Ieșiserăm la șapte, eu și Ioana și Mihaela, cu gândul să bem ceva simplu și să ne întoarcem acasă la o oră rezonabilă, ceea ce ne spusesem și data trecută și data de dinainte și nu se întâmplase niciodată. Lipscanii avuseseră acel efect, al nopților care se lungiseră fără ca cineva să ia decizia explicită să le lungească.
Ne așezaserăm la o terasă pe o stradă laterală, cu mese pe pavaj și cu lumânări în pahare și cu acea atmosferă specifică a Centrului Vechi vara, când toată lumea era în stradă și conversațiile de la mesele alăturate se amestecau cu ale noastre și cu muzica care venea de undeva dinăuntru. Comandaserăm o carafă de vin alb și vorbiserăm despre nimic și totul, cum se întâmpla când te vedeai cu oameni pe care îi știai bine și care știau destul despre tine ca să nu fie nevoie de explicații.
Ioana plecase prima, la unsprezece, că avusese copilul și că a doua zi fusese dimineață devreme. Mihaela plecase la miezul nopții, că îl văzuse pe tipul cu care se certase cu o săptămână în urmă la o masă de pe stradă și nu voise să treacă pe lângă el. Rămăsesem singură cu paharul meu de vin și cu carafă pe jumătate și cu gândul că dacă plecam acum, eram acasă în douăzeci de minute.
Nu plecasem.
Comandasem un alt pahar și mă uitasem la strada care se umpluse și mai mult odată cu miezul nopții, cu grupuri de tineri și cu cupluri și cu turiști care fotografiaseră fațadele vechi și cu cântăreți de stradă care instalaseră boxe pe trotuarul de vizavi. Fusese o seară caldă, fără vânt, cu acel miros specific al verii în Centrul Vechi, de pavaj cald și de flori din ghivecele agățate pe garduri și de mâncare de la restaurantele deschise.
Mă simțisem bine singură, ceea ce se întâmpla rar în locuri aglomerate. De obicei singurătatea în mulțime fusese una incomodă, de persoană care nu știa unde să se uite. Dar seara aceea nu fusese incomodă, ci mai degrabă ușoară, de parcă lipsa acompaniamentului îmi dăduse libertatea să fiu prezentă fără să gestionez pe nimeni.
La masa de alături se auzise o conversație în română cu accent de altă parte, nu București, ceva mai rotunjit, mai puțin tăiat. Cel care vorbise era singur și la masă și vorbise la telefon, un pic mai tare decât oamenii de obicei vorbesc la telefon în spații publice, nu enervant dar prezent. Terminase convorbirea și pusese telefonul pe masă și comandase o bere de la chelneriță.
Îl observasem fără să fiu indiscretă: mai în vârstă decât mine cu câțiva ani, cu o față obosită dar nu neplăcută, cu hainele unui om care fusese îmbrăcat cu atenție dimineața și care se dezordonase puțin pe parcursul serii. Părea cineva care venise la București pentru altceva și care ajunsese singur pe o terasă la miezul nopții, lucru pe care îl înțelesesem.
Se uitase spre mine după câteva minute, scurt, fără să fie impertinent.
— Știți cumva dacă mai există un bancomat pe strada asta? întrebase, cu acel accent mai moale pe care îl observasem.
— Pe Calea Victoriei, la câteva sute de metri, spusesem. Dar acum e destul de departe.
— Rămân cu ce am, spusese și zâmbise scurt.
Pauza aceea fusese suficientă. Nu fusese o strategie sau o deschidere calculată, fusese pur și simplu o întrebare și un răspuns și câteva secunde de atenție reciprocă.
— Din Brașov? întrebasem, pentru că accentul mă intribase.
— Din Cluj, spusese. Atât de greu de identificat?
— Nu chiar. Dar nu București.
Zâmbise mai larg la asta.
Se numise Andrei, fusese la București pentru un eveniment de firmă care se terminase după-amiaza și după care jumătate din grupul lui se dusese la un club pe care el nu îl suportase și cealaltă jumătate se dusese la hotel. El rămăsese la mijloc, cu câteva ore libere și cu o noapte de tren spre Cluj a doua zi dimineața.
— O seară pierdută, spusese, dar fără amărăciune.
— Sau o seară găsită, spusesem.
Se uitase la mine cu o expresie deschisă, curios.
— Cum adică?
— Adică uneori serile fără program sunt mai bune decât cele cu.
Ridicase paharul ușor spre mine și eu ridicasem al meu și fusese un gest simplu, fără solemnitate.
Mă rugase dacă poate să stea la masă cu mine, formulând-o ca pe o întrebare reală, cu opțiunea de a refuza, ceea ce apreciaserăm. Nu fusese o asumare că da, ci o cerere cu spațiu pentru nu.
— Vino, spusesem.
Vorbiserăm ușor, cu pauzele specifice conversațiilor cu oameni pe care nu îi cunoști și cu care te simți în mod surprinzător confortabil. El fusese inginer de produs la o firmă de software, lucrase cu echipe din mai multe orașe, venise la București de câteva ori pe an. Îi plăcuse Clujul dar recunoscuse că Bucureștiul avusese o energie pe care Clujul nu o avusese.
— E haotic și prea mare și nu știi niciodată unde ești în raport cu unde trebuie să fii, spusese, dar se simte că se întâmplă ceva.
— Asta e și problema și farmecul lui, spusesem.
Eu îi spusesem că lucram în comunicare, că locuiam în Floreasca, că ieșisem cu prietenele și că rămăsesem ultima, că nu fusese ceva neobișnuit.
— Ești obișnuită să rămâi singură la final?
— Nu obișnuită. Dar nu mi-e frică de asta.
Se uitase la mine cu acea atenție pe care o recunoscusem, nu o privire calculatoare ci una realmente curioasă, de om care asculta și nu numai aștepta să vorbească el.
Barul se umpluse și mai mult în jurul nostru. Muzica din interior crescuse un pic și conversațiile de la mese deveniseră mai sonore și grupul de tineri de la masa din față comandase o rundă de pahare cu tărie pe care le băuseră cu toți deodată și aplaudasem toți. Atmosfera fusese aceea a serilor de vară în Centru care nu se terminaseră de la sine, care continuaseră din inertie proprie.
El comandase încă o bere, eu mai comandasem un pahar de vin, și continuaserăm. Vorbiserăm despre locuri din Cluj pe care nu le văzusem și locuri din București pe care nu le văzuse el. Despre un restaurant din Floreasca pe care îl recomandase fără să știe că era aproape de mine. Despre un proiect de arhitectură din Cluj pe care îl văzuse recent și care îi plăcuse.
— Clujul are ceva ce Bucureștiul nu are, indiferent ce-am spus mai devreme.
— Ce anume?
— Coerență. Lucrurile se leagă acolo. Aici nu se leagă nimic și totuși funcționează.
Găsisem asta exact și îi spusesem.
Comandaserăm a treia rundă fără să ne gândim și fără să consultăm ora, pentru că ora nu mai contase în seara aceea. El îmi povestise despre un weekend în care venise la București cu trei ani în urmă, pentru o conferință pe care o ratase pe jumătate pentru că mersese să exploreze orașul în loc, și despre cum ajunsese în cartiere pe care nu le știuse că existau și pe care nu le găsise în niciun ghid.
— Există un cartier în zona Aviatoarei cu vile din anii treizeci pe care le-am văzut atunci și pe care nu le-am mai regăsit niciodată, spusese. S-ar putea să le fi imaginat.
— Nu le-ai imaginat. Există.
— Cum știi?
— Locuiesc în Floreasca, spusesem. Cinci minute de acolo.
Zâmbise larg la asta.
Eu îi spusesem despre o excursie din urmă cu doi ani în Cluj, prima oară când fusesem, cu o prietenă care trăia acolo de zece ani și care îmi arătase orașul în felul în care nu îl văd turiștii. Că mersesem pe jos ore întregi și că mâncaserăm la un restaurant mic în Mănăștur și că seara stătusem pe o terasă pe Cluj-Napoca cu vedere spre centru și că îmi plăcuse mai mult decât mă așteptasem.
— E un oraș care trebuie văzut pe jos, spusese. Altfel e plat.
— Toate orașele trebuie văzute pe jos.
— Convenite, spusese.
Muzica din interior crescuse iar și grupul de la masa din față schimbase locul și la masa lor se instalaseră alte persoane, două fete care comandaseră imediat cocktailuri. Pe stradă trecuseră câteva persoane cu aerul celor care căutaseră terasa potrivită și nu o găsiseră încă.
Andrei îmi spusese că nu dormise bine de câteva nopți pentru că avusese un proiect cu termen strâns și că seara aceea fusese prima în care se simțise decuplat, cum spusese el. Că Bucureștiul, în mod paradoxal, îl ajutase să uite de Cluj și de proiect și de termenele care se acumulaseră.
— Distanța funcționează, spusesem.
— Sau oamenii buni din distanță, spusese și se uitase la mine cu acea atenție deschisă pe care o observasem încă de la începutul conversației.
Nu îi răspunsesem verbal la asta dar se uitasem la el câteva secunde și el înțelesese că nu era nevoie de un răspuns verbal.
La un moment dat se apropiase puțin de mine ca să audă mai bine ce spusesem, pentru că muzica crescuse iar, și apropierea fusese naturală și nu o retrasese. Eu nu o remarcastem explicit dar simțisem că ceva se schimbase ușor în tonul conversației, nu dramatic, ci în felul în care se schimbă lucrurile când distanța fizică se micșorează.
— Îți place seara asta? întrebase, cu referire la seara în general, la Centrul Vechi, la tot ce fusese în jur.
— Îmi place că s-a întâmplat altfel decât plănuisem, spusesem.
Zâmbise la asta și se uitase la mine câteva secunde.
— Am un hotel la cinci minute de aici.
Nu fusese o propunere și nu fusese numai o informație. Fusese ceva la mijloc, cu spațiu pentru orice răspuns.
Mă uitasem la el și verificasem ce simțeam. Nu fusese complicat de verificat.
— Atunci du-mă, spusesem.
Mersesem pe jos, prin Centrul Vechi care la ora aceea fusese plin și sonor, pe lângă baruri cu cozile afară și pe lângă terasa de pe Strada Covaci unde un grup cântase la tobe și pe lângă grupuri de oameni care stătuseră pe margini de borduri cu pahare în mână. El mersese lângă mine cu distanța de un om care știuse că urmează ceva și care nu avusese nevoie să grăbească nimic. Eu simțisem seara și orașul și pașii lui pe pavajul de piatră cubică și totul avusese o calitate specifică, de prezent dens.
Hotelul fusese mic, pe o stradă în spatele Căii Victoriei, cu recepționer care nu ridicase privirea de la ecran când intrăserăm. Camera fusese la etajul doi, cu o fereastră spre curtea interioară, liniștită față de strada principală, cu lumina galbenă a unui felinar care intra prin perdeaua subțire.
Mă sărutase înainte ca el să apuce să aprindă lumina, cu spatele la ușă și cu el în față, și fusese bine că luminile rămăseseră stinse pentru că lumina felinarului de afară fusese mai bună. Mă ținuse de față și sărutasem îndelung, cu acea lentoare a oamenilor care nu fuseseră în grabă să ajungă undeva.
— E bine că ai rămas pe terasă, spusese lângă urechea mea.
— Da, spusesem.
Mă dezbrăcasem reciproc în lumina aceea gălbuie de afară, cu gesturile acelea ale oamenilor care se dezvelesc pentru prima oară unul pe altul, cu atenție și curiozitate și fără grabă. El avusese mâini care știuseră ce făceau, nu în felul mecanic al cuiva care repeta o rutină, ci cu o prezență care spusese că era atent la mine specific, nu la un tip generic de situație.
Mă coborâse pe pat cu o mână la spatele meu și buzele lui coborâseră pe gâtul meu, pe umăr, pe pieptul meu, și eu îmi prinsesem mâinile în părul lui și simțisem că se adunase ceva în mine, o tensiune lentă și constantă care nu fusese urgentă ci construită cu răbdare.
Îi spusesem că da și el coborâse mai jos cu buzele și cu mâinile și fusese cu o atenție pe care nu o anticipasem, de om care nu tratase asta ca pe un pas obligatoriu ci ca pe ceva pe care voise să îl facă. Eu mă prinsesem de cearșaf cu o mână și cu cealaltă de el și simțisem că se construia ceva adânc, lent, insistent, și că din camera aceea cu lumina gălbuie de la felinar nu mai existase nicio altă lume.
Venise un val lung și complet care mă lăsase cu spatele ridicat și cu vocea pe care nu o mai putusem ține, și el nu se oprise imediat ci continuase mai lent până se oprisem eu.
Venise deasupra mea și ne privisem câteva secunde în lumina aceea slabă de afară.
— Ești bine? întrebase, cu vocea schimbată.
— Sunt bine.
Intrasem în el când venise mai aproape și eu ridicasem șoldurile spre el și el continuase adânc și constant, cu mâinile pe talia mea, cu fața lângă gâtul meu și cu respirația lui pe pielea mea. Simțisem că nu mai existase nimic în afara momentului acela, că terasa cu lumânări și muzica din stradă și vinul și conversația fuseseră ale unui alt timp, și că singurul timp adevărat fusese acela, în camera aceea cu lumina gălbuie și cu sunetul orașului care intra surd pe fereastră.
Schimbasem ritmul de câteva ori, mai lent și pe urmă mai direct, eu cu mâinile pe pieptul lui și el cu mâinile pe șoldurile mele, și simțisem că totul se adunase din nou într-un punct complet. El îmi spusese la ureche că e bine și eu mă prinsesem mai strâns de el și seara aceea din Centrul Vechi și omul din Cluj și camera de hotel fuseseră un singur lucru compact și adevărat.
Schimbasem poziția, eu pe el, cu mâinile pe pieptul lui și cu lumina gălbuie pe fețele noastre, și el pusese mâinile pe șoldurile mele și privise în sus spre mine cu o expresie deschisă și prezentă. Continuasem în ritmul acela mai adânc, cu Centrul Vechi care rămăsese în spatele ferestrei ca un fundal îndepărtat, și simțisem că existasem complet în momentul acela, că seara și conversația și drumul pe jos prin Centru fuseseră ale unui alt timp și că singurul timp adevărat fusese cel din camera aceea.
Venise un moment lung care mă lăsase imobilă câteva secunde, urmat la scurt timp de al lui. Rămăsesem nemișcați după aceea cu respirațiile noastre în camera aceea liniștită.
Adormisem mai târziu cu fereastra deschisă și cu sunetul orașului care se subțiase la o oră la care Centrul Vechi se golise de oameni și rămăseseră numai mașinile și vântul și câteva voci răzlețe de pe stradă.
Mă trezisem la cinci și jumătate cu lumina gri a zorilor pe tavan. El dormea cu spatele spre mine, cu respirația lentă. Mă ridicasem ușor și mă îmbrăcasem în liniște și îl privisem câteva secunde înainte să plec.
Se mișcase când îmi luasem geanta.
— Pleci? întrebase cu vocea aburită de somn.
— Plec. Trenul tău e la ce oră?
— La opt.
— Atunci mai dormi.
— Mulțumesc pentru seara asta, spusese, simplu.
— Și eu, spusesem.
Ieșisem din cameră și coborâsem scările și ieșisem în strada care fusese goală și rece după căldura din camera de hotel, cu pavajul umed de la o ploaie scurtă care trecuse pe când dormiserăm și cu acel miros specific al Centrului Vechi dimineața, de piatră veche și de resturi de seară trecută.
Mersesem pe jos spre casă, douăzeci și ceva de minute, prin Calea Victoriei aproape goală și pe urmă prin Floreasca care era la fel de goală. Dimineața timpurie avusese o calitate a orașului pe care nu o văzusem decât rar, de spațiu recuperat, de linii și proporții pe care aglomerația diurnă le acoperise.
Trecusem pe lângă brutăria din colțul străzii mele care tocmai deschisese și mirosise a pâine caldă și cumpărasem un cornuleț pe care îl mâncasem pe trotuar, cu degetele calde de la aluatul proaspăt și cu dimineața care se lumina treptat deasupra acoperișurilor. Gândisem că fusese o decizie bună să nu plec după a doua rundă de vin, că rămâneam să văd ce se întâmplă fusese mai bine decât să plec cu certitudinea confortabilă a somnului timpuriu.
Gândisem, la duș după ce ajunsesem acasă, la seara aceea și la cum se așezaserăm lucrurile fără ca nimeni să le fi aranjat. Că ieșisem cu gândul la o seară simplă cu prietenele și că rămăsesem singură și că asta fusese mai bine decât planul inițial, că întâlnisem un om dintr-un alt oraș care trecuse prin București și care fusese direct și prezent și că noaptea aceea fusese bună fără să aibă nevoie de context suplimentar.
Că Andrei din Cluj urca în acel moment spre gară sau poate deja era în tren și că ambii avuseserăm o noapte care nu ceruse nimic de la celălalt, nicio continuitate, nicio așteptare despre ce urma, nicio complicație suplimentară față de ce fusese.
Că existase o anumită onestitate în felul în care se întâmplase: fără intenție explicită de la început, fără un scenariu prestabilit, ci pur și simplu o conversație care deveniese mai mult și pe urmă o noapte și pe urmă un drum de acasă la zorii zilei pe Calea Victoriei goală.
Mă simțisem bine, odihniță în felul paradoxal al nopților cu puțin somn care fusese bune. Nu avusesem nevoie de mai mult de atât și el nu avusese nevoie de mai mult și asta fusese în sine un lucru corect.
La un moment dat, înainte să adorm în patul meu cu lumina zilei pe tavan, gândisem că Bucureștiul avusese o calitate specifică, de oraș în care lucrurile se întâmplau în paralel și fără să știe unele de altele, în care o seară din Centrul Vechi putea deveni orice fără să devină obligatoriu ceva anume.
Că seara aceea fusese tocmai asta: una din serile Bucureștiului în care nu planificaserăm nimic și în care se întâmplase exact ce trebuise. Că orașul acesta mare și haotic avusese uneori darul de a pune oamenii în locul potrivit la ora potrivită fără ca nimeni să aranjeze asta în mod deliberat, și că sâmbăta aceea de iulie fusese una din serile puține în care darul acela funcționase.
