Conferința s-a terminat joi seara, cu un cocktail plat în care nimeni nu spunea nimic important. Am stat cu un pahar în mână și am privit dinspre terasa hotelului luminile orașului, acea lumină portocalie-aurie a Barcelonei din octombrie, care nu seamănă cu lumina din nicio altă seară. Zborul era vineri la prânz. Avusesem biletul rezervat de luni de zile.
L-am anulat pe wifi-ul hotelului, pe la unsprezece noaptea, cu paharul încă în mână.
Nu știam exact de ce. Poate oboseala acumulată de la trei zile de prezentări, de la networking forțat și de la zâmbetele care nu costă nimic. Poate Barcelona în sine, acel oraș care te împinge spre stradă, care nu-ți dă voie să stai în cameră cu ochii în tavan. Sau poate că eram pur și simplu la vârsta la care știi că există momente pe care, dacă nu le trăiești, nu le mai prinzi. La treizeci și patru de ani, știi asta cu certitudine.
Am rezervat camera pentru încă patru nopți.
A doua zi am dormit până la nouă, lucru care nu mi se mai întâmplase de luni de zile. Am mâncat croissante pe terasa unui bar din Eixample, am băut un café amb llet lung și rece, am privit cum oamenii treceau spre birouri. Mă simțeam detașată de tot, plutind ușor deasupra propriei vieți. Era o senzație bună, rară.
Drumurile turistice standard nu mă atrăgeau. Văzusem Sagrada Família în altă vizită, cu trei ani înainte. Știam că Barceloneta o să fie aglomerată chiar și în octombrie. Căutam ceva diferit, mai aproape de textura reală a orașului. Pe o aplicație de turism alternativ am găsit un tur de arhitectură la Casa Batlló, ghidat nu de un ghid obișnuit, ci de un arhitect implicat efectiv în restaurarea clădirii. Șase locuri. Ultimul loc liber. L-am rezervat fără să mă gândesc prea mult.
Casa Batlló e un organism. Nu o clădire, un organism. Asta am înțeles abia când am intrat în sala de așteptare a turului mic, unde eram șase oameni, nu șaizeci, și ghidul nostru a intrat după câteva minute cu planuri rulate sub braț și cu un sâmbure de implicare reală în voce, ceva care nu aparținea nimănui plătit să zâmbească.
Se numea Mateo. Patruzeci de ani, poate patruzeci și doi, înalt, cu părul închis tăiat scurt și cu mâinile care trădau pe cineva obișnuit să lucreze cu materiale, nu cu ecrane. Purta o jachetă gri deschis, informală. Nu arăta ca un ghid. Arăta ca cineva care tocmai și-a luat pauza de prânz ca să-ți arate un lucru la care ține.
— Gaudí nu a proiectat o fațadă, a spus el, și nimeni din grup nu s-a mai mișcat. A proiectat o creatură marină care a împietrit. Totul are scame, text, respirație biologică.
A vorbit despre oase, despre coloana vertebrală a clădirii, despre cum scara interioară seamănă cu interiorul unui corp de balenă. Asculta cineva? Poate. Eu, cu siguranță. Nu pentru că arhitectura mă pasionase vreodată mai mult decât orice alt subiect, ci pentru că vocea lui, spaniola cu accent catalan, felul în care punea mâna pe perete ca și cum ar fi atins ceva viu, toate astea m-au prins în primele zece minute.
La etajul trei, unde grupul se dispersa spre o loggie cu vedere spre Passeig de Gràcia, el s-a oprit lângă mine.
— Ești din România, da? Am auzit.
— Da. Cum ai recunoscut?
— Accent. Frumosul accent. Ai mai văzut clădirea?
— Niciodată de aproape.
— Există un etaj la care nu ajunge publicul, a spus el. Doar cei care lucrăm la restaurare. Dacă grupul vrea să coboare, tu poți să vii sus. E altceva.
Nu a flirtat. Nu era o invitație cu subtext evident. Era pur și simplu cineva care voia să-ți arate ceva la care ținea. Sau poate eram eu proastă și nu vedeam finețea din el. Oricare ar fi fost adevărul, am urmat.
Etajul de sus era gol, cu schele vizibile în colțuri și cu lumina de octombrie venind oblic prin ferestre ovale. Mozaicul de pe tavan era incomplet în unele zone, cu bucăți lipsă acolo unde restaurarea era în curs. Prin ferestrele ovale se vedea Passeig de Gràcia de sus, mașinile mici, platanii aurindu-se spre toamnă.
— Atâta culoare, am spus. Nu m-aș fi așteptat.
— Barcelona te minte puțin. Arată moale din afară. E tare înăuntru.
M-a privit o secundă prea lungă. Eu am privit în jos spre stradă. Era o energie între noi pe care nu o numeam, nu o adresam, dar care era acolo, palpabilă ca praful de var din aer.
Am schimbat numere înainte să cobor.
Sâmbătă seara ne-am întâlnit la un restaurant din Gràcia pe care nu l-aș fi găsit niciodată singură, o sală mică în spatele unei librării, cu mese de lemn uzat și cu bucătarul vizibil prin ușa deschisă a bucătăriei. Mateo comanda în catalană și chelnerul îi răspundea ca unui prieten vechi.
— Vii des în Barcelona? m-a întrebat.
— Prima oară pentru mai mult de trei zile. De obicei vin și plec.
— Nu se poate cunoaște un oraș în trei zile.
— Nici în treizeci.
— Nu, a zis. Dar în treizeci poți să îți dai seama ce vrei de la el.
Am mâncat pâine cu roșie și ulei, carne de miel cu ierburi pe care nu le știam, brânzeturi catalane cu miere. Am băut vin roșu din Priorat. Am vorbit despre arhitectură, despre Gaudí ca fenomen religios și urban în același timp, despre Barcelona ca proiect neterminat în care fiecare generație adaugă câte ceva. Am vorbit despre București, despre clădirile din perioada interbelică pe care le demolăm fără să le înțelegem. Mateo asculta cu capul ușor aplecat, cu coatele pe masă, fără să verifice telefonul o singură dată.
La ora douăsprezece și jumătate, când restaurantul se golea, el a plătit înainte să apuc să îmi scot portofelul.
— Nu era nevoie.
— Data viitoare plătești tu.
— Nu știu dacă e o dată viitoare.
— E, a spus simplu.
Afară, pe stradă, era răcoare uscată. El a mers lângă mine un bloc, doi, fără să spunem nimic. Apoi m-a oprit prinzându-mă ușor de cot și m-a întors spre el. Un sărut lung, calm, fără urgență. Mâinile lui pe obrazul meu, buzele lui calde pe ale mele. Gustul vinului din Priorat.
Am stat acolo câteva minute, pe trotuar, cu lumina unui felinar deasupra noastră, ca doi oameni care nu au niciun motiv să se grăbească.
— Mâine seară, a spus. Bunkers del Carmel. Apus. Vrei?
— Da, am spus.
Duminică am mers pe jos prin El Born, am intrat în câteva galerii, am băut bere rece pe o terasă. El lucra dimineața, dar m-a sunat la prânz ca să știe ce fac. Vocea lui la telefon era mai apropiată decât în persoană, mai directă. Mi-a recomandat o cofetărie veche din Santa Caterina. Am mers. Era exact ce mi-a spus.
La ora șase am urcat cu mașina lui spre Bunkers del Carmel, un deal din nordul orașului, locul de unde poți vedea Barceloneta, portul, Sagrada Família, totul odată, fără nicio clădire care să taie orizontul. Nu era un loc de pe lista turistică standard, deși se aglomera uneori. Duminică seara era liniște, câțiva localnici cu sticle de vin, un câine care dormea pe o piatră.
Ne-am așezat pe un perete de beton, cu orașul sub noi. Soarele cobora lent, tăind cerul în portocaliu și roz aprins. El ținea o sticlă de apă și privea în față.
— Ai să te întorci? m-a întrebat.
— La București? Marți dimineața.
— Și în Barcelona?
Am tăcut o secundă.
— Dacă vine un motiv bun, da.
El a zâmbit, dar nu a spus nimic. A pus mâna peste mâna mea pe betonul rece.
Am stat acolo până s-a întunecat. Luminile orașului s-au aprins câte una, câte zece, câte mii, până când toată văile dintre dealuri au devenit o singură lumină care pulsează. Era rece, dar nu voiam să plec. Știam că e ultima zi plină. Mâine era doar bagaje, ultimul restaurant. Și noaptea. Noaptea mai era.
— Vino la mine, a spus el. Dacă vrei. Nu te oblig la nimic.
— Știu, am spus. De aceea vin.
Apartamentul lui era în Eixample, la etajul al treilea dintr-o clădire interbelică cu lift mic și cu pardoseală de mozaic pe holuri. Două camere, rafturi cu cărți de arhitectură, o masă de lucru cu planuri împrăștiate. Miros de eucalipt și lemn vechi. Fereastra din dormitor dădea spre o curte interioară liniștită, dar dacă deschideai obloanele și te uitai oblic, vedeai un colț de stradă cu lumini galbene.
Mi-a turnat vin. Ne-am așezat pe canapea. Nu era nevoie de multă conversație. O avuserăm pe cea importantă în ultimele zile, la restaurant, în mașină, la Bunkers del Carmel. Acum era o altă calitate de liniște, aceea dintre doi oameni care știu deja și nu mai au de negociat nimic.
Mâna lui a ajuns pe gâtul meu, degetele lungi și sigure. M-a privit.
— Bine? a întrebat.
— Bine, am spus.
M-a sărutat mai profund decât pe stradă. Am simțit căldura lui, greutatea palmei lui pe ceafa mea, și ceva în mine s-a relaxat complet, ca și cum ultimele zile, ultimul an, ultimii ani se destrămaseră brusc în aerul parfumat de eucalipt. M-am lăsat în el, cu mâinile pe pieptul lui, simțindu-i respirația.
M-a ridicat fără efort și m-a dus în dormitor. M-a pus pe pat și s-a oprit un moment, uitându-se la mine în lumina slabă care venea din curte.
— Ești frumoasă, a spus. Nu ca o compliment. Ca o constatare.
Am întins mâinile spre el și l-am tras jos.
Și-a scos jachetă și tricoul cu o mișcare sigură. Am văzut pieptul lui, umerii largi, abdomenul cu un strat fin de păr închis. Am pus palmele pe el, pe căldura pielii lui, simțind mușchii sub degete. Mâinile lui au ajuns la spatele meu, descheind sutienul cu o mișcare precisă, fără ezitare. A coborât buzele pe gât, pe claviculă, pe sânii mei.
I-a prins un sfârc în gură și l-a lins lent, cu limbă caldă și fermă, apăsând cu vârful, retrăgând, revenind. Am scos un geamăt pe care nu l-am putut stăpâni. Mâna lui dreaptă ținea celălalt sân, strângând cu măsură, nu blând, ci cu o presiune care trimitea căldură direct în jos, în abdomen, în șolduri. A trecut de la un sân la altul, cu gura și cu mâinile, luând tot timpul din lume, cu o răbdare care mă scotea din minți.
— Mateo.
Nu am spus altceva. Nu era nevoie.
Și-a dat pantalonii jos. Eu mi-am dat fusta jos și chiloții odată cu ei. A rămas deasupra mea, sprijinit în palme, privind cu o atenție care mă făcea să simt fiecare centimetru de piele.
— Frumoasă, a repetat, mai încet de data asta.
M-a atins cu degetele mai întâi, ușor, coborând de pe abdomen pe coapse, pe pielea moale de pe interior, apropiindu-se fără să ajungă. Mă excita tocmai faptul că nu ajungea, că știa exact cât să aștepte. Când degetele lui au ajuns în fine la sexul meu, am gemut. Eram deja umedă, foarte umedă, și asta l-a făcut să respire diferit, mai adânc, cu un sunet scăzut în gât.
A coborât cu gura. Buzele pe coapse mai întâi, pe pielea moale de pe interior, cu răbdarea lui caracteristică. Când gura lui a ajuns la sexul meu am strâns cearșaful cu amândouă mâinile. L-a atins cu buzele, l-a lins lung, cu vârful limbii și cu toată gura alternând, cu o presiune exactă, parcă studiată. Nu era grabă. Era intenție pură.
Am gemut tare și nu mi-a păsat. Am prins părul lui cu o mână și am apăsat, ușor, instinctiv. El nu s-a oprit, dimpotrivă, ritmul lui a crescut, constant, ferm, cu un deget intrat acum în mine, mișcându-se lent în timp ce gura lui lucra afară. Două dezvăluiri diferite care se alimentau una pe alta, fiecare amplificând-o pe cealaltă.
— Nu te opri. Te rog nu te opri.
Nu s-a oprit.
Primul orgasm a venit repede, prea repede, un val dens care mi-a luat respirația și m-a lăsat tremurând din picioare până în umeri. El a continuat câteva secunde, mai ușor, lăsându-mă să cobor treptat, buzele lui pe coapsele mele, pe abdomenul meu, urcând. Apoi s-a ridicat și a venit deasupra mea. Și-a dat jos ultimul strat de îmbrăcăminte.
L-am văzut, tare și drept, și am întins mâna fără să stau pe gânduri. L-am prins, simțind greutatea, căldura, fermitatea lui. A suflat aer printre dinți la atingerea mea. Am strâns și am mișcat mâna, privind la fața lui, la schimbarea de pe fața lui, ochii pe jumătate închiși, buzele ușor deschise. Îmi plăcea ceea ce vedeam.
— Acum, am spus.
S-a așezat între picioarele mele și m-a pătruns lent, cu grijă, dar ferm, fără să se oprească până la capăt. Am simțit presiunea aceea plină, completă, care umple și care te face să uiți pentru o secundă tot restul. Am gemut adânc, cu capul dat pe spate. El s-a oprit o clipă.
— Bine? a întrebat din nou, cu fruntea lui pe fruntea mea.
— Foarte bine. Mișcă-te.
A început lent, cu ritm lung și adânc, cu palma apăsând pe coapsele mele, ținându-mă deschisă, stabilă. Îl simțeam la fiecare mișcare, adânc, complet, cu o claritate fizică pe care nu o mai avusesem de mult timp. Gura lui pe sânii mei, pe gâtul meu, pe umărul meu. Miros de sudoare și eucalipt amestecate în aerul camerei.
— Mai tare, i-am spus.
Nu a așteptat să repet. Ritmul lui s-a schimbat, mai dur, mai rapid, cu șoldurile lui lovind ritmul meu, iar sunetele care se auzeau în cameră, al pielii, al respirației noastre, al patului, mă excitau și mai mult. Am prins marginile saltelei. El și-a adus o mână între noi și mi-a atins clitorisul în timp ce se mișca, precis, circular, și combinația aceea m-a scos complet din minți.
— Nu te opri. Nu te opri.
Nu s-a oprit.
Al doilea orgasm a venit mai lung, mai profund decât primul, un val care a urcat din șolduri și mi-a luat respirația pentru câteva secunde bune. Am gemut cu voce plină, necontrolat, zgomotul meu umplând camera și el a strâns mai tare cu mâinile pe șoldurile mele, cu un sunet scăzut în gât, și câteva mișcări mai târziu am simțit cum se lasă pe mine, greu, cu toată greutatea lui, tremurând și el. L-am simțit venind, căldura care mă umplea, undele care îi treceau prin corp.
Am rămas acolo, suprapuși, cu respirația reveniind treptat. Afară, în curte, era o liniște de luni noapte. Luminile slabe de stradă desenau un dreptunghi lung pe parchetul din dormitor.
— Ești bine? m-a întrebat el, ridicând capul.
— Excepțional, am spus. Care e cuvântul în catalană pentru asta?
A râs. Un râs cald, obosit, real.
— Meravellós.
— Meravellós, am repetat, liniștită și satisfăcută. Meravellós.
Ne-am odihnit câteva minute fără să vorbim. Temperatura din cameră era bună, el cu o mână pe talia mea, eu cu fața pe pieptul lui. Ascultam cum i se liniștea inima. Afară, undeva departe, un scooter a trecut pe stradă și a dispărut.
Mai târziu ne-am ridicat. El a adus apă rece, eu am mers la baie. Ne-am întors în pat fără să ne îmbrăcăm. Și-a pus mâna pe spatele meu și eu m-am întors spre el și l-am sărutat, mai ușor de data asta, fără urgență.
— Știai de la Casa Batlló? l-am întrebat.
— Știam, a spus simplu.
— Și eu, am recunoscut.
A zâmbit. L-am simțit zâmbind mai degrabă decât l-am văzut, în întunericul camerei.
Mâna lui a coborât pe corpul meu din nou, lentă, exploratoare, fără presiune, ca și cum aveam tot timpul din lume. Am simțit că mă aprind din nou, mai lent, cu o căldură mai adâncă, diferită de prima, mai puțin urgentă dar mai densă. Ne-am iubit a doua oară mai lent, mai lung, cu el în spatele meu și cu mâna lui în față, și am gemut în pernă cu ochii închiși, urmând ritmul lui lent și profund, cu Barcelonata scânteind oblic prin fereastra oblonului deschis. Am tremurat din nou, lungindu-mă sub el ca un arc care se destinde. El a venit după mine, cu buzele pe ceafa mea, cu un suspin scăzut.
Și atunci am dormit.
Dimineața a mirosit a cafea și a soare de octombrie.
Mateo pusese cafeaua în funcțiune înainte să mă trezesc. Când am intrat în bucătărie, era cu spatele la mine, cu un prosop la brâu, uitându-se pe fereastră la curtea interioară unde câțiva porumbei se plimbau pe marginea unui ghiveci cu lavandă uscată.
— Bună dimineața, am spus.
S-a întors și m-a privit fără să zică nimic o clipă.
— Bună dimineața.
Mi-a dat o ceașcă. Cafeaua era scurtă și tare, cu un strat mic de spumă deasupra. Am băut în picioare, rezemată de ușa bucătăriei, cu soarele venind oblic pe mozaicul de pe jos, galben și cald.
— La ce oră e taxiul?
— Zece.
— Ai timp să mănânci ceva.
A scos pâine, roșii, ulei. Același ritual simplu. Mâinile lui tăind, atingând, fără grabă. Am mâncat tăcuți, dar nu era o tăcere incomodă. Era o tăcere care știa ce e ea și nu cerea să fie altfel.
La nouă și jumătate mi-am luat valiza. El a coborât cu mine în stradă. Lumina de dimineață era albă și oblică, aruncând umbre lungi pe trotuarul din Eixample.
— A fost frumos, am spus.
— A fost, a confirmat.
Ne-am privit câteva secunde.
— Dacă ajungi vreodată la București, i-am spus.
— O să ajung, a spus, fără să sune a promisiune sau a minciună. Suna a fapt posibil, suspendat în aer, neancherat în nicio dată.
M-a sărutat scurt, cu palmele pe fața mea, ca prima oară, pe strada din Gràcia. Taxiul a apărut la capătul străzii, galben și indiferent.
În mașină, pe drum spre aeroport, am deschis telefonul și am început să scriu un mesaj. Scurt. Ceva despre cele cinci zile, despre Casa Batlló, despre noaptea trecută, despre felul în care Barcelona arată altfel dacă ai pe cineva care știe cum s-o privească și nu se grăbește să-ți explice nimic.
L-am citit o dată. L-am șters.
Unele lucruri sunt mai întregi dacă nu le explici. Rămân suspendate în octombrie, în lumina portocalie, în mirosul de eucalipt al unui apartament de pe o stradă din Eixample pe care nu o voi mai găsi niciodată pe hartă, dar pe care o știu cu spatele. Unele momente se strică dacă le dai un scop, dacă le transformi în ceva care trebuie să ducă undeva.
Avionul a decolat la unsprezece treizeci.
Am privit cum Barcelona dispărea sub nori, roșie și aurie și tare înăuntru, exact cum spusese el.
