Nu știu cum se numea cu adevărat. Îmi spusese un nume pe care nu l-am putut reproduce corect niciodată, ceva cu sunete care nu existau în română sau în engleză, dintr-o limbă pe care nu o recunoșteam. Îi spusesem că îl pronunț greșit și ea râsese și îmi spusese să îi zic Mia. Mia era suficient.
O întâlnisem la o conferință de trei zile în Viena, una din acelea cu titluri lungi și agenda plină din care reții mai puțin decât credeai că vei reține. Domeniile noastre se suprapuneau tangențial, suficient ca să fim în aceeași sală, nu suficient ca să avem un vocabular comun prestabilit. Eram câteva zeci de oameni din vreo douăsprezece țări, cu haine formale și ecusoane cu nume și laptopuri deschise la sesiunile din dimineață.
Viena era Viena, impunătoare și rece și frumoasă în felul în care sunt frumoase lucrurile vechi și sigure de ele. Venisem de la București cu un zbor de dimineață, ajunsesem la hotel la prânz, mă plimbasem puțin în jurul clădirii ca să simt aerul și să-mi dezmorțesc picioarele după avion. Orașul mirosea a castane prăjite și a piatră umedă și a ceva floral nedefinit pe care nu l-am identificat niciodată.
Eu venisem din România, ea venise din undeva în Asia de Sud-Est, nu rețin exact, poate Thailanda, poate Vietnam, nu mai contează. Vorbea engleza cu un accent care amesteca inflexiunile din mai multe locuri, melodios și greu de imitat, cu o calitate muzicală pe care o băgai de seamă fără să vrei.
Ne cunoscuserăm la cina din prima seară, la o masă lungă unde toată lumea se prezenta și uita imediat cu cine vorbise, unde cărțile de vizită treceau din mână în mână și conversațiile durau exact cât trebuia pentru a nu crea nicio obligație. Eu stătusem lângă ea din întâmplare, pentru că rămăsese un scaun liber acolo și eu ajunsesem cu câteva minute întârziere, și vorbiserăm inițial despre conferință, despre subiectele din prima zi, despre o prezentare care ne plăcuse amândurora din motive complet diferite, ceea ce deschisese o discuție mai interesantă decât dacă ne-ar fi plăcut din aceleași motive.
Mia era atentă în felul în care nu ești în conversațiile de prezentare, unde toată lumea ascultă pe jumătate și așteaptă momentul să se prezinte. Nu căuta ocazia să se prezinte și nu asculta pe jumătate. Asculta cu tot corpul, cu capul ușor aplecat spre mine, și când răspundea lua fix ce spusesei înainte și mergea mai departe cu asta, nu devija spre un subiect nou. Era o calitate pe care o observi rar și care te face să vrei să continui să vorbești, să adaugi, să explorezi mai departe.
La un moment dat ne contrazisesem, ușor, pe un subiect de interpretare dintr-una din prezentări. Nu intrasem în conflict, dar văzuserăm lucrurile diferit și niciuna nu cedase complet, și asta fusese satisfăcător în felul său, mai onest decât dacă una din noi ar fi zis da, ai dreptate, din politețe.
Ne-am ridicat de la masă când cea mai mare parte a grupului se ridicase deja, fără să fi planificat să continuăm. Afară era frig de octombrie vienez, cu lumini pe canal și piatră veche pretutindeni, aerul rece și curat după sala de conferință supraîncălzită. Ea spusese că vrea să meargă puțin înainte de a se întoarce la hotel, că nu poate să doarmă direct după o zi atât de densă. Eu spusesem că vin, că nici eu nu aveam chef să stau în cameră și să mă uit pe telefon.
Am mers vreo patruzeci de minute prin centrul vechi, pe lângă clădiri care arătau de parcă niciodată nu fusese altfel și niciodată nu va fi, pe uliță și pe bulevard și pe lângă canale înguste pe care lumina lămpilor le făcea să arate ca din altă epocă. Viena noaptea e un decor în care nu poți să fii mică, tot ce ești se amplifică puțin față de proporțiile arhitecturii din jur.
Vorbeam despre lucruri care depășeau subiectul conferinței, trecând repede prin stratul subțire al politețelor profesionale spre ceva mai real. Despre locurile din care veneam, despre ce ne plăcea și ce nu ne plăcea din locurile respective, despre paradoxul unui oraș necunoscut noaptea când ești singură profesional dar liberă personal, fără roluri, fără context, fără nimeni care să știe cine ești cu adevărat. Ea vorbea despre Viena cu ochii deschiși ai cuiva pentru care Europa era un continent încă nou și puțin ireal, și eu o urmăream descoperind detalii pe care eu le luasem deja ca date, un felinar vechi, o fațadă barocă, o vitrină cu dulciuri austriece, și prin ea redeveneau interesante.
Îmi povestise despre familia ei, vag, cu câteva repere mari, despre munca ei care o aducea în Europa pentru câteva săptămâni pe an, despre faptul că preferă să călătorească singură deși nu pare cel mai confortabil. Și că singurătatea din călătorii e diferită de singurătatea de acasă, mai aerisită, mai puțin personală.
Înțelesesem exact ce voia să spună. Îi spusesem că da, știu.
La un moment dat ne oprisem în fața unui canal îngust, cu lumini reflectate în apă și cu o liniște care contrasta cu orașul din spate. Stăteam amândouă privind apa fără să vorbim, umăr la umăr aproape, și era una din acele tăceri în care realizezi că ești complet confortabilă cu cineva pe care îl știi de câteva ore. Că nu simți nevoia să umpli spațiul, că prezența cuiva poate fi suficientă în sine fără să ceară nimic de la tine.
Simțeam frigul Vienei de octombrie, dar nu în mod neplăcut. Îmi pusesem mâinile în buzunarele paltonului și priveam cum lumina se mișca pe apă și gândeam lucruri pe care nu le articulasem față de nimeni. Despre ce înseamnă să fii undeva departe de tot ce cunoști. Despre libertatea și singurătatea care vin la pachet și nu poți să le separi.
Ea s-a întors spre mine și m-a privit câteva secunde cu o expresie pe care nu am știut imediat cum să o citesc. Nu era ambiguă, era prea directă ca să fie ambiguă. Curioasă, atentă, fără ascunziș.
— Mi se pare că ne-am mai întâlnit undeva, a spus.
— N-am mai fost în Asia de Sud-Est, am răspuns eu.
— Nu mă refer la locuri, a zis ea, simplu.
Nu am răspuns nimic. Înțelesesem ce voia să spună și nu aveam un răspuns verbal pregătit pentru asta, nicio frază care să fie și adevărată și potrivită. Am privit apa din canal câteva secunde mai mult.
Ne-am întors la hotel pe un alt drum, mai lung, prin piețe pe care nu le văzuserăm dus, pe lângă o catedrală iluminată care părea să plutească în întuneric. Vorbiserăm în continuare, poate chiar mai mult decât înainte, dar cuvintele aveau acum un alt registru, mai puțin informațional, mai mult prezent. Ca și cum o ușă se întredeschisese undeva și amândouă o știam și niciuna nu forțase nimic.
La intrarea în hotel am stat câteva secunde în holul luminat, cu căldura care venea de la calorifer după frigul de afară, și ne-am uitat una la alta fără să spunem nimic. Era un moment în care mai multe direcții erau posibile și niciuna nu era greșită.
La intrarea în hotel, liftul a venit repede și eram singure în el. Ea locuia la etajul trei, eu la etajul cinci. Liftul s-a oprit la trei și ea n-a coborât imediat. S-a uitat la mine.
— Vrei să bei ceva? a întrebat. Am minibar și nu știu cum să-l deschid.
Am coborât la etajul trei.
Camera ei era la fel ca a mea, cu pat mare și fereastră spre o curte interioară, cu lumina caldă a lămpii de noptieră care face orice cameră de hotel să pară mai intimă decât e ziua. Și-a scos pantofii la intrare cu un gest firesc, obișnuit, care spunea ceva despre cine era. A deschis minibar-ul fără nicio problemă, a scos două sticluțe mici de vin alb și a râs de scuza ei din lift. Nu era o râs nervos, era amuzament real față de propria improvizație.
M-am așezat pe scaunul din colț și am băut primul pahar aproape în tăcere, privind camera, privind-o pe ea cum se mișca cu naturalețe, cum își scotea jachetul de la conferință și rămânea într-o bluziță simplă, cum se așeza în fine pe marginea patului cu paharul în mână.
Tăcerea aceea era diferită de orice tăcere avusesem cu ea până atunci. Nu era incomodă și nu era neutră. Era încărcată, cu atenție orientată, cu o conștiință a spațiului dintre noi care nu fusese acolo mai devreme în seară. Simțeam asta fără să știu exact ce înseamnă, fără să știu unde duce.
Mia se mișca prin cameră cu o naturalețe care nu era obișnuință ci ceva mai profund, o liniște interioară pe care o simțeai în jurul ei ca pe un câmp larg. Nu exista nervozitate în ea, nu exista teatru. Era acolo, în camera aceea, cu mine, și asta era tot ce era.
S-a așezat pe marginea patului și m-a privit din nou cu privirea aceea directă pe care o avusese toată seara, privirea cuiva care nu înglobează intenții ascunse tocmai pentru că nu are nevoie să le ascundă.
— Ai mai fost cu o femeie? a întrebat, cu tonul cu care întrebi dacă ai mai mâncat mâncare japoneză, ca pe o întrebare legitimă și firească la care răspunsul poate fi orice fără să schimbe nimic esențial.
Am simțit că ar fi trebuit să fiu surprinsă și nu eram. Sau eram, dar nu în felul în care te surprind lucrurile la care nu te aștepți. Eram surprinsă că întrebarea era atât de simplă.
— Nu, am spus.
— Vrei?
Nici asta nu era o întrebare cu presiune. Era o ofertă curată, fără subtext, fără așteptare că trebuie să spun da. Putea să fie nu și ea ar fi dat din cap și am fi băut restul de vin și am fi vorbit despre altceva și dimineața ne-am fi văzut la micul dejun fără nicio umbră.
Am pus paharul jos pe masă și m-am ridicat de pe scaun.
Nu știam ce să mă aștept. Imaginasem vag astfel de lucruri în trecut, cum imaginezi orice posibilitate teoretică pe care nu ai trăit-o, cu detalii inventate și cu o distanță sigură față de realitate. Dar teoria și camera aceea mică din Viena cu Mia pe marginea patului și lumina portocalie a lămpii de noptieră erau lucruri complet diferite, separate de un prag real pe care nu îl trecuseși niciodată.
Aveam în continuare paharul de vin în mână. L-am pus pe masă cu o mișcare lentă, fără să mă uit la el.
M-am dus spre ea fără să mă gândesc prea mult, pentru că dacă mă gândeam prea mult aș fi găsit argumente pentru orice direcție și nu voiam argumente, voiam să știu. Există o diferență importantă între a analiza o experiență și a o trăi, și uneori cea mai bună decizie pe care o poți lua e să nu mai decizi, să lași lucrurile să se întâmple la viteza lor firească.
Ea nu s-a ridicat spre mine. A așteptat, calm, și când am ajuns lângă ea a ridicat mâna și a atins ușor obrazul meu, ca o întrebare la care așteptase deja răspunsul. M-am lăsat în atingerea aceea fără să mă retrag.
Mia era mică și caldă și atingerile ei nu semănau cu nimic ce cunoșteam, nu prin tehnica lor, ci prin intenție. Veneau dintr-un loc diferit, dintr-o înțelegere a corpului care nu era performativă. Mâinile ei știau să asculte înainte să vorbească, știau să aștepte răspunsul la o atingere înainte să continue. Nu era grabă nicăieri. Nu era nimic de demonstrat.
Părul ei era lung și mătăsos și mirosea a ceva floral, discret, pe care nu l-am identificat. Vorbea rar, cu vocea coborâtă, și uneori spunea câte ceva în limba ei pe care nu o înțelegeam, cuvinte scurte, și nu conta că nu le înțelegeam, conta felul în care le spunea.
M-am lăsat în ritmul ei fără să mă gândesc la nimic altceva. Fără să inventariez ce se întâmplă, fără să compar cu altceva, fără să analizez dacă e cum mă așteptam sau nu. A fost prima dată în mulți ani când am fost complet acolo unde eram, fără nicio parte din mine rătăcind în trecut sau în ce urmează sau în ce ar spune cineva dacă ar ști.
Camera aceea mică, lumina lămpii de noptieră care colora totul în portocaliu cald, mirosul de floral din părul ei, vocea ei joasă, răsuflarea egală a cuiva care nu se grăbea nicăieri. Toate astea erau prezente, complete, reale, fără nicio ambiguitate.
A doua zi dimineață ne-am văzut la micul dejun al conferinței. Eram amândouă devreme, înainte ca marea majoritate a participanților să coboare, și ne-am luat cafea de la bufet și ne-am așezat la aceeași masă fără nicio negociere prealabilă.
Am vorbit normal, despre prima sesiune din program, despre cafeaua proastă de la bufet care nu se îmbunătățise față de ziua anterioară, despre o colegă care nu venise la timp și care avusese o justificare elaborată. Nu am vorbit despre noaptea dinainte și nu a fost incomod că nu am vorbit. Nu era ceva de procesat împreună, nu era o conversație care să fi rămas neterminată.
Se întâmplase ceva bun, complet și închis în sine, care nu cerea nimic de la ziua de după, nicio explicație, nicio promisiune, nicio reevaluare a ce suntem una față de alta. Eram două persoane care avuseseră o seară bună și acum mâncau croissante mediocre și beau cafea proastă la o conferință din Viena, și asta era suficient.
Ea zâmbise la un moment dat la mine peste masă cu un zâmbet simplu, fără subtext incomod, fără nimic de decriptat, și eu zâmbisem înapoi. Atât. Exact cât trebuia.
Celelalte două zile de conferință au trecut normal. Am participat la sesiuni, am luat notițe, am vorbit cu oameni pe care nu îi voi mai vedea probabil niciodată sau poate îi voi vedea peste un an la o altă conferință similară, în alt oraș european, același format și aceeași cafea proastă.
Mia era prin sală, uneori lângă mine, uneori la celălalt capăt, uneori ieșea la o convorbire telefonică și se întorcea cu o expresie concentrată pe care o dezlega repede. Ne intersectam în pauze, beam cafea împreună câteva minute, vorbeam despre prezentări sau despre ce planificam să vedem în Viena dacă mai rămânea timp, ne despărțeam spre mese diferite.
Nu exista nimic forțat în asta și nu exista nicio stângăcie. Nu evitam subiectul pentru că ar fi fost incomod sau prea mare ca să fie gestionat în marginile unei conferințe. Era ceva deja încheiat, care nu mai cerea cuvinte. Se întâmplase, fusese real și bun, și acum eram colege de conferință, și amândouă funcționam perfect în ambele registre simultan, fără să simțim că e o contradicție, fără să simțim că una o anulează pe cealaltă.
Într-o pauză de cafea, în a treia zi, îmi spusese că a doua zi de conferință fusese mai bună decât prima. I-am spus că da, și eu la fel. Și asta fusese tot. Nu mai era nimic de adăugat.
La final, în ultima zi, în holul hotelului cu valize la intrare și taxiuri care așteptau afară, ne-am dat mâna. O strângere de mână obișnuită, profesională aproape, cu toată lumea în jur grăbindu-se spre aeroport. Și ea îmi ținuse mâna o secundă mai mult decât trebuia, o singură secundă, fără să spună nimic, și asta fusese suficient. Un semn că știa că eu știam, că nu uitasem și că era în regulă că nu uitasem.
Nu am schimbat niciun contact. Nu am urmărit-o pe nicio rețea socială, nu am căutat să aflu mai mult despre ea decât știam deja, nu am trimis niciun mesaj în săptămânile de după. Mi se pare că unele întâlniri sunt complete în ele însele, nu au nevoie de continuare ca să aibă sens sau greutate, și că a căuta să le prelungești artificial e un fel de a nu le onora, de a le cere să fie altceva decât ceea ce au fost.
M-am întors la București cu avionul a doua zi după finalul conferinței, cu un câmp mic de turbulențe undeva deasupra Ungariei și cu o carte pe care nu am reușit să o citesc pentru că mă gândeam la altceva. Nu la Mia în mod specific, ci la versiunea din mine pe care o întâlnisem în camera aceea. La ce mai era acolo, neexplorat, nearticulat, posibil.
La o săptămână după întoarcere, într-o seară obișnuită, mi-am dat seama că nu mai purtam aceeași neliniște vagă pe care o cărasem înainte de plecare, acea senzație de ceva incomplet pe care nu știai unde să o pui. Nu dispăruse pentru că fusesem în Viena sau pentru că mă întâlnisem cu Mia. Dispăruse pentru că în camera aceea fusesem sinceră față de mine cu un curaj pe care nu îl exersasem de mult. Iar curajul acela rămăsese.
Mia, cu un nume pe care nu l-am putut pronunța niciodată corect și pe care nu îl voi uita, mi-a arătat că primele dăți pot fi surprinzătoare nu doar prin ce se întâmplă, ci prin cine ești tu în acel moment, prin ce aduci cu tine fără să știi că îl aduci. Cine devii când nu mai ești în contextul tău obișnuit, cu așteptările tale sedimentate și cu rolurile tale și cu toată infrastructura identitară pe care o cari după tine acasă fără să îți dai seama cât de grea e.
În Viena, la etajul trei al unui hotel din centrul vechi, pentru câteva ore, am fost pur și simplu eu, fără adjective, fără context, fără povara a tot ce fusesem înainte și fără grija a tot ce urma să fiu după.
Și a fost mai mult decât de ajuns. Uneori o singură seară cu o străină la etajul trei al unui hotel din Viena e suficientă ca să înțelegi ceva despre tine pe care nu știai că vrei să înțelegi. Nu ai nevoie de mai mult.
