la standuri. Soarele fusese deja sus și câmpia avusese lumina aceea specifică a dimineților de festival, caldă și puțin suprareală, ca și cum regulile obișnuite nu se aplicau acolo.
Gândisem că nu știam dacă aveam să îl mai văd în zilele rămase. Că poate ne nimereserăm la același concert sau poate nu. Că fusese bine oricum și că absența unui plan nu fusese un eșec, ci pur și simplu forma pe care o luase noaptea aceea.
Gândisem că poate fusese o versiune condensată a ceva ce de obicei dura mai mult: să cunoști pe cineva, să afli ce îi place, să afli cum e când nu mai e politicos din necesitate. Că în contextul festivalului, cu telefonul mort și fără agenda zilei de lucru și fără obligațiile care structurau de obicei interacțiunile, lucrurile se comprimaseră diferit. Că avuserăm o seară și o noapte și că poate fusese suficient pentru ce fusese.
Nu știusem dacă aveam să fiu tristă mai târziu că nu știam nimic despre el în afara unui prenume și a orașului din care venise. Probabil că nu. Probabil că aceea fusese forma corectă pentru ce se întâmplase.
Telefonul îmi murise definitiv înainte de prânz. Îl încărcasem la unul din punctele de încărcare din camping și primisem mesaje de la prietenii mei, care erau în zona D și care voiau să ne vedem.
Fusese o zi bună. Dar noaptea aceea în cortul cu lumina portocalie rămăsese separată de restul festivalului, ca un episod cu propriul lui sens, completă și fără continuare necesară.
Restul weekendului îl petrecusem cu prietenii mei, care avuseseră propriile lor povești din zilele în care eu nu îi găsisem. Mâncaserăm împreună, mersesem la concerte împreună, dormisem în zona noastră. Nu le spusesem nimic despre noaptea de vineri și nu fusese niciun motiv s-o fac. Unele lucruri funcționau cel mai bine când rămâneau ale tale, neverbalizate, neîmpărtășite.
Îl văzusem pe Radu duminică dimineața la standurile de la intrare, la coadă pentru cafea. Ne uitaserăm, dăduserăm din cap, și continuaserăm fiecare în direcția lui. Fusese exact forma corectă pentru ce fusese.
Fusese noaptea lui și fusese a mea și fusese suficient. Nu pentru că nu putea fi mai mult, ci pentru că fusese exactă în ceea ce fusese: o seară de concert, o conversație simplă, un cort cu lumina portocalie în câmpia unui festival de iulie. Un tip din Timișoara pe care nu îl știam și care fusese bun și prezent și care plecase la fel de simplu și de corect cum venise. Și asta fusese tot ce trebuise să fie.
