Dacă ar fi să judec ce s-a întâmplat vara trecută, ar trebui să mă judec și pe mine. Dar nu asta vreau să fac acum. Vreau doar să scriu cum a fost, pentru că am ținut povestea asta în mine prea mult timp și a început să ocupe spațiu inutil.
El era logodnicul celei mai bune prietene a mele. Sunt conștientă de ce înseamnă asta.
Ne-am cunoscut la petrecerea de logodnă, evident. Un bărbat înalt, puțin stângaci în situații sociale, cu felul acela de a asculta care te face să crezi că ești singurul om din cameră. Prietena mea îl adora și înțelegeam de ce. L-am felicitat, am zâmbit, am băut șampanie și m-am dus acasă.
Problema e că ne-am reîntâlnit întâmplător de câteva ori, la piață, la un concert la care prietena mea n-a putut veni în ultimul moment, la o librărie unde amândoi căutam același roman. Coincidențele astea mici construiesc ceva fără să ceri permisiunea.
La librărie am stat de vorbă două ore în picioare între rafturi. Nu despre nimic special, cărți, muzică, un film prost pe care amândoi îl văzusem și îl găsisem, surprinzător, bun. Când am venit să plătim la casă, vânzătoarea ne-a întrebat dacă suntem împreună. Amândoi am negat repede, și tocmai repeziciunea aia a spus tot ce nu spusesem.
M-a sunat a doua zi. Nu știu cum avusese numărul meu, cred că îl luase de la prietena mea, dintr-un alt context. Mi-a spus că vrea să vorbim. I-am spus că nu e o idee bună. Mi-a spus că știe. A întrebat dacă ne putem vedea oricum.
Am spus da, pentru că eram proastă sau lacomă sau ambele.
Ne-am văzut într-un parc, la prânz, ca două persoane complet inocente. Am mers pe jos o oră fără să ne atingem. Vorbea despre prietena mea cu afecțiune reală, nu ca să mă convingă de ceva, ci pentru că o iubea. Asta m-a dezarmat mai tare decât orice gest romantic.
— Știu că nu ar trebui să fiu aici, a zis la un moment dat.
— Știu și eu, am răspuns.
— Și totuși suntem.
Apartamentul meu era la zece minute de parc. Nu știu cine a propus să mergem acolo. Poate niciunul. Poate amândoi în același timp.
A fost o singură dată, o singură după-amiază, cu lumina de afară intrând oblic prin jaluzele. Lent și aproape tăcut, ca doi oameni care știu că fac ceva ireversibil și vor să îl trăiască întreg tocmai de aceea. N-a rămas la cină. A plecat înainte să se întunece și n-am mai vorbit niciodată, în afară de la nunta ei, unde am ciocnit un pahar și ne-am uitat o secundă prea mult în ochi.
Sunt nași împreună acum pentru un copil al unor prieteni comuni. Îi văd din când în când. Sunt bine împreună, în felul lor. Eu sunt bine în felul meu.
Regret? Nu știu. Știu că dacă ar fi să o iau de la capăt, aș alege altfel. Dar asta nu e același lucru cu regretul.
