Știu că sună ciudat dacă îl descrii altcuiva. L-am cunoscut pe internet, spui asta și oamenii îți fac o față pe care o recunoști imediat, jumătate îngrijorare, jumătate condescendență. Dar uneori nu știi cum să explici că ai petrecut șase luni vorbind cu cineva mai mult decât ai vorbit cu oamenii din viața ta fizică. Că ții minte mai bine conversația de joi seara, când ți-a povestit despre tatăl lui și vocea i s-a schimbat, decât ce ai mâncat în ziua aceea la prânz.
Eu sunt Iulia. Am douăzeci și doi de ani și sunt în ultimul an de facultate la Litere în București. Locuiesc singură de doi ani și jumătate, într-un apartament cu o cameră în Drumul Taberei, cu o fereastră care dă spre un zid. Nu sunt genul de persoană care vorbește mult. La seminarii ridic mâna o dată, poate de două ori pe semestru, și îmi calculez bine momentul ca să fie sigur că spun ceva corect. Am ieșit cu un băiat la optsprezece ani, Călin, și de la el am luat cea mai mică sărutare din câte pot exista, în fața blocului său, cu amândoi uitându-ne în jos imediat după. Nici nu m-am mai văzut cu el după aceea. Un an de flirt cu Bogdan de la cămin, care s-a terminat cu un mesaj de bună ziua trimis din altă relație. Atât. Asta era toată experiența mea.
Intrasem în comunitatea de pe Discord în octombrie, dintr-un motiv banal: căutam oameni cu care să vorbesc despre cărți fără să mă simt ciudată. La facultate, colegii citesc ce li se cere. Eu citeam și în vacanță, și între sesiuni, și pe telefon în autobuz. Pe serverul ăla erau câteva sute de oameni și câteva canale: unul pentru recomandări, unul pentru clasici, unul mai haotic unde se punea muzică și se vorbea despre orice. Am intrat liniștită, am citit câteva zile fără să scriu nimic, cum fac eu de obicei.
Andrei a comentat la o recomandare pe care o lăsasem eu timid în canal. Spusesem că Jude Nagi mi-a schimbat felul în care citesc proză modernă și că înțeleg de ce unora li se pare obositor, dar mie mi se pare cinstit. El a scris: în sfârșit cineva care înțelege că obositor și necinstit nu sunt același lucru. Atât. Dar m-a oprit pe loc.
Ne-am mutat în mesaje private după vreo săptămână. La început erau conversații scurte, câte zece minute pe zi, despre cărți. Am aflat că era la master la Cluj, la Litere de asemenea, că avea douăzeci și patru de ani, că locuia cu un coleg de apartament și că îi plăcea cafeaua neagră dar o bea cu fructe uscate alături, ceea ce mi s-a părut specific în cel mai bun fel.
Lumea online e altfel decât în viața reală, nu în sensul că e mai falsă, ci în sensul că dai mai repede de esența cuiva. Nu avem timp mort, nu avem drumuri cu metroul în care stăm unul lângă altul fără să știm ce să facem cu mâinile. Fiecare mesaj e gândit, chiar și cele scurte. Sau poate că asta e povestea pe care mi-o spun, nu știu.
În noiembrie am trecut la video call-uri. Prima dată mi-am pus ruj și am corectat de trei ori înainte să accept apelul, de parcă el ar fi putut vedea că mi-am dat cu ceva pe buze. Era exact cum îl știam din scris: vorbea cu mâinile, avea o oglindă îngustă în spatele lui și o fereastră din care se vedea un acoperiș. Râdea ușor, mai ales când spunea ceva ce știa că e exagerat. Ne-am vorbit aproape trei ore în prima seară.
Decembrie, ianuarie, februarie. Două-trei video call-uri pe săptămână, uneori și în nopți de marți când nu aveam niciun motiv special. Am vorbit despre Cărtărescu și de ce nici unul din noi nu se simțea vinovat că nu terminase volumele. Am vorbit despre familia lui, despre divorțul părinților și cum locuise alternativ la doi până la optsprezece ani. Mi-a spus că nu știa să gătească nimic în afara pastelor și a ouălor ochiuri și că asta îl rușina mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Eu i-am spus că am o frică irațională de telefonate, că prefer să scriu un e-mail de două pagini decât să sun pe cineva, și el a râs și a zis că atunci e o ironie că vorbim pe video. Dar vorbim, i-am spus. Da, a spus el. Vorbim.
La un moment dat, undeva prin februarie, conversațiile s-au schimbat. Nu dramatic, nu cu un moment clar. A început cu o glumă despre o scenă dintr-un roman pe care amândoi îl citeam, o scenă ușor erotică pe care o găsisem amândoi bine scrisă din motive diferite. Și de acolo conversația a alunecat, cum alunecă uneori. Mi-a spus la un moment dat că se gândea la mine altfel decât la restul oamenilor cu care vorbea. Eu am tăcut câteva secunde, au fost poate zece secunde de cursori care clipeau, și am scris că la fel. A urmat o săptămână ciudată în care nu ne-am mai vorbit, și după aceea ne-am vorbit de parcă nimic nu s-a schimbat, și după aceea ne-am vorbit de parcă totul s-a schimbat.
Mesajele de noapte au început în martie. Nu explicit de la bun început, mai degrabă conversații care mergeau din ce în ce mai departe, în care îmi spuneam că tastez lucruri pe care nu le-aș fi spus niciodată cu voce tare. Aveam inima bătând mai repede decât ar fi normal. Lui îi plăcea cum scriam: îmi spunea că am un fel de a pune lucrurile pe cuvinte care îl face să se simtă prezent, chiar și la sute de kilometri. Eu îi spuneam că mă gândeam la el și că nu știam ce să fac cu asta. El spunea că știe ce vrea să facă el.
Am decis să ne vedem în mai. A fost decizia lui, că vine el la București, că îi e mai simplu. Și-a rezervat o cameră la un hotel lângă Piața Universității pentru vineri și sâmbătă. Mi-a trimis adresa și am salvat-o în telefon sub Andrei cu un buline galben alături, dintr-un impuls pe care nu l-am explicat nici eu. Nu m-a întrebat dacă vine la mine la apartament. Îi spusesem cândva că nu eram gata pentru asta, să am pe cineva în spațiul meu intim înainte să ne fi văzut măcar față în față. El a înțeles fără să ceară explicații.
Vineri am avut curs de la zece la doisprezece. Mă rog, tehnic am avut curs. Am stat în sala aceea cu laptopul deschis și nu am reținut nimic. Profesorul vorbea despre intertextualitate și eu mă gândeam dacă Andrei plecase deja din Cluj. La un moment dat am deschis conversația noastră din Discord și am văzut că era online. Nu am scris nimic. Era suficient să știu.
Acasă la unu și jumătate. M-am uitat în dulap timp de douăzeci de minute. Am pus pe mine o rochie albastră, simplă, din bumbac, pe care o cumpărasem iarna și nu o purtasem niciodată. Am dat jos rochia și am pus o pereche de pantaloni și o bluză albă, simplă. Am dat jos și aia și m-am uitat din nou în dulap. Am revenit la rochia albastră.
Mă temeam de un lucru specific și știam care este: că în real o să fiu mai mică decât el credea. Nu fizic, ci ca prezență. În scris sunt altcineva decât față în față. Cuvintele vin altfel când le tastezi, le poți corecta, le poți gândi. Față în față stai și nu știi unde să pui mâinile și spui deci prea des și privești în altă parte când o conversație devine reală.
La cinci și jumătate a venit mesajul. Sunt la hotel. Camera 204. Nu trebuie să te grabești. Dar sunt aici.
Nu trebuie să te grabești. Am citit de trei ori.
Am luat metroul. Stăteam și mă uitam la reflexia mea în geamul vagonului și mă gândeam că în câteva minute o să îl văd față în față pentru prima dată pe omul cu care am vorbit mai mult decât cu oricine altcineva din ultimele șase luni. Să îl văd în carne și oase, să îl ating, sau să fiu atinsă, sau să nu fiu atinsă. Oricare din variantele astea mi se părea enormă. Am simțit că mi-e puțin greu să respir și m-am concentrat pe pantofii omului din fața mea, negri, lustruiți, cu o zgârietură pe vârf.
Holul hotelului era mai mic decât îl imaginasem. Becuri galbene, o canapea bordo, un tip la recepție cu ochii în calculator. Am stat o secundă în ușă, am văzut pe cineva ridicându-se de pe canapea, și am știut că e el înainte să îl recunosc propriu-zis.
Era mai înalt decât îl estimasem din video call-uri. Purta o cămașă albastru-gri cu mâneci suflecate și se uita la mine cu o expresie pe care nu știam cum să o numesc. Nu anxioasă, nu triumfătoare, ceva mai complicat. Ca și cum și el trăia același moment dificil și știa asta.
Ne-am dat mâna, apoi ne-am dat seama în același timp că salutul era ridicol față de cât de bine ne cunoaștem, și el m-a îmbrățișat, ușor la început, fără să strângă prea tare, ca o întrebare. Și eu am răspuns îmbrățișând înapoi. Mirosea a săpun și a ceva mai dulce, poate deodorant, și era cald, real, prezent în felul în care ecranele nu pot fi.
Arăți exact cum te imaginam, mi-a spus. Am chicotit, ceea ce nu e reacția mea normală la nimic. Și tu, am spus, deși nu era complet adevărat. Era mai clar cumva, mai concret.
Am mers la un bar de pe o stradă alăturată. Conversația a fost ciudată primele zece minute: cum poate fi ciudat să vorbești cu cineva pe care îl cunoști bine dar pe care nu l-ai mai văzut niciodată. Există o perioadă de calibrare, în care vorbele sună familiar dar prezența fizică e nouă. La un moment dat am spus ceva despre un roman și el a râs exact cum râdea în video call-uri și ceva a căzut la loc. Că suntem același noi, doar că în altă formă.
Băuse o bere, eu băusem un pahar de vin. Nu mult. Nu voiam să am scuza asta. Am stat două ore la bar și în ultimele treizeci de minute brațul lui era pe spatele scaunului meu, aproape de umărul meu, fără să îl atingă direct. Am simțit că urmărea fiecare reacție a mea fără să o facă evident. Asta mi-a plăcut, că nu se grăbea să concluzioneze nimic.
La întoarcere spre hotel, pe stradă, mi-a luat mâna. Simplu, natural, fără să facă un moment din asta. Mergeam și am simțit mâna lui în mâna mea și nu am spus nimic.
Liftul era mic. Am intrat amândoi și am stat unul lângă altul, fără să ne uităm direct, și i-am simțit umărul aproape de al meu. La etajul doi ușile s-au deschis și am mers pe un coridor cu mocheta mov, cu numărul 204 la capăt.
Camera era simplă: un pat dublu cu perne albe, o fereastră cu perdelele trase, o veioză aprinsă pe noptieră care dădea toată camera în lumină caldă, portocalie. Nu era mare. Patul ocupa jumătate din spațiu. Pe scaun era rucsacul lui deschis.
M-am așezat pe marginea patului și el s-a așezat alături, nu foarte aproape, lăsând spațiu. Ești bine? a întrebat. Nu era o întrebare rituală. Chiar întreba.
Sunt nervoasă, am spus. Aveam voința să fiu cinstită. Dar bine.
A dat din cap. Și eu sunt nervos.
Nu ești.
Sunt. Nu se vede, dar sunt.
Am stat câteva secunde în liniștea aia. Pe fereastră se auzea vag traficul din Piața Universității.
A întins mâna și a atins obrazul meu, ușor, cu dosul degetelor. O atingere de întrebare mai mult decât de afirmație. M-am întors spre el și l-am privit direct, prima dată în seara aia când am făcut asta fără să mă tem. El m-a privit înapoi fără să se grăbească spre nimic.
Primul sărut a venit din amândoi în același timp, ceea ce m-a surprins. Îmi imaginasem că va fi unul activ și unul pasiv, cum e de obicei în poveștile pe care le citisem. Nu a fost. A fost egal, și lent, și cald.
A oprit. Pot să te sărut mai mult?
Da, am spus, și am simțit că vocea mea sunase hotărât în felul în care nu sunase de multă vreme.
Ne-am sărutat mai mult. La un moment dat el a trecut mâna în părul meu și eu m-am lipit de el fără să îmi planific mișcarea, iar el a tresărit ușor. Nu de surpriză, mai degrabă de plăcere. Îl știam bine. Știam că îi plăcea ce se întâmpla.
Vreau să îți spun ceva, am zis la un moment dat, cu buzele lui aproape de gâtul meu. Vocea mi-a ieșit mai înceată decât intenționam.
Spune.
E prima mea dată. Adică, știi că nu am mai fost cu nimeni. Nu propriu-zis.
Am simțit că se oprește o secundă. Nu o pauză de panică, mai degrabă una de recalibrare. Știam că probabil, a spus el. Și nu schimbă nimic, decât că vreau să fii sigură că asta vrei.
Sunt sigură.
Atunci te ascult.
Asta m-a dezarmat complet, că mi-a spus te ascult. Nu te am, nu îți dau. Te ascult. Ca și cum ceea ce se întâmpla era o conversație, la fel ca toate celelalte șase luni.
M-am ridicat în picioare și mi-am scos rochia. Nu dramatic, nu cu mișcări studiate. Pur și simplu am ridicat-o și am pus-o pe scaun. El s-a uitat la mine în lumina portocalie a veiozei și nu a spus nimic imediat. Când a vorbit, a spus ești frumoasă și a sunat ca un fapt constatat, nu ca un compliment calculat.
A venit spre mine și a pus mâinile pe talia mea și ne-am sărutat din nou, și de data asta era altfel. Mai aproape, mai ales. El s-a dezbrăcat și ne-am întins pe pat, și am stat un timp pur și simplu ținând unul la altul, pielea lui caldă pe pielea mea, inimile bătând cu un ritm pe care îl simțeam în tot corpul.
A mers încet. Mult mai încet decât îmi imaginasem că poate merge cineva. La fiecare pas mă întreba, fie în cuvinte, fie cu o privire care cerea confirmare, și eu confirmam, și era bine că o făceam. Nu trebuia să ghicesc, nu eram pusă în situația de a nu ști dacă pot spune stop. Nu am vrut să spun stop.
Mâinile lui mi-au explorat pielea fără grabă, ca un om care nu e presat de nicăieri. La spate, la umeri, la talie. A coborât lent spre genunchii mei, cu palma plată pe coapsa mea, și am simțit că respir altfel, mai greu și mai conștient. El a observat și s-a oprit puțin, m-a privit, am dat din cap că bine.
A existat un moment de durere, scurt, pe care nu l-am ascuns. Am scos un sunet și el s-a oprit imediat și a întrebat ești bine? și am spus da, continuă și a continuat, mai lent, și durerea s-a dizolvat în altceva. Nu imediat, dar treptat. Treptat a apărut ceva mai clar, mai al meu, mai specific decât orice citisem sau imaginasem.
Știam ce îmi plăcea, în parte pentru că vorbiserăm. Nu explicit în sensul de instrucțiuni, dar conversațiile alea de noapte fuseseră și o hartă. Știam că îmi place atingerea lentă, că nu îmi plăcea graba, că voiam să simt că celălalt e prezent, nu că traversează o acțiune. El știa toate astea și le aplicase fără să pară că le consulta.
A fost un moment în care ne-am pocnit nasurile și am râs amândoi. Râsul ăla a fost cel mai bun lucru care s-ar fi putut întâmpla, pentru că a tăiat orice tensiune rămasă. A fost un moment în care nu știam exact ce să fac cu mâinile și el mi-a luat una și a pus-o undeva și a spus acolo și a funcționat.
Corpul lui era cald și greu și real în modul în care nu fusese niciodată în șase luni de mesaje și video call-uri. Era altceva decât tot ce știam despre el până atunci, și în același timp era același Andrei. Același om care râdea când spunea ceva exagerat și tăcea când asculta cu adevărat. Că știam asta despre el mă ajuta, că prezența fizică nu fusese prima introducere.
Am ajuns în același timp, sau aproape, și nu mi-e clar care a fost primul și nu contează. Ce am simțit era ceva ce nu prea auzisem descris și care era al meu, specific, neîmprumutat din nicio carte.
La final am stat amândoi în pat, fiecare pe spate, cu umărul meu lângă umărul lui. Pe fereastră Bucureștiul era o lumină difuză. Auzisem că după prima dată te simți diferit, că te privești altfel. Nu știu dacă asta e adevărat. Mă simțeam eu, aceeași Iulia, dar mai puțin tensionată decât mă cunoscusem în ultimii ani. Ca și cum o anticipare care durase mult timp se terminase, și ce rămăsese era mai simplu.
Bine? m-a întrebat.
Bine, am spus. Bine bine.
El a chicotit. Bine bine e mai bine decât bine simplu?
E mult mai bine.
Sâmbătă dimineața am comandat mic dejun în cameră. El a insistat, a spus că nu știa să gătească dar știa să comande. Ouă, pâine prăjită, cafea neagră pentru el, un ceai pentru mine. Am mâncat pe pat cu televizorul pornit pe mute la un canal de știri și am vorbit despre orice altceva decât despre ce se întâmplase, ceea ce a fost exact ce trebuia.
Am ieșit în oraș sâmbătă. Am mers pe jos la Parcul Cișmigiu, ne-am plimbat pe alei fără o destinație anume, ne-am oprit la o terasă unde el a băut o bere și eu o limonadă și am vorbit ca întotdeauna. Despre cărți, despre Cluj, despre un film pe care amândoi îl amânasem. Era ciudat de normal. Mă ținea de mână pe stradă și trăiam amândoi în același timp în lumea asta nouă și în toate lunile de conversații care o precedaseră.
Duminică a plecat la prânz. L-am însoțit până la Gara de Nord, ceea ce nu planificasem. Am decis în ultimul moment că vreau să fac asta. Am stat pe peron până s-a închis ușa vagonului, și el m-a privit prin geam și a ridicat mâna, și eu am ridicat-o și pe a mea.
Pe drum înapoi cu metroul am stat și m-am gândit la ce era. Nu era o poveste de dragoste clasică, nu era certitudine. Era un om din Cluj cu care vorbisem șase luni și care venise la București pentru un weekend și cu care împărtășisem cel mai intim lucru pe care îl știam. Ce urma nu era clar. Poate o relație la distanță, grea și frumoasă și complicată. Poate ceva fără nume.
Dar ce s-a întâmplat a existat. Prima mea dată nu a fost o greșeală, nu a fost o noapte de care să mă rușinez dimineața. A fost cu cineva care mă ascultase cu adevărat, care știa cum să întrebe și când să tacă, care alesese să fie atent în loc să fie rapid. Am înțeles mult mai târziu, ascultând o femeie de aproape patruzeci de ani, că o primă dată te poate aștepta și după un divorț, și că înseamnă exact același lucru.
Am ajuns acasă, în apartamentul meu din Drumul Taberei cu fereastra spre zid, și am stat pe pat și am deschis laptopul. Era un mesaj de la el: am prins trenul. mulțumesc pentru weekend.
Am scris: și eu. vorbim.
Vorbim, a răspuns.
Și am știut că asta va fi adevărat.
